Căutare

Zid de gânduri

Aştept ca muzele să renască din propria cenuşă.

Etichetă

lene

Matinal

De azi dimineaţă de la ora 00:35 a început chinul: ninge. O face cu nesimţire pe faţă, cu tupeu. Abia aştept să între în greva foamei învăţătoarea aia din nou, pe motiv că ea nu mai vrea să ningă – de data asta o să moară. E 1 decembrie şi nu ştiu ce puii mei să fac. M-am trezit de dimineaţă, înaintea mea. Am mers încet prin casă şi am pregătit micul dejun şi cafea, am pus pe tavă şi o floare şi m-am dus în dormitor. M-am băgat în pat prefăcându-mă că dorm, apoi mă ridic să iau ceaşca în mână şi să antrenez mirosul de cafea ca în reclama aia proastă. Mă bag iar în pat şi mă prefac trezită de un miros irezistibil şi…mă rog, tot aşa – ca în filmele proaste. Sunt singură. Mă gândeam să o caut pe România pe messenger, să ii las un offline de „La mulţi ani!” dar mi-am dat seama că nici ea nu ne sună niciodată de ziua noastră şi o doare în papuci dacă eu acum mă simt bine sau nu, dacă am mâncat sau dacă vreau ceva de băut.

Nu mai am bani. Ştiu, nu e ceva nou sau neîntâlnit dar sentimentul acesta este fantastic – simţi că poţi muri oricând şi începi să trăieşti totul aşa cum ar trebui, ca şi cum ar fi penultima zi. Poate vă întrebaţi de ce nu ultima; nu ştiu ce răspuns să dau, nu ştiu de astea. Eu întotdeauna m-am gândit că dacă ar fi să mai am o singură zi de trăit nu mi-aş programa totul pentru final ci până la final. Ultima zi va fi cea în care voi sta lejer cu cafea şi ţigări, voi râde amintindu-mi tâmpenii şi în ultima oră mă voi duce la un concert , voi urca pe scenă, îl voi bate pe James Hetfield, Andrea Bocelli ,Gabriel Cotabiţă sau oricine ar fi acolo, voi lua microfonul şi voi striga „Mama ta e grasă!!” – apoi voi muri cu zâmbetul meu ironic pe buze.

Astăzi e miercuri şi mi-am dat seama că urăsc zilele de luni. Weekendul te rupe în două în loc să te odihneşti şi ajungi să spui „Sunt obosit” imediat ce te-ai trezit din somn. Niciodată nu ajung la prima oră de luni, de la 7 la 8 – franceză.

P.S. Google îi transmite LMA României 😐

 

Typical day

Date: 10 Aprilie 2010

Playlist: Brad Paisley – Whiskey lullaby

Mood: Neutră dar deloc nepăsătoare / Avec un air pensif…

Mă trezesc şi îmi arunc ochii – niciodată bovini pentru că sunt albaştri –  plini cu un amestec de rimel, creion şi altă chestie pe tavan. Gândesc anumite tâmpenii şi îmi dau seama că pe mine nu mă trezeşte alarma de la telefon cât mă trezeşte durerea provocată de noul meu piercing din urechea dreaptă. Nu am înţeles nici până acum prejudecăţile unora legate de piercing, tatuaje sau vopsitul părului – ori nu gândesc eu eficient… Durează câteva minute până mă conving că e cazul să mă ridic din pat – şi nu pentru că aş avea un scop conştient, ci doar de …amorul artei. Am o şosetă căzută pe gleznă şi una ridicată la maximum; pantalonii cad de pe mine şi tricoul şi-a suflecat mânecile ca la tractorişti – e un fel de glumă proastă mai proastă decât glumele proaste de 1 Aprilie. Nu mă chinui să îmi aşez ţinuta – se rezolvă de la sine… Pornesc computerul, monitorul dar nu şi boxele – nu suport sunetul ala de „Windows – Welcome” – şi plec până în bucătărie. Mă uit pe pereţi, iau un măr , mă uit la el, îl pun pe masă. Beau apă şi nu îmi place. Iau mărul şi îl târâi până la birou. Îmi iau papucii de sub birou şi îi plimb pe acolo cât mă loghez eu pe Yahoo! – oricum nu e nimeni important/ interesant online. Cât se încarcă Yahoo!Insider mă uit la măr. Ar trebui să scriu ceva la matematică sau să citesc ceva pentru teza la limba română – n-am chef. Îmi sună telefonul şi nu am chef să răspund – îl dau pe silent. Citesc ceva pe internet, pun o melodie şi plec de la computer ca să mă duc afară să mă joc cu mingea de baschet. Mă gândesc că până acum am dat peste multe tipe frustrate şi sunt sigură că ce am întâlnit eu e doar 1% din ce există; ele sunt genul îmbibate de invidie şi tot felul de lipsuri – in special de limbaj, opinie, personalitate, cultură etc. Afară mă plictisesc repede pentru că nu am coş şi dribling-ul de unul singur e ca şi cum ai încerca să aplauzi cu o singură mână. În casă iar mă uit pe pereţi până când mă hotărăsc să mă spăl pe mâini – mă mobilizează gândul că risc să determin oamenii să mă evite aşa cum evit eu pe oricine care miroase dubios sau pare murdar. Prefer să nu mănânc nimic dar mărul ala ocupă spaţiu de pomană cu forma lui de măr şi culorile lui de fruct al mărului.

