Căutare

Zid de gânduri

Aştept ca muzele să renască din propria cenuşă.

Categorie

Artistic or not

Hai cu leru’

Există o creatură mistică ce doarme în stele stinse şi încărcate de un aer greu,  iar când Jesus loveşte în placentă semn că se naşte pentru cel puţin a 2010-a oară, acesta îşi deschide ochii săi mari, electrici. Trage aer în piept şi iese în pragul vizuinei sale exact ca un animal redundant şi rage fluturându-şi pleata „E Decembrie!”. E vorba despre Ştefan Hruşcă, acest producător de ler din România. Nu există an în care ceasul său biologic să-l înşele şi să-l trezească mai devreme sau mai târziu din somnul său de fiară creştină. E un fel de Chuck Norris în materie de colinde, pentru că a reuşit să cânte „ler” până la infinit – de două ori. Este chemat, aplaudat, iubit, lins în dos, ucis din dragoste şi înviat prin duh sfânt an de an, de Crăciun când îşi acordează chitara după ritmurile sacre seculare ale colindelor, naşte leri şi îi împrăştie în tot ţinutul pentru a trezi alte creaturi odioase.

Alţi colindători, de rând, muritori de foame. Ei, cei pentru care a fi colindător este o binecuvântare, îşi neagă adevărata identitate de discipol al celor trei magi, timp de 11 luni. În cea de-a 12-a se trezesc sub urletul lui Hruşcă şi încep să mişune morţi de foame pe străzi, prin scări de bloc, prin garaj, subsoluri, pubele, non-stop-uri. Cântă aceleaşi clişee guvernate de o frenezie libidinoasă la nesfârşit şi nimeni nu-i crede.

Fireşte, există trei tipuri de colindători: muritori de rând, colindători de lux şi Hruşcă. Muritorii de rând sunt în principiu ori virgini, ori beţivi. Aleargă din scară în scară, cântă la oha, o iau la lorgean din când în când, trag pe nas şi se mulţumesc chiar şi cu 0.5 lei. Cei de lux sunt fiţa fiţelor. Ei nu bat la uşă, nu sună la interfon ca să ceară voie să pună pliante, nu fac afaceri cu schimbat de haine etc. Ei se lasă cautaţi pe pagina oficială, au telefon şi îşi sună profesorii din liceu, se duc cu maşina şi pentru jumătate de oră se schimbă lumea – atâta cântă ei. Plângi, râzi, adormi, te trezeşti, regreţi trecutul, faci planuri pentru viitor, treci prin tot felul de stări pentru că se comportă ca nişte semi-zei. Nu consumă alcool şi la final te usucă de bani fără să ţi-o ceară – le dai tu tot ce ai.

Virginii vin cu steaua, moşajun, ocevesteminunată, anulnou şi toţi îi izgonesc; se strâng la colţuri de bloc şi numără câştigul care e de fapt mai mult pierdere.

Şi după toate astea Ştefan Hruşcă adoarme – vine primăvara. Oooo tu, creatură ce te retragi în hăurile Maramureşului spre a hiberna până la următorul 25.12, vei dormi somnul tău apăsat într-un soare stins şi ne vei da pace! Îţi vei aduna lerul şi linul, vei bara un acord şi vei duce mâna la gură în semn de muţenie vreodată?

De ce nici de data asta nu am dormit

Pregăteam un joc de volei. Tot liceul era agitat. Direcțiunea a mobilizat diverse televiziuni locale precum Zero TV pentru a transmite meciul in toată splendoarea sa. Nimeni nu știa cine cu cine joacă, de ce, pentru ce. Toți știau când și unde și au avut grijă să vină cu intreaga multitudine de proști pentru a forma mulțimea în delir. Eu m-am trezit răpită și plantată pe un teren de volei. Două tipe se chinuiau să pună plasa in timp ce fredonau Bamby – de ce pana poetului național și proaspăt decedat Adrian Păunescu ai vrea să îți plângi durerea în adidași pe zgură și pe „…și nu știam că plâng de dorul looooOooOorrr… „?

Una din ele, despre care nu am știu dacă era colegă de echipă sau un inamic redundant, era sictirită la pătrat. Era atât de sictirită incât pentru ea s-au căutat superlative speciale dar negăsindu-le au numit-o Elwira. A trecut prin diverse ipostaze de Eliwira Muta, Elwira Băloasa etc. și toate datorită feței ce exprima o veșnică nemulțumire. Arăta ca o femeie adevărată: râs fals, păr fin pe antebrațe, păr blond cu rădăcini negre, sâni depărtați.

