Căutare

Zid de gânduri

Aştept ca muzele să renască din propria cenuşă.

Etichetă

şcoala

Alma Mater, mai mult alma

Mi-am dat seama că eu nu mai pot scrie plin de emoţie din cauza ultimului episod de maximă intensitate ce mi-a murdărit existenţa. A fost o poveste în care am umilit nişte personaje, s-au inflamat altele, am ridicat praful de pe podeaua controverselor până când povestea şi-a găsit un final pe modelul Alma Mater, mai mult alma pentru că, a fost un final frumos – în ceea ce mă priveşte. Am făcut abstracţie de ameninţările dintre cele mai nefondate, de sentimentele de natură umanitară, de vocile astea ale voastre care şopteau că exagerez&co. Băi deci eu sunt Maica Tereza în materie de toleranţă, calm, răbdare, sensibilitate, dragoste şi tot setul şi durează foarte mult până când mi se umple paharul dar de obicei există o singură modalitate de a-l goli – şi nu o să-mi cer scuze pentru asta.

Se dau teste iniţiale şi sunt Zen de când am aflat asta pentru că nu mă afectează deloc schimbările dar pe mine mă îngrijorează altceva. Elevii din anii terminali sunt condamnaţi să dea cvasi-examenele alea în laboratoarele noastre de info cu computere magice care fac surprize şi profesorii îşi tonifică musculatura grăbind procesul de copiere a subiectelor în fiecare zi diferite. Nu, nu asta mă îngrijorează. Immediate effects do! La testarea vieţii de la TIC – nu fac nicio traducere, găsiţi pe Google – am asistat la ochi disperaţi şi minţi goale în acelaşi timp şiiii…brusc am gândit aşa…larg.

Eu dacă m-aş raporta la tehnici esenţiale de supravieţuire în medii neîmblânzite m-aş situa undeva la nivelul ăla de aprinzi focul şi gata – atât de pregătită mă simt eu în ceea ce priveşte bagajul meu de cunoştinţe sau, dacă vreţi, CV-ul meu. Vreau să spun că există nişte persoane din contingent care vor să dea la academii de poliţie şi ce pălăria mea mai există, medicină veterinară şi de alte creaturi precum cele umane, drepturi, bănci, arhitectură, psihologie, toate limbile străine, dar săracele au carenţe grave serios în domeniul de aplicaţie.

Eu nu mai înţeleg nimic. Bine că demonstrăm jeguri de idei nimănui cu Let’s do it, Romania! şi alte bagatele şi nu ne putem concentra pe propria noastră persoană. Îmi imaginam că aş încheia un articol cu o frază gen „Data viitoare voi scrie despre Noscete ipsum et nosces universum et deos” dar nu o să fac asta.

P.S. Am răcit.

 

 

 

 

 

Anunțuri

De final

Ultima zi de vara din anul asta incepe neasteptat de…prost – daca vreti o fraza subiectiva. Inca din primele minute universul a avut grija ca eu sa tarai o patura prin toata casa si sa dorm pe canapea, ca un sot pedepsit. La ora 5 eram cu ochii fixati pe tavan, fara ochelari, analizandu-mi insomnia.

Mă enervează faptul că sunt exilată aici, aflându-mă in imposibilitatea de a naşte un plan de evadare; găsesc Prozac in desenul zilnic şi iesirea de la crepuscul cand mă furisez printre guri bârfitoare spre un loc unde imi permit câte un brainstorming cu prietenii din copilărie. Imi revin frustrări din clasa divergenţelor de opinie cu colegii de domiciliu şi a „de ce?” căci am ajuns la concluzia că unul din noi are cel puţin o problemă.

Uneori stau şi mă gândesc mai mult decat de obicei la unii copii care au starea dupa care toti tânjim in tacere – lipsiţi de griji, puţin spre deloc bombardaţi de violenţă şi pornografie, suficient de mult detaşaţi de lumea noastră cat să poată fi adoptaţi de o lume creată de ei inşişi. Nu e minunat să ai parte de linişte interioară doar pentru că nu cunosti opusul ei? Recent am invăţat că dacă ceva nu poate fi schimbat ar trebui macar descris sa fie.

