Căutare

Zid de gânduri

Aştept ca muzele să renască din propria cenuşă.

luna

Iulie 2013

Dar te iubesc!

Într-o zi voi întâlni bărbatul perfect şi mă voi duce la el şi îi voi spune „Vreau să ne despărţim”. Îţi dai seama că în momentul ăla nu va şti cum să reacţioneze în faţa unei nebune inoportune cu tupeu.

 

Aş face asta doar ca să dau skip la tot ce ar fi posibil între noi dar s-ar termina pentru că dragostea consumată nu mai cristalizează. În mod normal ne vedem prima dată din întâmplare şi îmi spun că e sexy şi că merită puţină cercetare. El mă vede singură şi brusc interesantă gândind că între toţi normalii de acolo noi împărţim o normalitate neconvenţională. Şi ne apropiem simultan şi râdem că e ca un răspuns la întrebarea lui Fergie Can you meet me halfway…?. Prima discuţie e la fel de seacă şi formală ca cea dintre doi oameni care se cunosc de-o viaţă dar nu s-au mai văzut de mult şi nu se pot plictisi unul de celălalt. Înţelegi?Amândoi urâm clişeele, credem că proteinele sunt baza, că generaţiile sunt tot mai proaste şi că degeaba există excepţii dacă oricum ele sunt sufocate de masă, că nu se numeşte muzică decât atunci când faci dragoste cu chitara şi mai credem că ar trebui să ne sărutăm cât mai repede – înainte un colaps planetar cauzat de atâta tensiune.

Şi mergem la mine sau la el şi nu punem niciun film pentru că oricum ştim că nici nu va trece de intro când noi vom fi trecut deja de „poţi cu o singură mână?!”. Şi nu ne futem, nu facem sex şi nici dragoste ci ne sărbătorim – ne bucurăm şi ne mirăm că suntem. Aşa ar trece zile întregi – gătim împreună, sex, facem duş, sex, dormim, sex, ne dăm mesaje cu miedordetine simie teasteptpelamine tiampregatitosurpriza, sex. La un moment dat unul din noi se mută temporar la celălalt şi se simte perfect pentru că aşa şi este. Eu ne colorez viaţa cu murale şi mâncare picantă, el umple golurile cu solo-uri acute în chiloţi, dimineaţa. Ajungem să ne înţelegem din priviri, să îi explic că m-aş înscrie la Hogwarts oricând şi sigur mă duc la Ravenclaw. El îmi spune că nu înţelege toată sfârâiala cu băiatul ala, Harry Potter, dar că şi-ar lua un arc şi s-ar apuca de Elvish. Face cafea pentru amândoi – eu lucrez la o machetă iar el la solidaritate. Calc tricouri pentru amândoi – aşa îi stă bine publicului unui concert.

La un moment dat ne dăm seama că ne iubim sau ceva. Şi poate chiar aşa e. Ne-am sacrifica unul pentru celălalt şi am face-o fără dubii doar pentru că plecăm de la premisa unei transparenţe uniforme pe care o punem pe noi de fiecare dată când suntem împreună. Dar la un moment dat unul dintre noi o uită în cuier. Ori îl refuz pe el şi ies cu nişte prieteni vechi, ori el se întoarce cu spatele la mine şi stinge lumina fără să spună noaptebună. Aici apar dubiile, momentele de tăcere, intrarea în rutină, discuţiile la telefon cu prietena la care te plângi, prietenul care e şocat că în sfârşit apare şi nebunuldupapizda la o bere – fără ea!, prietena căreia îi spui că poate te-ai înşelat cu privire la el. Reproşuri, certuri.

A propos…ştii ce face o ceartă? Scoate ce e mai rău din tine, toate gândurile alea accentuate de furie şi transformate din simple observaţii în convingeri unse cu hidroxid de sodiu – ca să ardă. Dai replici din ce în ce mai agresive doar ca să te asiguri că ai câştigat în faţa persoanei pe care mai devreme o iubeai, gen. O ceartă produce atâta mizerie încât nici nu cele mai bune scuze, iertări şi rugăminţi nu o cureţi.

Şi teoretic ne împăcăm, facem sex şi ajungem să ne certăm doar pentru împăcare dar nici aia nu mai e fun. Ieşim separat, adormim separaţi, ne schimbăm, apare o tipă nouă, apare un tip nou, trecem peste ei, credem că ne revenim până când ajunge la el acasă şi trânteşte bagajele după care trânteşte sticla goală de vodka. Până când îmi aprind o ţigară şi Eva îmi spune „…parcă te lăsai…” iar eu îi spun că nu mai am motiv acum.

 

El nu va înţelege ideea  şi văzând tona de confuzie de pe perfect îi voi spune „It s not you – it s me” şi voi pleca la fel cum am venit. El va povesti la prieteni dar în maximum 3 ore va uita pentru că e om şi când eşti om faci asta.