Când am început încălzirea mi-am cunoscut colegele de echipă. Una din ele avea față de Luminița. Părea așa ruptă de lume și bătută de soartă. Avea chip de fată de casă, presupun că tăia și găini și hrănea oile. Purta aparat dentar cu brackets verzi de parcă veșnicul borș de legume îi rămânea la păstrare între dinți – nu era greu să observi asta pentru că nu râdea ci își țuguia periodic buzele ca un cimpazeu plictisit. Purta teniși dați cu praf de cretă ca să pară albi, șosete cu danteluță, pantaloni 3/4 și gogoșari cu dungă atât de groasă încât dacă îi dădeai o palmă la fund ii scoteai cu patentul de acolo. Avea părul prins cu coroniță și avea șuvițe blonde de la banchetul din clasa a 8a. O alta arăta ca o bucătareasă de cantină: un chip cu râs de femeie cu 8 clase și liceu la seral, trunchi cu bust normal și niște șolduri plus picioare cât o săptămână de post, adică mari și greu de îndurat.

Mă uitam în jurul meu și am spus „Jesus, de ce a trebuit să aduci asemenea maneliste în jurul meu?”  Brusc imi sună telefonul – era Jesus, foloseam hands free. Toți ochii erau pe mine.  Îmi spune „Îmi cer scuze dar cea care trebuia să fie în locul tău își dă examenul de latină și nu a putut fi prezentă. Tu erai singura persoană care nu avea nimic de făcut astăzi și am zis că în loc să freci menta mai bine te amuzi și tu.” Eu zic  „Păi bine și ce am făcut ca să merit asta?”. El raspunde ” În principiu nimic dar acum sunt prea ocupat ca să schimb ceva. Hai că mă duc la un BlackJack – mă așteaptă Filofteea.”. Închide, mă scutur de ochi și mă uit în jurul meu.

Nu cred în destin dar se pare că așa trebuia să fie. Cât timp vorbeam eu cu Jesus am pierdut realitatea momentului și nu mi-am dat seama că eu făceam notă discordantă cu tot ceea ce era în jurul meu, pe teren, zic. Aveam dread-uri roșii, jeans negri, skater shoes roșii și un tricou verde pe care era un disc alb, sub el scria „Punct de vedere” – amprente dadaiste. De obicei nu mă laud cu tatuajele mele exemplare de pe antebrațe și zona cervicala a coloanei vertebrale dar căldura mă împiedica să port straturi de lână și denim cu căptușeală ca eschimoșii moderni. Prezența mea era vădit remarcabilă dar mai un fapt notabil nu erau colegele mele de echipe ori adversarele periculos de ridicole ci arbitrul, domnul Mârțoagă.

Avea în jur de 45 de ani, chelie și păr lung, dinți de fumător și cearcăne de jucător de poker. Arbitrul era singurul profesor multifuncțional al liceului: el arbitra, umfla mingi, era băiat de mingi, băiat de prosoape, mâncător de semințe, cizmar, maseur profesionist, secretară și, nu în ultimul rând, profesor de educație fizică și sport – toate part time pentru că în restul timpului se ocupa de medierea conflictelor interumane și anihilarea fenomenului de bârfă la clasele V – VIII. Soția lui murise la naștere, când l-a născut pe unicul moștenitor al său, Sorin Mârțoagă; arăta ca un artist eșuat și cânta la strană.

Încălzirea s-a desfășurat pe modelul servici – out – recuperare de minge – servici ș.a.m.d. dar meciul trebuia să înceapă, lumea era deja la a doua pungă de semințe, liliputanii se înecau în coji iar ţiganii  se dezhidratau de la atâta rasism. Meciul a rulat pe același sistem la început dar majoreții le-au făcut pe fete să se mobilizeze și să joace pe modelul servici – două pase – a treia peste plasă – preluare – pasă – peste plasă – punct – servici – … ș.a.m.d.  Cred că tot Jesus era de vină când s-a schimbat situația și jocul a început să devină joc. Mă mișcam eroic pe teren, venea mingea spre mine, scoteam din buzunare colțuri de masă ca să lovesc mingea și să înscriu, Luminița îmi pasa și apoi înscriam ca un zeu. Elwira își creștea sictirul absolut exponențial iar eu sesizând i-am spus să ia niște pietre să-și astupe gaura din mână ca să mai ricoșeze și din ea mingea din când în când, iar duduia s-a enervat și a lovit-o cu capul atât de tare încât atunci când am preluat-o m-am lovit. M-am lovit atât de tare încât am crezut că nu mai pot face copii. Am căzut. Mulțimea a tăcut, muzica s-a oprit și a început un pasaj din Ameno, ca atunci când a murit papa. Eram în genunchi, trăiam scena din Troia, urma să mi se taie capul, presupun, dar nu! m-am ridicat în toată gloria mea și mulțimea a intrat în extaz, a început Whiskey in the jar de la Metallica și reîncepe jocul. Adrian Păunescu îmi zâmbea din primul rând, de lângă Olga Tudorache.

