Întotdeauna mi-a plăcut că  Pepsi face mai puţină spumă decât Coca Cola. În realitate, diferenţa în gust o face aroma de gumă de mestecat pe care o are Pepsi cel mai des. Da, cu aşa ceva mă întreţin eu când fac glume. Şi fac glume chiar si prin somn. Un străin ar zice că-s un om fericit; în esenţă, cei ce mă cunosc îşi pot da seama uşor ce stare emoţională am ghidându-se după ceea ce nasc eu în materie de glume. Luni făceam glume proaste; dar proaste – murise Adi. Mergeam la priveghi şi nici nu ştiam dacă să ma apuc de plâns sau de râs amar. Le-am combinat şi convertit în glume seci. Ne-am întâlnit foştii colegi de generală împreună cu doamna învăţătoare – nu am mai fost aşa din clasa a 4a – şi am mers acasă la el. Deşi a murit de infarct în apă nu ai fi zis nicio secundă că nu respiră. Era aşa cum îl ştiam eu, noi. În jurul meu se auzeau plânsete întrerupte de evocări ocazionale a diverselor momente cu Adi. Mă uitam absent la el şi îmi aminteam cum plănuisem împreună să ne facem microscop, să ne facem radio, să-l batem la fundul gol pe Einstein. Am ieşit când ochii mă usturau cumplit de la formol şi când am dat ochii cu mama lui s-a intors pagina. Am izbucnit în plâns – începea să doară, începeam să realizez. Mult pe exterior, şi mai mult în mine. Părea drogată, dormea în picioare – nu realiza prin ce trece. Îmi bântuiau prin cap tot felul de idei. Acum de exemplu mă uit pe pereţi şi simt un zambet încremenit în colţul buzelor, e zâmbetul meu nostalgic ce denotă rememorări obsesive ale evenimentelor trecute – din viitor încă nu îmi amintesc chestii.

A doua zi am fost la înmormântare. Ceea ce m-a marcat în acest…domeniu (?!) este o întâmplare de când eram mică. Trecea un car mortuar urmat de alaiul…mă rog, mulţimea indurerată, desigur; fiica eroinei principale era în culmea disperării şi o striga pe mama ei în milioane de feluri, bătând cu tocurile de asfalt şi plângând în timp ce punea întrebări retorice legate de destinaţia femeii moarte, de exemplu.  Şi am râs pe burtă, dar tăvălindu-mă în chinuri, dar plensnindu-mi abdomenul, dar murind şi înviind, născându-mă ca să nasc. Am râs zgomotos, adânc, nebun, diabolic, fără sentiment de femeia care se transforma alergând după sicriu. Nu pricepeam ce-i cu durerea, golul ce râmâne în inimă, despărţirea neanunţată. De data asta am plâns necontrolat şi brusc am rămas fără glume. Zero glume, nici măcar seci sau proaste; nimic. L-au îngropat, priveam absent de la distanţă stând într-o atmosferă de 40 Celsius şi tricou negru. Şi atât.

Ceea ce m-a lovit şi mai urât decât toate astea a fost faptul că am aflat că mama lui azi dimineaţă, adică a treia zi, îşi smulgea părul din cap de disperare în mijlocul străzii. Tragic. Din nesimţire mi-am imaginat-o ridicându-se din pat, dupa somn, merge la bucătărie, face o cafea şi când intră în hol se opreşte perfect brusc şi scapă ceaşca – îşi aminteşte tot. Începe să tremure ca Stewie din Family Guy în episodul cu Breast feeding şi fuge din casă, vrea să se arunce în faţa maşinii dar se împiedică şi cade in marginea străzii plângând în hohote de disperare, strigându-l pe Adi. Ceea ce îmi stârneşte o lacrimă acum e simţul realităţii pe care îl am şi care îmi dă de înţeles că prietenul nostru, fiul lor, nepotul, iubitul, vecinul, cunoscutul lor nu se mai întoarce – stabilit lucru.

Nu am să încerc să-mi explic axiome despre viaţă – nu necesită demonstraţie, cu toate că ele sunt probate mereu şi mereu.


Nu ştiu cât din ce scriu eu va ajunge la el dar Adi, noi nu te uităm.