Uneori mă intrigă faptul că niciodată în camere nu e o temperatură constantă, parcă ar avea fiecare propriul microclimat – cred că asta îmi creşte adrenalina. De câte ori mă uit pe pereţi gândind la orice/oricum mă întreb cum se murdăresc lentilele ochelarilor pe interior. Mi se face foame şi nu vreau să mă deplasez şi brusc îmi amintesc de Paştele de anul acesta care a fost aiurea şi a picat nepotrivit – m-a prins pe mine într-o proastă dispoziţie dar nu aveam cum să îi impun lui Jesus ziua învierii. Oricum nu a fost la fel de plictisitor precum Crăciunul – tot nu am primit niciun cadou.

Am realizat că pe unde merg las în aer un miros de Coco Mademoiselle chiar dacă am un biet hanorac pe mine.

Nu am chef să mai ies afară pentru că nu ştiu dacă e frig sau nu pentru un tricou. Tastez pe messenger şi din când în când îmi învârt piercing – ul în ureche. Mă cam doare dar asta fac de câteva zile cu o baladă pe fundal. Aştept să vină seara. Aş mai scrie ceva dar am uitat ce voiam să scriu…


Despre lene

Despre lene am mai discutat aşa că rămâne doar titlul.

M-am scremut un minut lung şi mi-am dat seama că sufăr. În decembrie 2008 eram în clasa a IX-a şi mi-am cumpărat un fes. Da, un fes maro, tricotat, lălâu, atârnător (începuse moda prin Occident). Oricine mă vedea cu el pe cap se uita ca la o ciudată cum nu s-a mai întâlnit; majoritatea „personajelor” spuneau „doamne, eu nu aş putea purta aşa ceva”. Au trecut 2008, a venit 2009 iar eu am rămas cu acelaşi fes. De data aceasta lumea nu m-a mai privit strâmb ci chiar eram întrebată foarte des despre locul de unde mi-am cumpărat minunăţia (semn că ajunsese moda şi în România). A trecut 2009, a venit 2010 şi am constatat cu stupoare că jumătate din liceu avea fes identic cu al meu.

Oare nu puteam fi pedepsită altfel? Numai plagiatul era valabil?

Dar să tolerăm aceasta şi să îi urăm „La mulţi ani!” lui Vlad care astăzi împlineşte vârsta echivalentă numărului prim şi impar 17!! Să ai o viaţă pe gustul tău, Vlad (Sper să ai gusturi bune).



Despre lene

 

Nu că aş fi vreo nuvelă dar în mine există un conflict cu potenţial exploziv mai mare decat cel al antimateriei din „Angels and demons”: e bună lenea, sau nu?

În urma anumitor experienţe mi-am dat seama că de multe ori da. Mie personal mi-e atât de lene încât am ajuns să am ca animal de companie un mucegai. Îmi pun telefonul să sune la şapte în fiecare dimineaţă dar nu durează decât trei secunde să mă conving prin autoargumentare că orice treabă pentru care ar fi trebuit să mă trezesc la ora aia se poate amâna cu cel puţin o oră. E foarte frecventă întâmplarea care face ca eu să las absolut totul pe cel mai  ultim moment. Spre exemplu, nu învăţ niciodată nimic şi chiar când să mă asculte vreo profesoară-gibon mă întreb dacă e bine să citesc atunci ceva. Las toate treburile atât de „pe ultimul moment” încât întotdeauna mă conving că pot să mai amân oricând cu cel puţin o oră.