Primesc o pasă, urma să dau peste plasă. O văd, sar, mă întorc la 180 de grade, mă mișc fără defazaj, întind mâna, crește suspansul și…

…îmi sună telefonul – era alarma cu Lost song de la Cat Empire. 5:30am – aveam prima oră fizica.

De ce iar nu am putut să dorm

Meditam aşa cum numai eu pot medita; camera era cu susul în jos. Ba nu, de fapt eu măturam podeaua cu părul, stăteam pe canapea, cu picioarele pe perete. Motanul torcea pe burta mea. Ascultam Iluzia unei insule cântată de Valeriu Sterian. Prin cameră se perindau gândurile mele. Eu câştigând Oscarul, Santana luând lecţii de chitară de la mine, o fermă de hamsteri şi dihori, eu dansând împreună cu iubirea mea imposibilă, suicidul meu, lume plângând, petrecere in cinstea mea, eu singură bucurându-mă de o ţigară, râuri de vodka, Dumnezeu, lacrimi, pisici alergând în jurul sarcofagelor egiptene, frunze de tei câzând pe alei de toamnă, baloane cu apă, Cenuşăreasa cu pantofi cu şireturi ca să nu îi mai piardă, carnaval la Rio, gondolier fără cap, Johnny Depp fumând iarbă, eu pictând flori de cireş, tatuaje zburând în aer. Toate semănau cu un fum, fantasme, iluzii, vise şi toate erau cu susul în jos şi se mişcau haotic. Năşteam atât de multe idei încât se aglomerase încăperea, mă agita şi se observa în gândurile mele căci toate personajele nou apărute deveneau sociopate, psihopate – situaţia scăpa de sub control. M-am încruntat şi am ţipat „Gata! Ajunge!”. Toate gândurile mele s-au blocat şi se uitau la mine. Brusc au început să se dezintegreze şi să îmi intre înapoi în cap. Motanul s-a trezit şi mă privea confuz. M-am ridicat şi m-am aşezat cât de cât uman pe canapea, camera şi-a pus josul jos şi susul sus. Am răsuflat uşurată. Mă uitam iar în jurul meu, un gând a vrut să iasă. I-am văzut capul, era un copil murdar de ciocolată pe faţă. M-am uitat urât la el şi s-a retras. Am mormăit „Gânduri neserioase…nu ar trebui să le las atâta libertate…”. Motanul a sărit de lângă mine şi s-a dus jos să mânânce. În timp ce el spărgea granule cu peşte eu mi-am aprins o ţigară şi am început să fac cerculeţe, apoi cerculeţe trecând prin cercuri, corabie cu piraţi somalezi – am scuturat capul, mi-am spus „Nu, nu…ăsta e alt gând”. Era aiurea. Melodia deja se schimbase, era Velvet Underground – Sunday Morning. Am început să fredonez. „Sunday morning, praise the dawning…WTF?! E duminică?!” Era imposibil să fie duminică şi cu toate astea era duminică pentru că melodia aceea era în playlist – ul pentru duminică şi indubitabil, era duminică. Înnebuneam!! M-am ridicat, am început să mă agit prin cameră. Motanul se uita la mine curios. Eu târâiam după mine o gaşcă de pitici – cică mergeau la adunat de provizii pentru iarnă. Mă enervau, m-am uitat afară şi erau numai frunze de tei pe jos, o mare galbenă – ceva de vis. O carte se transforma în hârtie igienică pe masă. Mă trezesc cu Hamlet lângă mine şi îmi arăta un ceas. Îi dau un capac după ceafă şi mă opresc brusc, în mijlocul camerei. Deci muzica a stat, scrumul a căzut din ţigară, şerifii s-au sinucis, frunzele s-au oprit în aer, vinul nu mai fermenta, mie mi-a apărut un beculeţ aprins la tâmplă şi am strigat către mine „E duminică! Bineînţeles că e duminică. Ieri a fost sâmbătă, mâine e luni…” Am inspirat şi am expirat adânc, m-am aşezat pe canapea şi a venit şi motanul. Torcea şi se alinta. L-am întrebat „Ne iubim sau ce?” şi aşteptam răspunsul.


A trântit uşa şi a înjurat că a întârziat cu două minute peste 8:30. A lăsat o urmă de parfum atât de densă încât devenea 6D. Era tata. Urăsc zilele de luni…

Scurta trecere prin Rai a lui IPond partea II

PARTEA I

…American Heaven!!

