Căutare

Zid de gânduri

Aştept ca muzele să renască din propria cenuşă.

luna

Noiembrie 2009

Molia virgină

La şcoală se face o greşeală-gigant atunci când copiii sunt crescuţi cu sentimentul că sunt unici, diferiţi şi speciali. GREŞIT! M-aş duce la ei şi le-aş spune cât pot eu de literar că nu există decât caţiva mai deştepţi într-o clasă de proşti, că toţi sunt la fel din orice capăt ai începe numărătoarea. Le-aş explica faptul că e imposibil să te duci la o turmă de zebre identice şi să ranjeşti spunându-le „toate sunteţi albe cu dungi negre”, apoi să o iei pe una de mânecă şi să îi spui „tu eşti specială fiindcă eşti neagră cu dungi albe”. Le-aş arăta că dacă ştiu să deseneze un copac nu-s artistici ori dacă ştiu să citească două şaisprezecimi nu-s muzicieni.

De aceea toţi sunt asemănători, identici, uneori pe grupe. Băgăm piciorul în sacul cu psihologie şi scoatem un personaj atât de pregnant în lumea acestor specimene de duzină: MOLIA VIRGINĂ.

Origini: Provine dintr-o familie cu doi părinţi şi câţiva copii. Ea e cea mai mică, „făcută la bătrâneţe” când toate surorile şi fraţii sunt plecaţi prin lume, ea rămânând singură la părinţi. I s-a inoculat ideea că e unică, specială, diferită, deosebită, talentată, superioară.

Purul adevăr: E doar o molie infatuată care se crede cu totul şi cu totul diferită chiar dacă are IQ-ul sub media pe judeţ. A trăit într-o casă pe-o uliţă dintr-un sat limitrof al unui oraş mic dar ea niciodată nu s-a prezentat ca fiind fraiera pe care o prosteau toţi când stăteau pe banca de la poarta casei ei. Întotdeauna s-a simţit specială, a simţit că toată atenţia i se cuvine şi că de fapt ea nu e o ţărancă proastă cu zero cultură.

About (Cum o recunoşti): E atât de comună încât orice nume precum Andreea, Elena, Geanina, Alina, Adelina, Marcela, Bianca, Safta, Nuţa, Ileana, Vasilica, Gherghina, Roza, Lămâiţa, Mioara, Georgiana i s-ar potrivi şosetă. Corpul ei în poziţie de dat raportul nu e enervant dacă n-ar avea cap. Are nişte picioare subţiri şi cu paranteze interioare, o talie normală, un fund normal, braţe şi sâni normali (a se citi „banal” în loc de „normal„).

Capul e problema la ea. Ştiu, e tragic. Păcat că nu s-a dat nicio lege privind sancţionarea celor ce atacă retina altora căci ea ar fi fost deja penalizată usturător. Faţa ei te frapează prin cât de comună poate fi, nu ai văzut chip mai comun şi mai monoton decât al ei. Are ochii rotunzi şi sprancene nepensate, are buzele ciudate (ţuguiate şi schimonosite) şi zero expresivitate. Când o priveşti ai vrea să te duci să te uiţi la un stâlp în speranţa că ar creşte rata comunicării. Părul ei nu stă niciodată bine. De fapt cuvintele „frumos” şi „părul ei ” nu au ce căuta în aceeaşi propoziţie. Prezintă nişte nuanţe triste de…maro. E la fel de expresiv ca un raton putred pe axul central al unui tir din Elveţia. E buclat şi de multe ori gras, slinos.

Molia se îmbracă infantil, pueril, deplorabil. E în stare să vină la şcoală în trening roz cu Tweety şi să plângă pe motiv că nimeni nu o iubeşte. Cred că treningul o reprezintă. Poţi să începi o conversaţie cu fraza „Şi…câte perechi de trening ai în ladă? pardon, şifonier”.  Poartă jeans vechi şi se laudă că-s din Anglia, poartă bascheţi Adidas roz. Şi chiar când te obişnuieşti cu ea aşa, monotonă, neimportantă vine şi strică tot echilibrul cu nişte pantofi cu toc. Da, nişte pantofi făcuţi din plastic reciclat, mai uraţi ca pielea băncilor de autobuz. Vara transpiră la subtraţ de zici că îşi sparge baloane cu apă pe coaste.

