Îmi vine să plâng. Stai, Mădă, nu mă mai pupa în ureche, cred că mi-a intrat ceva în ochi. Ai dreptate, plang. Nu, de data asta nu sunt depresivă ci doar mă simt copleşită. Mă simt ca femeia puternică din spatele unui bărbat de succes, ca un evanghelist care a fost martor la minunile lui Jesus şi apoi scrie, ca nişte ochelari care însoţesc purtătorul şi ştiu totul despre el, mă simt ca cea mai bună prietenă a ta. Te ştiu în toate momentele tale şi când ceilalţi îţi văd restul feţelor eu o văd pe cea reală. E frumos ce se întâmplă, Mădă. E frumos pentru că există un vagon de anonimi care şi-ar dori să trăiască ce trăim noi. Noi, luate la pachet de 2, niciodată gândite separat, mereu împreună. Tu pentru mine eşti jurnalul meu, un jurnal cu creier care află totul despre mine şi are reacţii. Am făcut chestii de negândit până acum, am trecut împreună de la agonie la extaz, de la alb şi negru la rogvaiv şi ştii de ce? Pentru că numai aşa putem fi împreună.

Îţi mulţumesc că eşti alături de mine chiar şi când nu am nevoie de tine. Mă bucur în fiecare zi că exişti iar astăzi ai mai crescut puţin, împlineşti 17 ani. Totul a început în clasa a 9-a, când am fost geloasă pe x că te-a numit prietena ei. Aşa că am renunţat la prietena mea, m-am certat cu alţii pentru tine, nu mi-am dormit nopţile şi nu mi-a păsat de altceva. Îţi mulţumesc că ai făcut la fel. Îmi doresc să trăim la fel până când o să mă aştepţi la aeroport spunându-le copiilor tăi că vine mătuşa Irina din Australia. O să îţi dau voie să mă porţi ca pe o cravată, aproape de inima ta. Eu îţi port faţa aceea care râde mereu pe partea interioară a ochelarilor mei, deci eu nu văd viaţa în roz, văd viaţa în Mădă iar asta strârneşte controverse enorme pentru că există n la puterea a 3-a  persoane care ne-ar ridica un altar doar din dorinţa de a trăi şi ei sentimentul acesta de mai mult decât apropiere sufletească cu cineva.

Nu ştiu tu dar mie îmi place aşa, cu tine. Îmi place că mergem la gară şi zacem uitate, că ne inchidem în casă şi mâncăm, că…x, y, z – ştim noi. Vezi? Asta e şi ideea! Eşti jurnalul meu plin de secrete, mi-am scris istoria vieţii în tine iar eu port o parte din portofoliul vieţii tale. Astăzi nu am inspiraţie, am scris exact ce am putut scrie. E ca un iceberg, am scris doar ce e deasupra apei – restul îl simt iar când ne vom atinge degetul, ca Dumnezeu şi Adam în Capela Sixtina, vei cunoaşte iar tot ce gândesc şi simt eu pentru tine.

Născută la începutul primăverii, tu eşti primăvara mea. Te iubesc.

P.S. Mai ştii când a fost scandalul cu vecinii şi au vrut să ne despartă? E ca şi cum ai aplauda cu o singură mână – ce proşti…