– (Zâmbind) Nu aş fi crezut niciodată că amerincanii ar putea să îşi creeze propriul lor Rai atât de…(avec un air pensif) atât de…al lor!

Are o tentativă de a se apropia de cei de acolo, dar ezită.

– Nu, nu…mai bine nu. Ei deja sunt in format n+1, nu am ce căuta acolo…

Şi se îndepărtează,observând cum porţiunea aceea de Rai era destul de cuprinzătoare întrucât Robert Pattinson şi K. Stewart turnau la nesfârşit scene din Twilight, Keanu Reeves lua pilula albastră şi nu intra în Matrix, oamenii din ghetouri nu mai sufereau de foame şi se mutau din rulote în locuri mai bune şi…  şi păşeşte agale, surâzând din când in când în amintirea momentului precedent când a descoperit Raiul American.

– Ce ţi-e şi cu locul ăsta…

– Huh! (Trăgând aer in piept din cauza şocului suportat) Alţi oameni!

Activându-şi ochii de acvilă a putut recunoaşte cu uşurinţă siluete umane indicând ambele sexe cunoscute şi vârste diferite mişcând fie energic şi ludic, fie domol, leneş, ca şi cum orice mişcare ar fi fost un efort supraomenesc – chiar şi în Rai. Se putea observa cu uşurinţă un cort cu un foc in apropiere unde fierbea un ceaun; la câţiva metri distanţă o Dacie parcată la marginea unei paduri emiţând unde sonore ce imitau muzica,  un grup de femei spărgeau seminţe stând pe o pătură în timp ce nişte bărbaţi pregăteau un grătar pentru mici – unul mai gras doar privea, scărpinându-şi spinarea de scoarţa unui copac lângă doua baxuri de bere. În alt decor Oana Pellea se regăsea cu Amza – aşa îi spunea ea chiar şi în Rai, pentru că susţinea că îi este prieten, nu tată; Florin Piersic desfăcea bagaje – tocmai ajunsese şi el în Rai şi împărţea batiste pentru transpiraţie cu Cotabiţă. Caragiale citea gazeta în Capşa, în aşteptarea lui Eminescu ce se întorcea de la Veronica Micle. Era o agitaţie de nedescris. Era partea românească a Raiului.

– (extaziată)E partea românească a Raiului! Nu se poate! (Privind atent) Jesus! Se pare că Băsescu este iubit de oameni iar Dan Diaconescu încă supravieţuieşte cu OTV-ul…

– (aruncând o privire spre o cladire pe care bătea un veşnic apus) Mdah…şi Mădălina Manole…(şoc suprem) Mădălina Manole (?!?!?!) Împreună cu…


Va urma…

Scurta trecere prin Rai a lui IPond partea I

Ora 3:33:00, 16 decembrie 2999 – IPond moare după o viaţă inuman de lungă. Bineînţeles că nu moare de bătrâneţe ci de supradoză de gândire. Cum potenţialul intelectual al lui IPond era absolut inimaginabil, păsăretul – partea populaţiei care suferea de sindromul „creier de găină”- şi oamenii au fost absolut distruşi, refuzând faptul că IPond ar fi putut vreodată să îşi suprasolicite sistemul. Pe 16 decembrie era ziua ei, împlinea 1006 ani. Era în floarea vârstei, în plină formă atât fizic cât şi psihic. Studiase tot ce s-a putut studia, îşi făcuse tatuajele dorite, piercing-urile dorite, era cel mai cunoscut om din lume; primise premii an de an – obişnuia să refuze Nobel-urile şi Oscar-urile din altruism şi bunăvoinţă faţă de cei mai mici . Da, murise şi moartea ei stârnise depresie pe întreaga planetă deja suprapopulată. Absolut orice fiinţă, în tristeţea ei, era curioasă în legătură cu moartea lui IPond, fiecare fiind intrigat de rezultatul autopsiei: „supradoză de gândire”.

Marile puteri ale lumii împreună cu savanţii au fabricat un munte de 8850m, mai mare decât Everestul, în vârful căruia IPond a fost fixată într-un bloc de gheaţă transparentă în formă de chitară. Adoratorii urcau muntele pe serpentinele pregătite, în noapte, cu lumânări roşii în mână.

Şi cu toate astea IPond a plecat fără nici cea mai mică urmă de păsare ori regret. A murit şi geniul ei a ajuns în Rai. Era îmbracată cu un tricou negru pe care scria „Eu” şi era încălţată cu iepuraşi roşii.