Incepe numărătoarea inversă, urmează un inceput de nebunie cu tot ceea ce include ultimul an de liceu. Aud aceeaşi intrebare la 5 din 10 persoane şi toţi spun „dai bacul anul asta” sau „ai grijă, e foarte greu la facultatea aia”. In vara asta mi-am mai demonstrat o dată că nu ar trebui să avem incredere decât in propria noastră persoană, nu merităm să avem încredere în persoane odioase&co.  – chiar dacă ştim cu toţii cât de frumoase ar fi relaţiile acelea utopice bazate pe un pachet de virtuţi şi legi morale.

Blogul asta ar putea fi un gen de guestbook în care aş putea să imi scriu impresiile referitoare la vara ce in cateva ore se termina – aşa, calendaristic – dar cum aceasta din urmă a fost mai saracă decât altele, prefer să nu.

Chinuri intersemestriale

Vacanţele intersemestriale sunt mizerabile prin chiar denumirea lor. Sunt ca nişte suzete – amăgitoare, adică.

Cum iau naştere

In ultima saptamână te retragi in culmea gloriei, incă de miercuri, declarîndu-te suferind de blenoragie, spasmofilie, bronşită astmatiformă, chist pancreatic, ovar polichistic, molar cariat . Totul de imagine – nu te crede nimeni – dar vai, iti tremură miocardul de fericire că ai scapat de matinalul ala stupid. Sâmbăta te trezeşti mahmur şi constaţi tragedia. Eşti inchis intr-o casă, fără bani, ai pijamalele etern patetice pe tine şi cel mai rau e că ai o gramadă de idei dar au pus parinţii sechestru pe tine.

Efecte

Probabil seamănă cu sevrajul sau sindromul câine in lant/leu in cuşcă. Te simţi ca un ratat ştiind că există cel puţin o persoană care se distrează de ai spune că nu e adevarat de vreme ce tu stai in casă şi te uiţi la 10 filme pe zi, mănânci mult şi zaci in mizerie pentru că nu ai starea necesară pentru a face curat. De fapt nu ai nicio stare, nu se poate descrie aproape-coma in care iţi duci existenţa atât de vulnerabilă zilele acestea. Te trezeşti după 8 ore de somn şi eşti incă obosit şi până să ajungi in bucătărie te loveşti cu tot cu pijamalele tale patetice pe rând de pat, uşă, prag, perete, prag iar, uşă cel puţin. Ceea ce cândva nu avea durată acum iţi ia o veşnicie: alegerea ingredientelor pentru sandwich, modalitatea de a prepara cafea, tipul de cafea, muzica de dimineaţă, duş sau nu, ulei de corp sau nu… Şi iţi bagi piciorul in toate, nimic nu te ajută. Lasi cuţitul cu branză topită lipit de o felie de pâine şi stingi aragazul pe care era fixat ibricul pus de-o infuzie, puţi şi vrei sa faci duş dar ce e mintea când corpul refuză cu desăvârşire incă doi paşi (?).  Te mănâncă pielea şi pierzi noţiunea timpului.

Soluţii

Poţi fugi, mă rog, evada. Nu e neapărat simplu dar e eficient. O sa incepi să te gândeşti la consecinţe, la lacrimile mamei şi crucea de uimire a vecinilor dar ştii că numai gândul că poţi fugi de acasă pentru 24 de ore iţi dă fiori şi lacrimi de incântare. O sa iţi iei un rucsac plin cu un suc, un carnet de note şi un portofel cu bancnote nenumărate. Poţi alerga pe strazi necunoscute incă împreună cu cel mai bun prieten, vă urcaţi intr-un tren şi il mituiţi pe controlor să vă lase in pace până in următorul oraş. Hălăduiţi pe străzi bizare şi prostiţi două persoane să vă dea o bere şi bani de intoarcere.

