Căutare

Zid de gânduri

Aştept ca muzele să renască din propria cenuşă.

Etichetă

degradare

De final

Ultima zi de vara din anul asta incepe neasteptat de…prost – daca vreti o fraza subiectiva. Inca din primele minute universul a avut grija ca eu sa tarai o patura prin toata casa si sa dorm pe canapea, ca un sot pedepsit. La ora 5 eram cu ochii fixati pe tavan, fara ochelari, analizandu-mi insomnia.

Mă enervează faptul că sunt exilată aici, aflându-mă in imposibilitatea de a naşte un plan de evadare; găsesc Prozac in desenul zilnic şi iesirea de la crepuscul cand mă furisez printre guri bârfitoare spre un loc unde imi permit câte un brainstorming cu prietenii din copilărie. Imi revin frustrări din clasa divergenţelor de opinie cu colegii de domiciliu şi a „de ce?” căci am ajuns la concluzia că unul din noi are cel puţin o problemă.

Uneori stau şi mă gândesc mai mult decat de obicei la unii copii care au starea dupa care toti tânjim in tacere – lipsiţi de griji, puţin spre deloc bombardaţi de violenţă şi pornografie, suficient de mult detaşaţi de lumea noastră cat să poată fi adoptaţi de o lume creată de ei inşişi. Nu e minunat să ai parte de linişte interioară doar pentru că nu cunosti opusul ei? Recent am invăţat că dacă ceva nu poate fi schimbat ar trebui macar descris sa fie.

Incepe numărătoarea inversă, urmează un inceput de nebunie cu tot ceea ce include ultimul an de liceu. Aud aceeaşi intrebare la 5 din 10 persoane şi toţi spun „dai bacul anul asta” sau „ai grijă, e foarte greu la facultatea aia”. In vara asta mi-am mai demonstrat o dată că nu ar trebui să avem incredere decât in propria noastră persoană, nu merităm să avem încredere în persoane odioase&co.  – chiar dacă ştim cu toţii cât de frumoase ar fi relaţiile acelea utopice bazate pe un pachet de virtuţi şi legi morale.

Blogul asta ar putea fi un gen de guestbook în care aş putea să imi scriu impresiile referitoare la vara ce in cateva ore se termina – aşa, calendaristic – dar cum aceasta din urmă a fost mai saracă decât altele, prefer să nu.

Anunțuri

News

Scriu din bârlogul meu de la ţară. Da, m-am mutat. Nu mai locuiesc în orăşelul cu nume descris de o anumită persoană ca fiind ciudat. I-am lăsat pe proprietari în contradicţia lor şi am ajuns pe meleaguri ancestrale – „contradicţie” pentru că ei nu ştiu ce vor şi nu îşi imaginează că dacă închiriezi un apartament îţi asumi şi riscul ca mobila ta să se deterioreze în timp pentru că HELLO cineva o foloseşte…

Există câteva avantaje ale traiului aici, restul de până la 1000 fiind dezavantaje, desigur. Mănânc sănătos, am hârtie Zewa la baie, e mai calmă zona, stau la parter şi nu trebuie să urc un etaj de fiecare dată când mă întorc acasă, are cine să îmi gătească şi să îmi facă o cafea, eventual să spele vasele ş.a. DAR mă trezesc în fiecare zi la 5:30am şi peste o oră sunt deja în bus stop gândindu-mă că urmează iar 50 de minute de plictiseală după care ajung la jumătatea primei ore de curs şi trebuie să mă umilesc scuzându-mă că am întârziat – mereu spun aceeaşi poveste. Ajung întotdeauna mult prea târziu acasă şi încă mai am probleme cu împărţitul camerei, băii, internetului. Cel mai apropiat magazin e la 5 minute de mers şi nu e non-stop, există tot felul de animale dubioase, uneori mult praf; există vrăbiuţe care nu te lasă să dormi, tone de câini gălăgioşi, ţărani de strigă pe stradă, babe cu raze x ce scanează fără pauză când treci pe stradă şi, mă rog, tot setul. Am mai scris despre viaţa la ţară…

Nu am permis de conducere şi nu mă pot duce când vrea miocardul meu unde vrea encefalul. E frumos.Vreau camera mea în care să fie toate lucrurile mele, să fie în culorile dorite de mine, decorată aşa cum vreau eu, să pot picta şi desena în muzica mea, să stau cu cine vreau eu.