– Ciudat… (Uşor ameţită însă interesată de situaţie) … nu mă aşteptam la asta…

– Conform cultelor generale tunelurile se termină cu o luminiţă dar acesta s-a terminat cu o poartă…

– (Zâmbitoare) Oricum…locul ăsta e drăguţ…

– După convingerile personale şi luând in considerare accepţiile universal valabile referitoare la semne ce conturează şi definesc spaţial şi spiritual un loc… cred că am ajuns in Rai.

– (păşind) Huh…Măcar au alee pavată.

(Continuă să meargă contemplând)

– Mdah… S-au dus toate din câte aveam eu pe pământ…

– (Strigă) IPond!

– (Mai puternic, uşor răguşit)  IPooooond!

– (Disperat, chiar) IiiiiiiPoooonddd!!

– Da, ecoul. (Tristă). S-a dus şi el…

– (Oftând) Ehh…măcar este iarbă.

(Se apleacă şi rupe un smoc de iarbă, o apropie de nas spre a o mirosi)

– Ahh..asta da revigorare!  Iarbă adevărată nu gazon contrafăcut!

(Începe să păşească zglobiu, ţopăit, vesel)

– La, la, la! La, la-lal-la, la, la, lal-la-lal-la!

– (Se opreşte) Hei, hei! Dar ce-mi văd ochii? Oameni!

(Fiind la distanţă destul de mare încearcă să se apropie de ei părăsind aleea, alegând o traiectorie perpendiculară pe direcţia arbitrar aleasă a fi a aşezării în spaţiu a semenilor ei)

– (Alergând cu paşi mari) Ce iarbă! Mă întreb cine o polenizează…dar cine o tunde? cine o udă?!

(Se vedeau nişte oameni foarte diferiţi. IPond se opreşte după o stâncă şi reflectează cu un ton jos)

– Eu, Raiul este locul unde lucrurile, evenimentele, fenomenele şi oamenii iau forma lor fericită. Mi-e greu să concep că jucătorii aceia de baseball nu se ceartă, totuşi.

– (Ca trezită din somn, brusc) Ia stai puţin! Baseball? Dar dacă mă uit mai atent (îşi ingustează privirea şi duce degetele în dreptul bărbiei pentru un maximum de acuitate vizuală)…văd nişte negri graşi mâncând fast-food şi… (absolut şocată) Obama?!?!?!?! Abraham Lincoln, George Bush, Justin Bieber (?!), Marilyn Monroe?!?!

(Privind stupefiată în continuare vede căutători de aur cu tricouri cu textul „Californian Gold Fever”, Scooby Doo, James Cameron încercând să repare Titanicul, şcoala de hip-hopperi distruşi a lui Missy Elliot şi o infinitate de oameni, obiecte şi activităţi ce nu aveau decât un singur lucru în comun: originea)

– (Ţipând) Evrika! Ăsta e …


Va urma…


De ce nu reuşesc niciodată să dorm ca omul partea 2

Pizza cu ciuperci spre stânga, baxul cu doze de ceai spre dreapta şi tot aşa. Am aşteptat puţin, timp în care mi-am spus „Eu, e cazul să apelezi la tehnologie mai performantă. Sistemul ăsta de pe vremea lui Hitler nu îşi face treaba aşa cum ar trebui să o facă în secolul vitezei. Măcar de ar…” dar chiar atunci s-au retras toate rafturile şi m-am văzut nu în faţa unui accelerator de particule ci în faţa unui…prag. Un prag al unei intrări într-o încăpere secretă, numai de mine ştiută, ascunsă de ochi malefici. Am păşit cu mersul meu de Jack Sparrow în sanctuarul meu plin de obiecte ale muncii precum obiecte de camuflaj şi spionaj dar şi arme gata să nenorocească orice, chiar şi Chestia. Stăteau toate într-o lumină verzuie şi mă aşteptau. Mi-a fost greu să aleg între mătură în formă de chitară cu ghimpi otrăvitori, floare pentru buzunar care stropeşte acid sulfuric, umbrelă capcană, bicicletă cu roţi în formă de crucea Sfântului Andrei bună de urcat pe scări şi dinozaur care tuşeşte cenuşă, binoclu ce vede prin haine, bâtă de baseball cu abţibilduri. Am ales ceva simplu şi clasic: paleta de muşte. Dar mi-am spus „Eu, ai nevoie şi de un mijloc de transport! Un erou nu va putea circula niciodată pe jos!!” aşa că am ales din întreaga mea colecţie de autoturisme, avioane, submarine pe vechea mea prietenă: bicicleta cu coşuleţ în faţă şi steguleţ lung pe care scria „Eu” – cu roşu.