Eu nu mănânc în bucătărie sau la masă. Nu suport bucătăria unde, oricum, nu stau decât 10 minute pe săptămână când îmi iau mâncare pentru ca apoi să mă întorc în dormitor. A mânca în bucătărie e groaznic. A mânca în bucătărie de unul singur e dureros de începi să auzi voci. Auzi ecoul fiecărei înghiţituri de jdemii de ori amplificat spărgându-se apoi de faianţa oribilă de pe pereţi. La fel şi mâncatul la masă te face să te simţi ca un virgin care-şi trăieşte copilăria cu cărare pe mijloc în părul  mătreţos şi cu calorii calculate la zecimale.

Da, eu mănânc în pat. Fie uitându-mă la TV, fie scriind/citind/scărpinând-mă/pensându-mă/epilându-mă pe braţe/vorbind la telefon/orice. Îmi curge lenea prin vene, e raţiunea mea de a fi, e păcatul absolut în materie de Irina, e un mod de viaţă. Niciodată nu duc farfuriile la bucătărie după ce am mâncat – am ceva mai important de făcut; le las până fac mucegai/drojdii/bacterii/termite/dinozauri. Când în sfârşit mă conving să le duc la bucătărie durează jumătate de eternitate până când cineva le va spăla – rareori eu.

De o săptămână mă rog de mine să aspir. Nu e decât un covor de 120×200 cm dar chiar şi dacă avea 25×25 tot muncă era. Deci lene.

Am o plantă în cameră, dar nu orice fel de plantă. E hidrofobă! Îi pun apă când imi aduc aminte – evident de la rar spre foarte rar aproape niciodată – din ce mai rămâne prin căni – ceai/lapte/cafea; nu mă deranjez să o ingrijesc, o face singură.

În baie oglinda are depuneri caledonice dar mi-e lene s-o curăţ. În fond şi la urma urmei nu mă uit decât de două ori pe zi, maxim trei şi nici atunci nu durează mai mult decât privit 3 secunde. Eu nu mă pieptăn, am haine care nu se calcă, am haine care nu trebuie curăţate de cercopiteci de le zice mama scame, mă epilez la salon, beau din aceeaşi cană orice, scriu/mănânc/citesc/dorm/cânt/vorbesc/schimb viitorul ţării în pat doar fiindcă mi-e lene.

Există şi cazuri în care nu mi-e lene. Parcă nu am auzit în viaţa mea de lene, parcă nu am fost dependentă de lene. Mi-e lene să-mi fie lene!!

Spre exemplu nu aş lua autobuzul pentru nimic în lume dacă aceeaşi distanţă o pot parcurge eu în 20 de minute la nici măcar pas grăbit, ci pas. De ce să miros toţi mutanţii şi toate babele care put mai rău ca un raton incendiat, toţi şantieriştii cu salopete slinoase şi păr la subraţ? De ce să stau în acelaşi mijloc de transport cu toate vomele cand aş putea să îmi mişc carcasa folosindu-mi sistemul locomotor?

Alt exemplu la care ar trebui să luaţi aminte e acela în care trebuie să scapi de orice reminescenţă de vreo fostă lene şi să complotezi cu tot universul pentru a face un prost să înţeleaga natura sa. Mie, personal, nu mi-e lene niciodată să îi spun clar şi rapid, preţ de 2 minute, unui oposum de-şi zice om că e prost, că s-a născut aşa şi spre deosebire de alţii va muri mai prost, că nu are nimic între urechi şi oricât s-ar strădui să umple cu ceva spaţiul ăla doar un pachet dublu de vată îl ajută. Îi faci un bine să îi explici că dacă ştie să vorbească nu înseamnă că e şi deştept. Am înţeles că a depus eforturi titanice ca să pronunţe cuvântul „ou” sau „mama” dar încă e prost de respiră pe gură. Şi îl mai auzi cu fraze de om ce nu are simţul penibilului „mi-e lene” / „mi-e silă”…Eu cred că în cazul lui lenea ar trebui să fie un lux.

De asemenea mie mi-e atât de uşor să adun în jurul meu o gloată de inutili. E de ajuns să vorbesc despre ceva cu totul şi cu totul neînsemnat cum ar fi preşedintele ţării sau câte pagini are o carte de rugăciuni ca mai apoi să saliveze cel puţin 5,2  fraieri cu ideea ” câtă intelectualitate…”. Aceşti fraieri sunt uşor influenţabili şi dacă vrei să faci o faptă bună le poţi spune deloc imperativ, aşa, ca o rugăminte, să îşi ţină respiraţia 2 ore, să se arunce de la etaj direct în cap, să bea benzină etc.

Concluzie: Îţi permiţi să-ţi fie lene numai în condiţiile în care nu faci umbră degeaba pământului.

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com. Tema: Baskerville de Anders Noren.

SUS ↑