Pleacă naibii de acasă şi urcă-te pe antena de la Romtelecom, spânzură-te pe tot felul de garduri şi simte funcţii exponenţiale de fericire. Strânge băieţii, luaţi-vă vodka şi ţigări şi daţi-vă cu sacul pe pârtie. Mergeţi acasă la un prieten şi mâncaţi mâncare făcută de bunica. Strânge grup şi faceţi clătite cu ciocolată. Există atâtea idei şi pot fi realizate cu o singură condiţie: spiritul de „Hai sa o facem!”

La început de săptămână

În liceul meu dimineaţa doar clasele de a XI-a experimentează relaţiile cu publicul; 4 elevi sunt de servici zilnic, la intrările principale, cancelarie şi etajul 2. La intrarea elevilor nu trebuie decât să îngheţi, să mănânci şi să strigi în gura mare toată ziua ” Închide bă în ~!@#$ uşa!!!!! În ~!@#$ mă-tii!! Idiotul ~!@#$ mele!! Dă-te-n căcat!!”. La etajul I îngheţi şi faci cu mana la profesori sau te întorci cu spatele dacă nu îţi place faţa lor, râzi ca idiotul când se strică automatul de cafea şi îşi pierd virginii banii în el, înghiţi în sec când te alintă câte un prof cu „ţuca” sau Vlăduţ, Georgicuţ, Alexuţ etc. În fine, trecem peste etajul II unde e plictiseală cubică şi ajungem la intrarea profesorilor unde e paranormal tot ce se întâmplă. Băi deci acolo e cald, curat şi luminos dar de ce nu vrea nimeni să fie de servici acolo?!!!

Ai 13000 de camere pe tine şi biroul directorului la doi paşi, se plimbă toţi profesorii pe ruta hol-scări şi te simţi ca recepţionerul restaurantului de pe Titanic – deschizi uşa şi zâmbeşti (da, zâmbetul e cuprins în regulament). Astăzi, luni fiind, am ocupat eu postul de „fata de la ghişeu” şi mi s-a părut sublim. S-au schimbat de trei ori profesorii de servici şi nu au făcut nimic în afara faptului că m-au părăsit şi s-au cărat în cancelarie – e mai chilleanu acolo. În fiecare schimb, atât în pauze cât şi în ore, au intrat şi au ieşit mulţi oameni – fiecare diferit şi idiot în felul lui. Eşti la intrarea principală, le ceri „identity card” şi începi să râzi în tine de numele lor stupide (Teleoacă, Bărbieru, Miclăuş !!!!) apoi îi ghidezi pe drumuri ascunse şi întrerupi somnul secretarelor sau al directorului cu anunţuri şi apeluri. Băi da’ fascinanţi oamenii…ce să zic.

Ideea e că vreau să trec peste părţile mic-enervante ca să ajung la monstrul cu coadă şi canini din adamantium, administratora. Vă daţi seama? Nu manager, administrator, gestionar etc., nu, code name ADMINISTRATORA. E moartea in persoană, jur. Se plimbă cu o vestă din care curge vatilina pe coridoarele alea albastre şi trânteşte uşile de parcă e colegiul ei. Acest diavol tazmanian bicentenar nu e niciodată calm sau rezervat. Mereu are ceva de spus iar când e nervoasă emite ultrasunete şi răcneşte din sacii ei pulmonari tripli chestii gen „De ce nu stai pe scaun?”. Cum adică de ce? Da’ e o regulă să stau pe scaun? „De ce ai sunat la :49? Mai era un minut de curs!!” – ‘ai lasă…un minut zici? Băăăi deci femeia asta e atât de urâtă şi se foieşte de parcă ar fi importantă – toată lumea ştie că ea nu face nimic în afară de ţinutul unor chei în buzunar. Ooo tu, rezultat al încrucişării vrăjitoarelor ţigănci cu reptile milenare, hibrid purtător de vestă demodată, dop cu saboţi de cauciuc, mâncătoare de ceapă şi urlătoare la pereţi, ai noroc că nu se compromite nimeni să îşi ia blestem pe viaţă cu preţul unui act de periclitare a eternităţii tale – fie el şi o piedică pe stradă sau o flegmă în cap.