Aşadar am ieşit din camera mea plină cu armament de ultimă generaţie. Am învârtit la loc lămâia din farfuriuţa cu buline albastre şi toate rafturile au revenit la loc. Am inchis uşa frigiderului. Am admirat felul în care aşezasem fructele cu magnet pe frigider. „Eu, când vrei eşti genială chiar şi beată!”. În momentul acela m-am văzut într-o oglindă de pe peretele opus. Părul roşu îmi flutura în vânt iar reflexia aceea mi-a făcut cu ochiul sugerând parcă „Tu ai dat naştere la cuvântul irinic!” Nu aveam timp de narcisism, trebuia să salvez lumea. În hol robotul de curăţat se lovea singur de colecţia mea de narghilele. I-am cruţat suferinţa carbonizându-l cu privirea mea laser – căscam în timp ce făceam asta, de plictiseală…

Nu a fost deloc greu să îmi dau seama unde s-a ascuns Chestia. Era în apropiere. Mucoasa mea nazală gemea de la atâtea molecule aromatice pe care le emana monstrul ce a năpârlit în vişinul meu. Am mers după miros, pe stradă, prin munţi, prin NYC, prin Texas, Groapa Marianelor, Paris, Chişinău, Las Vegas, Sidney, Băicoi, jungla amazoniană, deşertul Gobi până când am ajuns în Delta Dunării. Ştiam că e acolo. Locul unde se îmbină uscatul cu apa, tot felul de specii cu tot felul de specii, toată lumea cu toată lumea. Eram în faţa unei cabane. Mirosul devenea deja insistent – puneam mâna la nas şi el tot acolo era. Am intrat şi parcă eram într-un joc de Mario 2.0 sau aşa ceva. Erau trei uşi – Scooby Doo e mai potrivit.

Eram îmbrăcată cu tricoul pe care scria „EU” şi cu nişte bluejeans conici, simpli. În picioare aveam acum perechea mea de Converse negri – skaterii nu se potriveau cu bicicleta mea cu două viteze.

Am deschis-o pe prima şi am văzut o multitudine de pensionari delectându-se cu perfuzii colorate care plângeau de plăcere.  În spatele uşii a treia era  o cameră vernil cu pete mov şi podea neagră, în centru stând o maşină de spălat care mergea în gol. Râdea în hohote. Mintea mea perspicacă a săpat în adâncurile neuronilor neobosiţi şi a născut un plan genial: „Eu, este clar că ea, Chestia, se află în spatele uşii din mijloc. Mergi acolo şi apoi vezi tu ce faci.”

Am deschis uşa şi mirosul de Chestie m-a izbit din plin. Eram furioasă. Deodată s-a aprins lumina. Pe o masă de poker, verde, aşezată în mijloc, cu un bec ce se balansa deasupra, erau o gramadă de păpuşi voodoo din ciocolată. La masa aceea o marmotă le învelea în staniol. Nu îmi venea să cred. Toată teoria mea era dată peste cap dacă aceea era Chestia pentru că după calculele mele Chestia era ceva de dincolo de atmosfera Terrei. Dar zeii nu m-au părăsit. Marmota m-a privit semi-debil cu nişte ochi posedaţi de strabism – nu am ştiut exact unde privea, am bănuit că mă priveşte – eu eram singura grămadă de atomi ce merita atenţie. Marmota a început să râda ca drogată şi de la atâta râs a început să se învârtă şi să se schimbe în tot felul de forme: pelican, John Travolta, cioban, Mihai Eminescu, saxofon, lighean, sticlă de plastic, Michael Jackson, dozator de bere etc. Orice formă pe care o lua Chestia avea undeva pe spate o pată de suc de vişine. M-am înfuriat şi am sărit ca un Jackie Chan, m-am propulsat ca tipa din Matrix, am scos paleta de muşte din teacă atunci când eram în zbor, ţipam cu toate organele interne, îmi crescuse adrenalina de dădea pe afară, eram aproape de atac ŞIIIIIII…

…m-am trezit. A sunat telefonul. Era mama. Cică să mă duc să culeg vişine pentru dulceaţă…