Mişto

Chiar dacă vacanţa de vară ne îndobitoceşte pe toţi e mişto acasă – te trezeşti într-o realitate pentru care nu ţi-ai dat acordul şi oricum nu prea îţi pasă, te-ai obişnuit deja, păţeşti asta zilnic din exces de somn; te târâi prin casă căutând mâncare şi internet şi încerci să le faci pe toate în acelaşi timp ca să nu te ridici de prea multe ori din pat; stai în pijamale până te pierzi în timeline şi ieri devine astăzi.

E mişto acasă pentru că şi-aşa nu ai altceva mai bun de făcut. Cel mai mişto e când eşti singur – începi să auzi voci şi în mod curios nu te sperii, ba chiar îţi sunt familiare. Asta e primul semn că pe aeroportul din mintea ta s-au întors gândurile. Gânduri adevărate, de om cu probleme. Gândurile alea pentru care unii te credeau creativ sau deştept sau doar serios.

Când eşti acasă cel mai mişto e să îţi aminteşti chestii. După ce îl locuieşti o vreme Bucureştiul devine un cadru bun pentru răsturnatul amintirilor. Nu vezi trenuri şi nici măcar în gară ele nu par reale. Străzile lui sunt şi mici, şi mari. Uneori chiar şi dacă trece un singur om strada pare aglomerată. E din cauza lui. Are faţa aia de tip între două vârste cu zero la sfârşit, fizic mediocru şi o aroganţă de două degete pe faţă – ca să acopere suferinţa. Ea l-a părăsit, el a urât-o, le-a urât pe toate, le-a futut fără să se uite la ele, a băut cu simţ al răspunderii  – cât să poată merge ajutându-se doar de un gard şi s-a trezit că nu mai vrea aşa. Dar femeile nu caută bărbaţi la outlet-uri. Ar da orice pentru puţină afecţiune dar când te incrunţi la el ridică nasul de parcă ar fi prea bun pentru tine. O să meargă acasă – e singur acolo şi s-a obişnuit aşa. Rămâne la amintirile din studenţie…

Alteori străzile sunt goale chiar dacă toată lumea se loveşte de tine. Sunt pline de femei nule. Femeile alea care abia aşteaptă să vadă un film trist ca să mintă că e impresionant şi să plângă pentru că ele s-au regăsit acolo de fapt. Femeile alea care construiesc polish-uri în jurul lor doar ca să păstreze aparenţele – ele încă sunt frumoase, deştepte, iubite, dorite, respectate, admirate, nepătate, intangibile, zâne deci. Merg cu capul sus şi cu spatele drept de parcă nu ne-am prins toţi că-şi plâng de milă în fiecare zi, în baie când se fac frumoase, deştepte, iubite, dorite…

Uneori e ceaţă pe străzi – şi zgomot. Sunt tinerii care nu se pot abţine. Adolescenţii aia care-şi critică părinţii şi jură că nu vor ajunge niciodată ca ei. Ăia din provincie care cred că dacă te comporţi ca un retard cu fiţe pe stradă e mişto pentru că nu zice nimeni nimic. Sunt hipsterii care sunt doar nişte copii care aplică Freud pe ursuleţi de pluş, care încă au roţi ajutătoare la bicicleta din capul lor. Cei care au o impresie de sine prea bună, cei care se urăsc de mici, viitoarele prostituate, viitorii peşti, curvele deştepte, băieţii de nota zece la bază, copiii care ar vrea şi nu pot şi cei care pot şi nu îşi dau seama că vor, ţigani cu tupeu care fac doar zgomot, puşti care cred că se iubesc, tocilare care susţin lesbianismul şi nu recunosc limbile din baie cu colega.

E mişto când îţi aminteşti  că la metrou stai coastă-n coastă cu altul şi aproape că ai vrea să sari pe el şi să dai orice ca să afli ce gândea despre tine înainte să-i faci o biopsie neconvenţională. Şi vânzătoarea de la parter care încă nu ştie că intre faţa ei şi a ta e doar un zambet simpatic postat de tine – în mintea ta ai un scenariu despre o răpire şi sechestru încheiat cu teză la limba română. Şi vecina surdă care-şi cere scuze de fiecare dată crezând că ai salutat-o fără să primeşti răspund. Şi vecinul care zâmbeşte draguţ deşi în mintea lui te judecă pentru cele 3 ţigări pe care le-ai fumat de când vorbeşti la telefon pe scară. Şi băiatul care întră în scară şi care te surprinde că încă stă pe picioare de la atâtea fiţe. Şi tu…şi camera ta în care probabil s-a depus deja praf pe patul care scârţâia prea tare în noaptea aia…

Cel mai mişto e când te crezi singur şi chiar când te întrebi cum loveşte depresia (gradually then suddenly, of course) îţi sună telefonul – un prieten bun. Ăla cu care nu te-ai mai văzut de la ziua ta, ăla la care te interesează cum funcţionează creierul de reuşeşte să vorbească sexy chiar şi când îţi spune despre cum a futut-o pe alta. Prietenul ala care spune că eşti o gagică mişto dar te crede un băiat de treabă. Prietenul ăla pe care nu îl suni când ai o problemă ci care te sună să-ţi spună „…mi-era dor de tine…”…

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com. Tema: Baskerville de Anders Noren.

SUS ↑