Da, ea e cetăţean numai pentru că a ţipat la naştere că nu vrea să se treacă la rubrica „Specie” o cratimă ce ar fi echivalentul „unknown”. Dar mai există de data asta oameni enervanţi. Nu există bloc fără un bărbat cu bormaşină. Cine le dă drept de vot, cine îi lasă în libertate?!?!?! Dar câte găuri poţi da într-o zi? Şi nici măcar nu au un program ca să ştii când să pleci de acasă sau o perioadă scurtă de dat găuri – nu, numai dimineaţa şi seara câte două săptămâni pe lună, 12 luni pe an. Mă întreb dacă le fac de plăcere pentru că altfel nu îmi explic cine din blocul meu are expoziţie de pictură acasă de are nevoie de găuri cât pentru toate tablourile din Luvru.

În orice bloc există un sforăitor – nu în apartamentul tău ci mereu deasupra sau dedesubt – şi îl urăşti!! Am înţeles că şi pe mine mă urăsc pentru rock la miezul nopţii sau Mircea Badea la tv la 7 dimineaţa dar măcar e ceva mai educativ decât…sforăit ([!”#¤¤). Şi ştiţi ce e mai rău? Nu există o ţeavă în care să bat ca să îl fac să se oprească.

Vecina bârfitoare e absolut indispensabilă unui bloc, iar dacă nu există trebuie angajată una de la scara alăturată. Ea e cea care ştie tot ce se întâmplă în scară şi pe la uşi şi bate mereu apropouri cu „eee? o ţigărică? o cafeluţă?”, „e văru’ tău, ă?”, „tare mai citiţi dumneavoastră ziarul…vedeţi că fata de la pagina 5 e blondă astăzi” ş.a.

P.S. Am scăpat de colindători.

Verba volant…

Băi zilele mizerabile nu pot avea loc dacă faci planuri în sensul ăsta. Nu, zilele de căcat se întâmplă exact când îţi faci planuri pentru o zi întreagă, idei constructive; vrei să faci ceva important şi se nasc nişte pachete de faze nasoale de îţi strică tot. De aia e bine să nu faci niciodată planuri pe mai mult de două ore – şi chiar şi aici e un risc.

La mine e simplu. Seara adorm cum apuc, când reuşesc, fără să mă gândesc la ce e pentru a doua zi. Singura chestie precisă e ora la care mă trezesc: 5:30am, indiferent de ora la care m-am culcat. Eu încep orele la 7:00 şi fac 15 minute până la liceu deci aş avea timp să ajung la şcoală chiar şi dacă mă trezesc la 6:30. Dar nu, prefer să frec menta o oră şi 5 minute făcându-mi cafea, mâncând în timp ce stau turceşte in mijlocul patului, ascultând muzică pe laptop, gândindu-mă la cum să mă îmbrac, gândindu-mă la orice, imaginându-mi tâmpenii etc. Abia în ultimele 15 minute reuşesc să mă spăl, să mă îmbrac, să îmi schimb faţa de noapte cu cea de zi. Niciodată nu plec la aceeaşi oră de acasă, uit chestii, iau prea multe chestii cu mine, nu-mi iau umbrelă pentru că nu sunt neapărat prudentă. De aia e bine să nu îţi faci planuri – alea sunt o sursă de stres, un motiv pentru care nu te poţi gândi la altceva. Ar spune unii că „…dom’le, se poate să faci planuri pentru fiecare oră din zi, să le respecţi şi să apuci să te gandeşti şi la alte lucruri.” A, da? Cum? „…de la 5:00 la 5:03 am timp să îmi imaginez vacanţa mea planificată încă de acum 2 ani dar în care o să ne ducem abia peste 2 luni când reuşim să strângem exact suma propusă”. Lasă-ne!