Nu am mai scris pentru că aşa am înţeles eu lucrurile. Am dispărut din peisajul tuturor, nu numai din peisajul blogului. Dar acum am încă o revenire, se pare.

Nu voi cere poze cu ţâţe şi alte chestii odioase pentru a mă inspira şi a mă mobiliza în ale scrisului. Am să încerc să mă adun. Mai am de şters nişte praf pe aici.

Post-traumă

M-au întrebat de ce nu mai scriu şi le-am răspuns că nu sunt nici prea ocupată şi nici bântuită de boli rare. M-a părăsit Calliope. M-am trezit într-o dimineaţă şi am auzit tocurile muzei mele stingându-se încet după ce a trântit uşa. Am rămas cu ochii aţintiţi în tavan şi s-a deschis o trapă imensă din care au căzut nişte revelaţii – erau ale mele, dar le-am gândit la un metru distanţă ca să nu fie periculoase pentru ten. Am început să desenez, să cânt, să devin din cinefilă o cinefagă. Mi-am dat seama că singura tragedie a vieţii este ziua cu 24 de ore şi nu am ştiut cum să mă bucur mai mult. Prima idee care mi-a venit a fost şi cea mai bună de până acum – nu am mai răstignit ceasuri preţioase pe altarul somnului, ci le-am trăit. Da, blogule, te-am vizitat la nocturnă şi nu am putut să scriu; am încercat vizite diurne şi nu a mers – aşa am renunţat o vreme. Acum mă bucur de vecinii mei lăutari şi bătăile de la non-stopul din colţ, cafea de trei ori pe zi, pauze în afara liceului, orice lucru mărunt pe care nu l-am înţeles în farmecul lui.

Uneori mi-e dor de familie şi de muza mea care vine şi pleacă. De fapt vin pe rând şi trântesc uşi, mă slujesc fie minute, fie zile, iar apoi dispar. Rămâne mereu  Morpheus cu mine…

Despre…

Eu niciodată nu scriu despre ceva concret –  acesta fiind motivul pentru care eu nu am ştiut ce să scriu după „despre”. De câţiva ani, adică de când am eu impresia că mi s-a activat mecanismul acela care nu îmi permite să fiu femeie când vine vorba de raţiune şi logică, oamenii sunt duşi cu pluta, duşi grav. Ei nici măcar nu ştiu ce e Crăciunul sau ce se sărbătoreşte pe 25, to be exact. Marea majoritate ar fi în stare să omoare pentru un fes de Moş Crăciun – ei nu sărbătoresc Naşterea lui Jesus ci Moş Crăciun, inţelegeţi? Ca să nu mai zic că totul începe de prin noiembrie – în curând septembrie. E aceeaşi agitaţie de om prost de „sărbători”: meniu, scrisoare către „moşul”, serbare la şcoală, cadouri, vâsc, Bănică Jr. , artificii, mesaje enervante, reclame multe, Santa Claus, curăţenie de Crăciun etc.

Când am coborât de pe scenă m-am dus lângă copii – eram îmbrăcată în costumul de Moş Crăciun (ca un mărţişor) şi toţi au început să se extazieze murmurând „Mooooşuuu’…! „. Atunci am avut o revelaţie – chestia asta e ca…sabia cu două tăişuri, felia unsă pe ambele feţe, ţigara fără filtru, şoseaua cu două benzi, androginul din mit, nu ştiu cum să mă exprim; pe de o parte e bine că se încearcă educarea copiilor în scopul dezvoltării imaginaţiei lor inoculându-le ideea existenţei unor personaje precum Zâna Măseluţă, Moş C. şi N., Iepuraşul etc., dar pe de altă parte e grav. E bătaie de joc pe faţă. E râs crâncen, minciună totală. E calomnie să îi minţi aşa pe copii ca mai apoi să sufere o tragedie când află că de fapt cei amintiţi mai sus nu numai că nu există dar în plus, ei sunt înclocuiţi de mincinoşii ăia de părinţi. Şi e un cerc vicios care nu se termină niciodată. Cum să afli că Moş Crăciun nu există abia la 20 de ani? (!?!?! )

An de an toţi scriu CD-uri cu colinde şi cântece extra-ultra-super-mega-tera-arhi-cunoscute şi plictisitoare pe care încearcă să le vândă – nu e obligatoriu să reuşească. În posturile trecute am râs de Hruşcă dar ştiţi ce? Trebuie să apreciez corectitudinea acelei creaturi centenare – el măcar ştie ce se întâmplă de Crăciun, ştie că Jesus se naşte iar ca să moară pentru a infinita oară în Vinerea Mare şi că nu e sărbătoarea grasului în costum de mărţişor!!

