Meditam aşa cum numai eu pot medita; camera era cu susul în jos. Ba nu, de fapt eu măturam podeaua cu părul, stăteam pe canapea, cu picioarele pe perete. Motanul torcea pe burta mea. Ascultam Iluzia unei insule cântată de Valeriu Sterian. Prin cameră se perindau gândurile mele. Eu câştigând Oscarul, Santana luând lecţii de chitară de la mine, o fermă de hamsteri şi dihori, eu dansând împreună cu iubirea mea imposibilă, suicidul meu, lume plângând, petrecere in cinstea mea, eu singură bucurându-mă de o ţigară, râuri de vodka, Dumnezeu, lacrimi, pisici alergând în jurul sarcofagelor egiptene, frunze de tei câzând pe alei de toamnă, baloane cu apă, Cenuşăreasa cu pantofi cu şireturi ca să nu îi mai piardă, carnaval la Rio, gondolier fără cap, Johnny Depp fumând iarbă, eu pictând flori de cireş, tatuaje zburând în aer. Toate semănau cu un fum, fantasme, iluzii, vise şi toate erau cu susul în jos şi se mişcau haotic. Năşteam atât de multe idei încât se aglomerase încăperea, mă agita şi se observa în gândurile mele căci toate personajele nou apărute deveneau sociopate, psihopate – situaţia scăpa de sub control. M-am încruntat şi am ţipat „Gata! Ajunge!”. Toate gândurile mele s-au blocat şi se uitau la mine. Brusc au început să se dezintegreze şi să îmi intre înapoi în cap. Motanul s-a trezit şi mă privea confuz. M-am ridicat şi m-am aşezat cât de cât uman pe canapea, camera şi-a pus josul jos şi susul sus. Am răsuflat uşurată. Mă uitam iar în jurul meu, un gând a vrut să iasă. I-am văzut capul, era un copil murdar de ciocolată pe faţă. M-am uitat urât la el şi s-a retras. Am mormăit „Gânduri neserioase…nu ar trebui să le las atâta libertate…”. Motanul a sărit de lângă mine şi s-a dus jos să mânânce. În timp ce el spărgea granule cu peşte eu mi-am aprins o ţigară şi am început să fac cerculeţe, apoi cerculeţe trecând prin cercuri, corabie cu piraţi somalezi – am scuturat capul, mi-am spus „Nu, nu…ăsta e alt gând”. Era aiurea. Melodia deja se schimbase, era Velvet Underground – Sunday Morning. Am început să fredonez. „Sunday morning, praise the dawning…WTF?! E duminică?!” Era imposibil să fie duminică şi cu toate astea era duminică pentru că melodia aceea era în playlist – ul pentru duminică şi indubitabil, era duminică. Înnebuneam!! M-am ridicat, am început să mă agit prin cameră. Motanul se uita la mine curios. Eu târâiam după mine o gaşcă de pitici – cică mergeau la adunat de provizii pentru iarnă. Mă enervau, m-am uitat afară şi erau numai frunze de tei pe jos, o mare galbenă – ceva de vis. O carte se transforma în hârtie igienică pe masă. Mă trezesc cu Hamlet lângă mine şi îmi arăta un ceas. Îi dau un capac după ceafă şi mă opresc brusc, în mijlocul camerei. Deci muzica a stat, scrumul a căzut din ţigară, şerifii s-au sinucis, frunzele s-au oprit în aer, vinul nu mai fermenta, mie mi-a apărut un beculeţ aprins la tâmplă şi am strigat către mine „E duminică! Bineînţeles că e duminică. Ieri a fost sâmbătă, mâine e luni…” Am inspirat şi am expirat adânc, m-am aşezat pe canapea şi a venit şi motanul. Torcea şi se alinta. L-am întrebat „Ne iubim sau ce?” şi aşteptam răspunsul.


A trântit uşa şi a înjurat că a întârziat cu două minute peste 8:30. A lăsat o urmă de parfum atât de densă încât devenea 6D. Era tata. Urăsc zilele de luni…