Zi de zi dau peste fenomene încărcate de-o …energie inexplicabilă. Clasa mea e o sursă inepuizabilă de aşa ceva. Am colege care se piaptănă zilnic şi nu îşi imaginează viaţa fără acest gest de sublimă pace – eu le-am zis că nu e nevoie şi au existat persoane care m-au susţinut. Adică…de ce pantalonii de pe sârma din faţa scării blocului de la marginea cartierului să pierzi minute preţioase făcând nimic? Am colege care ţin post pentru că aşa a zis proful de religie, nu pentru că ele se simt pătrunse de evlavie. Am colege care încep cu melodrame şi lamentaţii la intervale de perioadă 2kpi, legate de faptul că ele nu au ce căuta la matematică-informatică, ele sunt nişte suflete neînţelese dar vicisitudinile vieţii le-au împins spre gestul disperat de a alege un asemenea profil la liceu pentru că ele consideră că aşa ar avea mai multe opţiuni la facultate – fiind încă indecise, desigur. Mă duc la magazine şi găsesc afişe cu cele mai analfabete mesaje scrise de papagali cu 8 clase făcute cu omu’ de servici. Mă disperă cimpanzeii ăia care rămân fixaţi pe acelaşi refren legat de cât de naşpa e România. Ok, ai tot dreptul să îţi exprimi opinia după ce ai văzut jumătate din Europa, după ce ţi-au ieşit tonele de studii pe nas şi ai încercat să faci ceva pentru a schimba lumea. Dar esti un hemoroid idiot dacă ai impresia că Romania e o ţară de căcat în timp ce tu dormi 12 ore pe zi, mănânci şi spargi bani, te duci la şcoală doar ca să nu primească ai tăi amendă acasă şi în principiu eşti un oligofren cu tupeu. Mă disperă reclamele proaste…Adria şi aia cu „Tu cât timp petreci zilnic la toaleta?”.

Astăzi am plecat mai devreme de la şcoală, mi se făcuse rău şi era atmosferă plină de umor prost şi parfumuri ieftine – sau picioare.

Nu aveam asta în plan.

Două puncte bară

De regulă nu îmi plac sfârşiturile. Dacă e ceva ce îmi place mai puţin atunci acestea sunt începuturile. S-a terminat. Gata. Zero vacanţă, finish, mort, terminat, nimic, sfârşit, pa. A fost o vacanţă plină – se putea şi mai bine dar nu comentez. Ce e amuzant abia acum începe: se dă drumu’ la boboci. Multe, multe uniforme, râsuri, flori, directoare, profesoare cu fuste, profesori, foşti elevi ai liceului,pupăceală, linguşeală, mult, mult, nu, nu vreau.

O strategie bună ar fi să mă duc beată, la 10 dimineaţa, la pupat, la îmbrăţişat. Oricum, la cât de dezbinată e clasa mea nu o să observe nimeni că am la bord ceva bere.  Băi dar nu îmi plac începuturile absolut deloc, la nimic, niciodată, nici măcar un pic, deloc, nema, nada, rien etc. N-am ce face, o să mă duc, o să sufăr, o să mă pup cu toţi. Săptămâna asta nu mai scriu. Aştept să îmi iau laptop. Numărăm ceva boboci?

O ard aiurea

Stau pe scaun şi ma joc cu picioarele în papucii de cameră gândindu-mă că uneori mi-aş dori zile de cel puţin 36 de ore doar ca să fac cât mai multe, să călătoresc, să citesc şi să mă distrez; şi îmi amintesc că altă dată aş fi vrut o zi de 36 de ore doar ca să pot dormi 12 şi să pot sta 24 la computer. Azi e duminică, maine luni, ieri sâmbătă, alaltăieri vineri şi ziua are 24 de ore – la naiba! mereu e aşa. M-am trezit târziu după ce m-am culcat la 3am după ce mă trezisem la 8pm după ce mă culcasem la 4pm după ce mă trezisem la 9am după ce ma culcasem la 3:30am. Se înţelege. Nu am făcut nimic altceva decât să lălăi cântece şi să mă amuz de vocea mea proaspăt răguşită. E o adevărată performanţă că am reuşit să joc pe scenă răguşită, la un concurs de teatru. Mă mai uit din când în când în oglindă sau în webcam şi îmi dau seama că îmi place cum arăt cu bandana de motociclist american, şuviţe aproape portocalii -au fost cândva roşii, tricou roşu şi pantalonii lu’ taică-miu. Îmi plac lucrurile old school de n(n+1) ori mai mult decât comercialismele ieftine şi scoase pe bandă pentru bureţii de modă.De ce să arăt ca încă 20 de curve când pot să port o haină ce sigur nu o mai are nimeni pe o rază de cateva multe sute de kilometri? Mmm?