A da…şi mă enervează de mor întrebările cu cefacidesărbătoriceîţiaducemoşul şi eternele urări lamulţiani şi sărbătorifericite.

P.S. Cât căcat pot mânca unii oameni?

Memento

Pe vremea când un pachet de şerveţele umede costa 2 lei într-o farmacie de ţară şi asta era mult în comparaţie cu preţul de  30 de bani al unei pâini,  când la 5pm trebuia să fiu în casă şi nu aveam voie să aduc prieteni la mine când erau părinţii la servici; când arealul activităţilor mele se întindea pe o rază de 100m de la poarta curţii… viaţa era mai frumoasă.

Am avut o perioadă în care l-am negat pe Dumnezeu şi mi-am negat copilăria. Aveam impresia că nu am avut copilărie, că totul a fost o pokemoneală ieftină, că trăiesc degeaba pentru că nu am avut căsuţă în copac, că nu am fugit de acasă şi nu i-am tras chiloţii peste cap retardului cartierului.  După ce am însumat atâtea momente de respiro, intervale de timp în care am calculat probabilităţi ale evenimentelor cotidiene, am numărat oi, gândaci şi voci din stradă, am tremurat în frig şi absenţă, am visat cu ochii deschişi şi am plâns cu ochii închişi, mi-am dat seama că de fapt copilăria mea a fost extraordinară.  În perioada aia toate se desfăşurau altfel decât acum. Aveam energie, oră de somn, oră de intrat în casă, chef de creat, păpuşi. Desenam non-stop şi citeam aceeaşi enciclopedie la infinit – nu mi se părea anormal şi devenea tot mai captivantă. Mergeam cu colindul şi câştigam atât cât să ne luăm o ciocolată. Nu aveam atâtea nevoi ca acum – nu ne permiteam aroganţe vestimentare şi nu ne tăiam unii cu alţii în cuvinte crocante – purtam ce aveam şi ne bucuram sincer când ne cumpărau părinţii Kinder Surprise sau râme de jeleu.  Oamenii nu mureau din accidente stupide cu şoferi drogaţi, din certuri şi bătăi în licee, handbaliştii nu mureau fără vină iar profesoarele nu făceau greva foamei timp de 40+ zile – sau cel puţin eu nu aflam. Credeam în Moş Crăciun şi ne era ruşine să ne uităm la cupluri ce se sărutau. Criticam fumătorii şi nici nu ştiam ce gust are berea.

Acum mergem la şcoală pentru a ne întâlni sau doar pentru a pleca de acasă. Mă amuz cum cuvintele „scârbăvnicie” şi „halucinogen” pot exista în aceeaşi frază. Zilnic găsesc n+1 surse de inspiraţie dar rezumate ele devin incultură, sex, ipocrizie, vicii, laşitate, curve, ţărani, depresie, chin, dependenţă etc. Trăim zile în care cuvântul „sexy” este adverb de mod. Învăţ la un liceu de prestigiu, cu diplomă de excelenţă din partea ministerului, dar jumătate din colegii mei de clasă n-au văzut în viaţa lor o piesă de teatru, un concurs şcolar şi nici nu au trecut de nivelul de clasa a 6a pe plan al culturii generale. Mi-e foarte uşor să seduc vânzătoare de magazin şi mă plictisesc când beau suc de fructe.