De ce nu reuşesc niciodată să dorm ca omul partea 1

Mă aflam în interiorul perimetrului locuinţei mele. Pentru necunoscători se numeşte locuinţă dar în realitate ea este refugiul meu din calea duşmanilor, este locul de unde pot urmări cursul evenimentelor, este sediul eroinei din mine. Şi cum altfel aş putea supraveghea comportamentul celor înconjurătoare dacă nu la cules de vişine. Mi-am luat salopeta de fermier american – o altă formă de camuflare, tricou negru de la promoţii şi am mers pe proprietatea mea privată să culeg. Fredonam ceva cântec de leagăn pentru frumoasele Rosaceae, un Crematory sau ceva între Metallica şi Marilyn Manson dacă nu mă înşel, când am găsit motivul pentru o nouă aventură: un smoc de păr. Dar nu orice smoc de păr ci unul cenuşiu, aspru, animalic şi deloc biodegradabil. Era prins între crengile vişinului. Le otrăvea! Am ştiut că este cazul să acţionez. Ştiam foarte bine că este vorba despre o creatură răufăcătoare gata să mai distrugă nişte World Trade Center, să mai producă nişte tsunami, să nască încă un Michael Jackson ori să umple lumea de canalii  Nu era ceva pământesc. Am simţit că nu era om, animal, insectă sau reptilă. Nu era nici măcar dinozaur sau peşte. Era o …CHESTIE! Parcă o şi vedeam alergând grăbită şi încercând să treacă prin vişin când blana i se prinde într-o creangă şi rămâne dovada supremă a existenţei creaturii.Ştiam că lumea aşteaptă ca eu să o salvez. Am renunţat la culesul vişinelor şi m-am grăbit să intru în incinta cazematei mele.

60 de metri pătraţi inconjuraţi de ziduri izolate termic şi fonic, geamuri anti-glonţ, aer condiţionat şi un robot ce curăţă podeaua 25 din 24, 8 zile pe săptămână plus alte detalii nesemnificative precum elemente feng-shui, un computer mai rău ca un bord de avion. Un fel de staţie intergalactică sau o oază de linişte pentru creierul meu veşnic încărcat de problematica globală.

Din trei salturi am ajuns în zona cu obiecte vestimentare. Mi-a fost foarte simplu să îmi găsesc ţinuta adecvată în acea ordine enervant de perfectă în care se aflau puse, până la cel mai mic detaliu, toate hainele mele. Aş fi putut să îmi iau un costum ignifug, un costum hidrofob sau un costum cu floare în buzunarul de la piept – James Bond, varianta feminină desigur, ori chiar un costum Cat Woman dar nu. Am preferat jeans, skaters şi un fabulos tricou negru pe care scria eroic ” EU ” – cu roşu.  Da, era suficient şi nu neapărat necesar pentru că eu oricum aş fi fost recunoscută din orice unghi, la orice oră, în orice ipostază, de către oricine. Am mers în bucătărie. Robotul de curăţat podeaua se lovea singur de masă. I-am schimbat traiectoria cu puterea minţii – floare la ureche. Am deschis frigiderul şi am învârtit de o jumătate de lămâie mucegăită de pe o farfuriuţă cu buline albastre. Brusc au inceput să se mişte toate rafturile fridigerului. Puiul la grill şi laptele cu cereale pe care nu l-am mâncat dimineaţa au mers spre stanga; broccoli şi prăjitura cu frişcă spre dreapta.

Stupid Christmas

Nu aveam nici o formă de chef de scris aşa că mi-am utilizat una din infinit superputerile mele, am chemat-o pe a mea soră şi am început munca la filmul care va câştiga nenumărate premii la Cannes şi festivale de film independent.

Marţi, data stelară 22 decembrie 2009, IPond şi Tzutzu (Miss Shala) au regizat şi filmat un foartescurtmetraj folosind imaginaţie din dotare

Extraordinarele aventuri ale lui Dorel, cocoşul metrosexual, în Ţara-Brânzei-care-pute partea III

PARTEA I

PARTEA II

…ru fiica sa.  Un peruş (Era fiica adoptivă a împăratului şi nu era găină, ci papagal. Era fiica lui, oricum) alb cu moţ galben pai şi ochi mici, negri şi rotunzi asemănători cu ocelii unui polichete. Pe întreaga planetă era vestită pentru frumuseţea ei izbitoare şi pentru faptul că făcea farmece şi vrăji.

Fata (Numele ei era Nuţa dar prietenii şi familia îi spuneau Băh sau Măh): Tată, am o propunere extraordinară. Lasă-mă pe mine să îi dau nişte probe acestui semi-mascul.

Împăratul Gri-Jegos:Bine, Măh, dacă ţii neapărat …spune-mi ce idei ai. (iar ea se apropie şi ii şopteşte ceva la ureche)

* * *

De data aceasta Dorel şi fetele…a…şi căinele se plictiseau cumplit. Mureau de plictiseală, se dizolvau, se topeau, se măcinau, se scurgeau de plictiseală. Tragic.( Dacă ar mai fi continuat în aşa hal plictiseala lor nu ar mai fi existat final la scursura aceasta de poveste şi presupun că amicul Creangă ar fi strâmbat din nas) Dar iată că imediat văd că primesc un buzz pe iPhone-ul lui Dorel. Erau aşteptaţi la intrarea principală, în faţa web cam-ului pentru noi ordine.