Am găsit fotografii din tinereţea copilăria mea şi m-am amuzat cumplit. Eram grasă şi cu părul scurt. Acum sunt grasă şi cu părul lung şi am unghiile pătrate. Mă uit în cercul meu de cunoştinţe şi realizez că prea mulţi şi-au inversat ordinea lucrurilor în viaţă. Când trebuiau să citească, să înveţe şi să meargă la teatru unii au preferat să facă sex. Când trebuiau să se preocupe de lucuri cu adevărat importante unele au învăţat să sugă p*la. Astfel mulţi dintre cunoscuţii sau cunoscutele mele se epilează de la 10 ani, se f*t la 14, se uită la desene animate la 18 ani şi îşi beau prima bere la 20. Unde-i boemul în toata chestia asta când cei ce biologic au 23 de ani cântăresc psihologic doar vreo 15. Nici măcar nu au voie să se uite la filme porno!

Doi ani la rând m-am întrebat care e ideea meciului de fotbal de la sfârşitul campionatului între profesori şi elevi sau intre profesorii de la două licee. Elevii de la clasele de-a XII-a, făcând cu mâna la boboace extaziate de prezenţa cocoşeilor în teren; profesori încă tineri şi alunecoşi sau resemnaţi şi anonimi. Acum am un răspuns la mintea găinii: se lasă cu alcool suc de fructe la final. Mi-am făcut nişte calcule de fizică cuantică şiiiii…am concluzionat că dacă anul acesta doar mi s-a atras atenţia referitor la părul meu roşu şi nu am păţit nimic, e clar că anul viitor vor comenta doar 10% din cei nemulţumiţi anul acesta şi nu se va întâmpla absolut nimic, iar peste doi ani nici măcar nu se va gândi cineva că eu aş putea să renunţ la şuviţele roşii sau că aş putea fi sancţionată. Bun raţionament. Uniformă nu port. Cred că e cazul să mă duc în pijamale la şcoală.

Pun pariu că cei din iad de-abia mă aşteaptă.Am obosit şi nu am chef să mor acum, mi-e lene. Ăia mor  (atipic lor) de nerăbdare să ajung eu acolo dar cred că o sa mă las aşteptată pentru că viaţa e frumoasă aici.  Poate prea frumoasă uneori; mai ales atunci cand nu ai niciun ban dar ai un prieten bun şi ştii sigur că stă cu tine fiindcă între voi e ceva sincer, când simţi că nimeni nu te iubeşte dar brusc te trezeşti cu o gaşcă de prieteni drept susţinători. E frumoasă cu tot cu vicii şi obligaţii, cu tot cu părinţi şi şcoală. Acum mă distrez la gândul că o să râd în hohote când va afla proful de matematică următoarea: IPond can divide by zero ; sau când vor afla ceilalţi că If you use the word ‘IPond’ at Scrabble you win. Forever! Dar e cazul să o las mai moale cu infatuarea că e posibil să plătesc impozit şi pe asta.

Sunt genul de om minunat. Sunt extraordinară sufleteşte şi psihic vorbind, dar mă amuz de situaţie de fiecare dată când rămân singură şi meditez la nesfârşit asupra diverselor conflicte laice. Când sunt pe wc mă trec idei legate de poziţia fetală în timpul somnului, faptul că femeile simple vorbesc mult inainte să se fută iar bărbaţii ce cunosc ceva sexologie ştiu că duduile trag la masculi îngrijiţi etc. În cazul meu mi-am dat seama de o chestie: nu îmi plac decât oamenii sofisticaţi. Punct.