Altădată jucam şotron şi săream coarda obsesiv de mult, acum ne disperăm pe dubstep şi d’n’b. Nu ne-au mai rămas decât desenele animate de atunci dar şi astea se duc…

Cei mai buni prieteni sunt cei din copilărie, cele mai proaspete amintiri sunt cele din copilărie, coşmarurile provin de acolo iar prezentul ăsta prost o strică de tot dar nu există decât acum şi s-a şi dus…

 

Feelings come around, then go around

Nu sunt meteorolog dar…afară e o vreme ciudată, un cerc vicios al vremii, un complot sinistru, ceva neprevăzut, o molimă ce stă pe tuşă aşteptând momentul oportun să lovească demonic. Există o tonă de lucruri pe care le poţi face în asemenea momente. Eu, personal, meditez. Rememorez, gândesc scenarii, joc „what if…” cu mine însămi, eu întreb şi tot eu răspund, îmi amintesc persoane şi întâmplări, râd de sistemul cauză-efect şi o iau de la capăt. Vara asta a fost atât de plină încât nici nu stiu despre ce să scriu. Nu o să scriu despre nopţi pierdute, evenimente păcătoase, adulţi aroganţi, bătrâni fără niciun simţ al realităţii cât de cât palpabil ş.a. Am învăţat atâtea încât aş greşi dacă le-aş explica altora de ce sau pentru ce. Mă văd la o masă jucând „I’ve never…” cu tequilla – probabil aş termina sticla înainte ca ceilalţi să dea măcar un shot. Acum mă amuz. Nu vreau să ştiu cum va fi mai târziu. Mă duc să mai exersez la chitară.

Înnebunesc

Înnebunesc. Ştiam eu că aşa se va întâmpla şi cu Facebook-ul. Nu numai că absolut oricine are FB, dar site-ul ăsta de socializare a devenit noul Hi5.  Adaugi în lista ta un vechi prieten şi peste trei minute FB-ul te anunţă că o altă cunoştinţă de-a ta care nu are nicio legătură cu prietenul tău a „devenit prieten” cu el. O cunoştinţă de-a ta adaugă pe cineva în lista de prieteni, tu nu faci la fel pentru că nu o cunoşti pe acea persoană dar o virgină din lista ta de „prieteni” o adaugă! ŞOC TOTAL! CE?! FB-ul nu e ca un blog pe care îl citeşti şi apoi laşi comentarii. Pentru ce ~!@#$ lui Mihai Eminescu te bagi în seamă cu persoane perfect străine ţie? Nu le cunoşti, nu ai nicio legătură, nu te cunosc – mori de curiozitate?

De obicei mă enervez greu dar acum simt că e cazul să iau măsuri şi nu neapărat din cauza ipocriziei pe faţă a multora ci pentru că s-au adunat multe. Pentru că in aparenţă toţi sunt morali, educaţi şi stilaţi, cu pretenţii, principii şi cultură; în esenţă sunt fie parveniţi, fie teribilişti ce se lasă purtaţi de curentul actual fără a face ceea ce simt cu adevărat. Priveşti la ei şi-s numai aere, dar dacă ai putea privi în capul lor e la fel…aer. CAV! Se aude ecoul tâmpeniilor spuse, banilor aruncaţi aiurea, râsetelor la adresa celor necăjiţi. CAV! Zero cărţi citite, zero filme înţelese aşa cum trebuie, zero muzică bună ascultată vreodată. ZERO!

De aia înnebunim. Se mai întreabă lumea de ce e anarhie, de ce plecăm de nebuni de munte şi fugim de societate, de ce nu ne îmbrăcăm ca ceilalţi, de ce x, de ce y. Păi de ce ~!@#$ mea nu? O să fac o organizaţie. Veniţi la mine să ne punem bocanci şi să ne luăm macete. Mergem să schimbăm lumea.

Nimic

Dacă mai stau în casă înnebunesc. Afară e cald încât mă dezhidratez numai cât mă gândesc că aş putea trece de la umbră la umbră traversând o porţiune de 40cm fără umbră – non-sens dar căldura nu ajută la buna funcţionare a sinapselor – cel puţin nu în cazul meu. Ştii, de ceva timp mă gândesc că unele mame au fost vaccinate cu „sâmbăta e zi de curăţenie” pentru că deseori mă văd bătând covoare imediat ce mă trezesc  – mă ajută să îmi aproximez corect trecerea săptămânilor. Mă ajută pe naiba!! Nu mai suport, femeie, pricepi? Îmi iau un pahar de cola cu gheaţă, îl pun pe birou şi aştept până se sparg bulele acelea şi se împrăştie pe lemn, în jurul paharului. Îl mut, şterg, îl pun la loc, şterg în locul unde a stat mai devreme. Mă bufneşte râsul. Apoi tac şi îmi vine să plâng. N-am vrut să mă nasc pentru a face asta. Am putea merge pe plajă, noi şi BabyJane, shot după shot, târâind chitara după noi în miez de noapte. Am putea să urcăm pe munte cu vodka şi limette, seara, la apus. Am putea face orice numai să profităm de vacanţa asta stupidă dar bineînţeles că eu încă stau în casă şi mă resemnez ascultând Vama – best playlist for this moment. Mi-e a bea şi mi-e greu să mă abţin să plâng sau să râd – depinde ce îmi vine pe moment. Viaţa asta e frumoasă în cele mai multe momente – aştept următorul moment.