Făcând întocmai, Dorel şi debilii, află că de data aceasta avea să fie o întrecere între câinele lui Dorel şi pisica fetei lui Gri-Jegos (E dureros să ştii că o papagaliţă îi poate fi stăpână şi nu cină ori gustare unei pisici…).

Măh/Băh: Trebuie să mergeţi să adunaţi trei capcane de Dionaea Muscipula şi câte 3 ampule de stea de mare. Toate culese în şpagat pe două scaune ţinând un cuţit cu un pahar pe el între dinţi.

E uşor de imaginat că în clipa în care s-a dat startul pisica a fugit glonţ pe când câinele încă se mai lega la şireturi. Dar iată că acesta din urmă nu era prost tot timpul şi se aşeză într-un loc, la o ţigară, pilindu-şi unghiile (exact ca la desenele fraţilor Warner). Când pisica s-a întors în cea mai mare grabă, câinele o opri şi cu o mutră care cerea un pumn îi spuse: „Splendidă felină, nu ai vrea să îmi dai mie dioneea şi picioruşele de stea de mare? Eu sunt bătrând iar tu eşti tânără şi zveltă iar de te vei duce să aduni iarăşi acestea te vei întoarce cu mult înaintea mea.”. Aici apăru dovada că pisicile nu sunt mereu isteţe, ci pot fi chiar fraierite. Astfel, îi dădu câinelui cele culese şi se duse după altele. Bineînţeles că acesta din urmă a minţit pisica şi în trei minute (Da, trei minute. Aşa se face în basme. Chiar şi în cele modern- semi-debile) fu la curtea împăratului cu cele trebuincioase.

Chiar dacă Gri-Jegos aproape făcu atac de cord când văzu câinele pe role, alergând cu o pungă de supermarket în dinţi. Fata îşi dădu seama că a lăsat-o imaginaţia şi în cele din urmă a acceptat să plece cu Dorel şi grupul purtător de sindrom Down.

Pe drum, evident, Fetiţele NoPowerPuff au jucat non-stop FFP. Dar nu asta contează. Cel mai important este că Toate drumurile duc la…dragoste şi că dincolo de aparenţe există în fiecare dintre noi un suflet gata să primească şi să dea căldură şi dragoste indiferent de cât e cursul euro, chiria aparamentului sau factura la gaze. Astfel Dorel şi-a dat seama că o iubeşte pe Măh şi , spre norocul său, sentimentul era reciproc; iar fetele şi-au dat seama că e un prieten bun câinele lui Dorel şi au decis să rămână împreună, schimbându-şi numele din Fetiţele NoPowerPuff în Gaşca FFP.

* * *

Ajunşi în Ţara Brânzei-care-pute Spânul îl decapitează de urgenţă pe Dorel în speranţa că va rămâne cu fata. Dar Măh era, după cum am spus, tătic în chimie-biologie şi farmece-vrăji. Luă capcanele de Dionaea muscipula şi ampulele de stea de mare, le făcu ceai şi turnă peste cadavrul lui Dorel. Acesta îşi reveni brusc lăsându-i pe ceilalţi şocaţi: Avea penele lucioase, o faţă ce nu mai inspira milă, Converse în picioare, cravată slim cu nod elegant şi jachetă de piele. Practic era un nou Dorel şi, fiindcă murise şi înviase apoi jurământul făcut către Spân se rupse. Astfel urmă un monolog:

Doamnelor şi domnilor, mă aflu în această zi aici doar datorită bunilor zei şi iubitei mele Nuţa care a avut grijă ca eu să mă pot învia şi să rup jurământul de care voi, dragilor, nu ştiţi nimic. Da, cândva i-am jurat Spânului credinţă eternă pentru a-mi salva viaţa. Cu alte cuvinte nu el e nepotul tău, împărate, eu sunt acela. Da, tatăl meu e Împăratul Alb iar voi, fetelor, sunteţi verişoarele mele. Mulţumesc prietenilor mei pentru susţinere şi ajutor şi…am emoţii dar, scumpă Nuţa, vrei să fii soţia mea?”

Se ştie că ea a acceptat, căci altfel nu ar mai fi basm pseudo-cult. Şi, da, ca în orice basm, Spânul a fost răpus de furia Găştii FFP. A fost călcat în picioare de 1,2,3 şi Câine. Nunta celor doi a durat trei zile şi trei nopţi, şi normal şi probabil încă se mai ceartă de la banii câştigaţi şi de la faptul că Împăratul Roşu a dat mai mulţi bani la organizarea nunţii decât Împăratul Gri-Jegos.

Sfârşit





Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com. Tema: Baskerville de Anders Noren.

SUS ↑