Jurnal (Despre 1 Mai în Vama Veche)

Nu pot să scriu nimic pentru că nu am fost – de ce să fiu încă o oaie la turma deja formată?Mmm? Dar nu despre semi-sărbătoarea asta naţională voiam să scriu, ci despre impresiile mele acumulate de pe 10 aprilie –  când am postat ultima dată –  până acum.

Mi-am dat seama că degeaba există o tonă de emisiuni despre modă, creativitate, vestimentaţie şi stil pentru că oricum lumea face cam ce a făcut şi până acum, adică se îmbracă şi se comportă prost spre foarte prost.

La şcoală, numai când iau poziţia de analizator – întinsă în bancă, o cască intr-o ureche, capul uşor înclinat, ochii uşor deschişi, mâinile întinse lejer, creion în mâna dreaptă desenând orice – imi dau seama de dimensiunile problemei. La ore nimic nu te poate inspira ori captiva; atâta timp cât profesorul îşi face treaba cu jumătate de măsură nu văd de ce ar trebui să aibă pretenţii legate de uniformă, temă lucrată, prezenţă la oră – sau poate sunt eu lipsită de cea mai slabă logică… Altă chestie problematică este combinaţia penibilă a unora: proşti şi impertinenţi. De ce nu pot fi doar proşti nepregătiţi dar cuminţi şi disciplinaţi sau impertinenţi dar bine pregătiţi şi informaţi, capabili ?

Recunosc, m-a oripilat o serie de întâmplări din perioada asta. Mi-am vopsit câteva şuviţe cu roşu şi bineînţeles că niciun profesor nu mi-a spus nimic (în faţă) dar a rămas ca eu să aflu abia spre seară de bârfa din cancelarie, vocea semi-scandalizată a unei anumite profesoare care a avut grijă să audă şi dna director şi…şi asta a fost tot. N-a mai zis nimeni nimic până când mi-am vopsit IAR şuviţele care începuseră să se decoloreze. Palpitante momente au fost cele cand treceam prin faţa cancelariei fără uniformă şi cu părul relaxat – îmi place să anarhesc de una singură… No, am note din cele mai bune dar chiulesc şi asta este o gravă problemă. Nu ştiu ce e mai grav: că se lipseşte de la ore sau că EU lipsesc de la ore. Am avut tone de discuţii cu tot felul de profesoare; din cele aflate la menopauză până la cele mai drăguţe şi open-minded – nici acum nu am inţeles ce vor de fapt de la mine. Poate că ei toţi sunt trişti că nu mai au cu cine vorbi atunci când plec eu din clasă… – dar rămâne să meditez asupra acestui aspect.

Eu nu am avut niciodată pretenţia la o negociere cu profesorul asupra materiei pentru o teză sau lucrare de control, cum nici nu am comentat dacă un profesor decide să dăm lucrare în ziua cu teza – nu de alta, dar o fac alţii şi pentru mine…

Dar trecând peste tot căcatul ăsta mărul acesta perfect roşu de cantitate suficientă a zaharurilor cu şcoala mi-am dat seama că anul şcolar ce aproape a trecut a fost un an ratat, în care m-am plafonat şi nu am învăţat nimic nou. În afară de câteva persoane care mi s-au întâmplat totul a fost aiurea, nesatisfăcător, insipid. Mi s-au futut distrus o grămadă de vise şi dorinţe; e ca atunci când nu îţi mai poţi pune dorinţe pentru că stocul de stele căzătoare a fost epuizat. Am momente în care starea mea psihică lasă de dorit şi stiţi, mă deranjează ipocrizia şi infatuarea unora de mor.




Ghid util: Iarna

Iarna şi-a făcut intrarea asemenea unui gimnast ce face stând pe cap din forţă. A îngheţat orice pahar de unică folosinţă din şanţuri, orice chiştoc de ţigară sau gumă de mestecat de pe marginea coşurilor de gunoi. A îngheţat până şi circulaţia pentru o vreme. Şi a nins. A nins mult, nesimţit de mult, dureros de mult şi rece.