Alte chestii care mă enervează

Probabil vă întrebaţi pe unde a umblat IPond în perioada asta. Eh…IPond se ocupă de multe, ce pot să zic. Am fost pe la munte, pe la mare.

Aaa da, a propos de mare; da, e adevărat că plajele sunt pline de cadavre marine de tip peşte, meduză sau soică dar eu nu mai pot cu circul ăsta. Adică ce? Nu mai poate merge lumea la mare că-s peşti morţi care oricum nu îţi fac nimic? Şi parcă nu era suficient, a trebuit să asist la o scenă in cadrul căreia nu ştii dacă vrei să plangi sau să râzi.

Atenţie în sală, vă rog. Da, mă duceam la magazin – magazin de ţară, se înţelege şi intru în curtea omului cu magazinul şi ochii mei aflaţi în vitrină văd nişte doi rataţi pe viaţă, fiecare dotat fiind cu câte o halbă de bere deja golită. Fiind uşor energizaţi aveau chef de vorbă şi plini de indignare, aproape înveninaţi vociferau următoarele: Păi dom’le de când sunt eu nu am auzit de aşa ceva! Oamenii moare de foame şi ei ne omoară cu peştele-dragon! De când sunt eu nu am auzit de peştele dragon şi acuma deodată apare aşa din senin… Asta a fost când m-am dus la magazin iar când am ieşit continuau cu aceeaşi înverşunare: Da’ ce? Cum să zică că o murit peştii de la căldură că ce, doar peştii rezistă la orice…poţi să le pui şi albastru de metil în apă că ei tot nu moare. Auzi…să moară de la lipsa de oxigen.. Deja râdeam amar în mine. Dacă cei doi aveau 50 de ani fiecare asta nu înseamnă că experienţa de viaţă le putea confirma existenţa multicentenară a vreunei specii – asta dacă luăm în considerare faptul că aveau împreună cel puţin patru clase.

Altă chestie care mă enervează sunt reclamele proaste rău, de exemplu alea de la Romtelecom, cu familia Telcu. Mor când văd cum întreaga familie îl echipează pe papagal copil ca să stea la computer 6 luni fără stres.

Mă enervează vânzătorii de la tarabe. Şi în Buşteni/Sinaia/Azuga şi în Mamaia/Constanţa/Venus/Eforie fac la fel: te intreabă orice când tu nici măcar nu intenţionezi să treci pe lângă ei; practic se bagă în seamă cu tine de la 20m distanţă.Unii exagerează, devin agresivi, mai au un pic şi te trag de mână ca să vezi plasticurile chinezeşti pe care le vând.

Mădălina Manole cânta bine, era frumoasă, a murit şi asta este, dar Carmen Harra deja mă enervează tare. A visat-o şi a vorbit cu ea, apoi se ceartă pe la TV şi bineînţeles şi ea e sătulă de ţara asta şi se mai gândeşte dacă se întoarce aici, la primitivii de noi. Plus că nu mai pot cu Twilight. Oriunde merg şi mă învârt dau de Twilight, New Moon şi Eclipse cu actorii ăia trei de a innebunit lumea de la cât de mediatizaţi sunt. Robert Pattinson arată bine şi joacă bine, Kristen Stewart e ok, Lautner ăla nu e pe gustul meu dar joacă binişor. Ceea ce e deja epuizant e felul în care ” RPatz”, „Bells” şi vârcolacul sunt idolatrizaţi până la refuz – până şi ei sunt sătui.

Mă enervează animalele isterice şi oamenii încăpăţânaţi nejustificat.  Mă enervează chitara care are fret buzz când se dezacordează. Mă enervează când cineva îmi violează intimitatea şi mă enervează că mi se decolorează şuviţele roşii de la apa de mare.

Şi ăsta e doar începutul…


Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com. Tema: Baskerville de Anders Noren.

SUS ↑