Nu am înţeles niciodată, ce-i drept, cine a inventat zona temperată şi cele 4 anotimpuri ale ei. Da, e pasionant să trăieşti într-un loc unde când se decide să fie iarnă durează 4 luni. Îmi tremură epifizele oaselor lungi de fericire când văd că ninge. Îmi vine să ies la balcon, să iau un mop plin de sos de roşii în mână şi să-l flutur în semn de război urlând din toţi rinichii „Ningi mă! Ningi!”.

Uneori mi-e milă de voi când văd cum sunteţi manipulaţi an de an pe băncile şcolii. Voi care credeaţi că verbul „a ninge” e impersonal…mare ţeapă v-aţi mai luat…

1. Toată lumea ştie că iarna e inutilă într-un mediu citadin: blochează circulaţia, omoară babe, umflă facturi la gaze etc. Dar cum nu există posibilitatea de a ne certa cu persoana dubioasă care ninge încontinuu, cred că e cazul să discutăm despre vestimentaţie.

Orice ai fi tu, fată/ băiat/ mutant/ dinozaur trebuie să ştii că oricât de iarnă ar fi nu e cazul să porţi o tonă de haine imposibil de scos la nevoie. E suficient un tricou pe lângă nişte jeans. Ce e important se află la exterior. Ia-ţi cea mai de ski geacă a ta, cele mai de Cerc Polar mănuşi, cel mai penta-stratificat fular şi cel mai călduros fes/călduroasă căciulă care să nu semene cu cea a onorabilului Axinte. Dacă porţi aşa ceva cât se poate de corect nu va fi necesar să ai două maiouri băgate în chiloţi, tricou cu mânecă scurtă, tricou cu mânecă lungă, maletă, pulover pe gât, pulover cu nasturi, boandă.Nu te gândi să porţi izmene decât dacă stai în aer liber şi plin viscol mai mult de 2 ore.

2. Mersul la şcoală e grav. Imediat ce ai intrat în perimetrul curţii liceului îţi doreşti să nu te fi născut niciodată. După fiecare colţ, sub fiecare piatră, în fiecare rahat de câine există un dobitoc ce nu-şi merită viaţa agitând un bulgăre de zapadă în mâna lui schiloadă. Te va vâna, te va ataca şi doborî, va zbiera ca un şacal bolnav şi va fi fericit doar după ce te va fi umplut cu zăpadă ingheţată şi deloc fină.

Singura modalitate de a scăpa e să mergi cu un prieten mai mare decât tine. Pulifricii care aşteaptă victime se tem de cei mai mari decât ei. De fapt, ei nu au destul sânge în genunchi ca să atace altceva decât fete şi copii.

3. În pauze e posibil să nu fii protejată de garda de corp mai sus amintită. Vei constata cu stupoare că cei din grupul atacator s-au înmulţit ca muştele pe fecale ciupercile după ploaie/ ca pensionarii la bilete pentru băi. Nu poţi scăpa fără măcar o ploaie de gheaţă măruntă în ochelari – asta e drama.

4. O idee briliantă de a te distra şi de a switch-ui rolurile de atacator şi victimă este să îţi chemi un grup de prieteni, să vă înarmaţi cu fulare pentru a nu vi se descoperi identitatea, mănuşi serioase, haine impermeabile ca mai apoi să căsăpiţi tot ce prindeţi în tabăra adversă. Când zic căsăpit mă refer la bătaie cu zăpadă la modul barbar, răzbunător, sinonim cu călcatul pe cap. Suferinţa ta va fi dată uitării când vei răcni malefico-bucuros după ce vei vedea gaşca de lachei tăvălindu-se în chinuri.

5. In timpul iernii evită statul gură cască pe drumuri, hăhăiala din scara blocului. Nu zic să nu mai freci menta ci să nu mai freci menta în scara blocului. Treburile astea se fac acasă la cineva, cu pop-corn şi băutură – să fim serioşi. Nu se stă pe drumuri atâta timp cât există un tovarăş cu casă caldă şi frigider plin.



Blog la WordPress.com. Tema: Baskerville de Anders Noren.

SUS ↑