Pe lângă aspectul fizic, pot spune că ea e la fel de jalnică şi pe alte planuri, ca cel social, de pildă. Vorbeşte numai în fraze fumate, combină neologisme cu arhaisme tragice sau regionalisme blegi. E virgină din toate punctele de vedere: atât fizic cât şi psihic. O , vai! Mai ales psihic. Se crede atât de superioară încât toată lumea a înţeles că trebuie lăsată să zacă în suc propriu, bine, prostia proprie. Nu vorbeşte „vulgar” ci foloseşte citate din cartea ei preferată „Alice în ţara minunilor”. Dacă se găseşte un tupeist să îi explice clar ce e cu virginitatea ei evidentă şi prostia-gigant se va panica, se va criza, va merge la psiholog, nu va mai inceta, va rămâne cu sechele.

De ce nu o vrei aproape: Nu e genul dorită. În excursii toată lumea îşi bate salamul de ea, la şcoală toţi mănâncă pe banii ei de proastă şi oricum, dacă îi arăţi că tu eşti tolerant cu blegii o să creadă că eşti prieten cu ea şi o să te urmeze inclusiv la baie. Nu o sa mai poţi vorbi la telefon fără ea în urechea ta, te va ţine de mână şi nu te va lăsa să stai cu prietenii tăi.

Cum scapi de ea: Rişti şi îi explici clar că nu e unică, specială sau talentată. Psihologul şcolii te va urî pe motiv că şi-a umplut agenda cu ea dar Codul Piraţilor spune că nu poţi fi învinuit pentru ceva ce e în folosul tău.

Anunțuri

Vomă nocturnă

Pe 1 decembrie e ziua României. Nu îmi pasă, ea nu a dat niciun telefon de ziua mea. Când eram mică nu mi-a adus nimic de Crăciun şi nici de Paşte, ca să nu mai spun că nu mi-a plătit nicio factură până acum. Mă ia în râs din când în când cu o alocaţie care durează mai puţin decât o menstruaţie şi care nu mă ajută nici să îmi fac un sandwich cu zacuscă.

Nu că m-ar apăsa conştiinţa pe vreo parte dorsală dar cred că noi nu am ajuns încă să realizăm cât de utile ne sunt lucrurile simple. Da, lucrurile mici, minuscule, jenant de mici şi insignifiante. Ar trebui să le fim recunoscătoare pentru faptul că ne uşurează viaţa:

1. Uşile

De obicei nu ai nevoie de uşă, mai ales când eşti singur într-o casă. Dar după ce s-au inventat chestiile astea a devenit o modă să pui uşă până şi la altă uşă. E bine să le apreciem şi să fim recunoscători că ele ne păzesc de ochii/ochelarii/lentilele/obiectivul spionilor ce crapă de curiozitate să vadă cum te masturbezi în cameră, cum bei bere cu paiul, cum ştergi frunzele de la ficus cu şerveţel intim etc. Mie imi place că există unele uşi care printr-o atingere senzuală a oricui se închid, chiar şi de la sine, atunci când tu eşti în plină mitoză a silei şi lenei, zăcând în pat.

2.  Nasturii

Nimeni nu îşi doreşte naturi când e în graba cea mai mare spre a găsi…Nirvana (fie de unul singur, fie cu un/o…prieten/ă). Dar ei sunt cei mai buni prieteni ai noştri mai ales când vrei să arunci cu ceva după vreun colindător, când vrei să bagi ceva în nasul cuiva, când simţi nevoia să mesteci ceva.

3. Profesorii

Ei au fost puşi acolo ca să ai pe cine să dai vina. Ei sunt buni să nu te înveţe nimic, să nu gândească nici măcar o dată în viaţa lor, să fie tragico-penibili şi să pară cât mai proşti.

4. Administratorul femeie

Ei nu ai vrea să îi fii recunoscătoare decât atunci când se sinucide. De ce să nu apreciem asta?

5. Moliile virgine

Lor trebuie să le fii recunoscător pentru simplul motiv că nu s-au băgat în viaţa ta.

Despre ele…în postul următor.



 

Moarte in chinuri (Ex-blog issue)

Nimic nu se compara cu o moarte usoara, dar nu voi mai putea avea parte de asa ceva fiindca tin minte ca mi-a zis cainele ala de ciocolata „mori tavalindu-te in chinuri!!” si brusc am simtit ca blestemul era un fel de tatuaj ca alea cu Mickey Mouse de la gume de 500 de lei.

De curand am avut un fel de amintire din viitor. Eram la priveghiul meu, de fapt…la priveghiul a ceea ce mai ramasese din mine: un fel de salam…o adunatura de oase sfaramate si muschi pisati in forma de rahat. Apoi , deodata, luata de vant zboara o hartie dinspre geamul unei toalete. Uda fleasca, imputita si delicios de jegoasa cum era inca mai lasa sa se zareasca scrisul de pe ea. Era un articol de ziar in care era relatata aventura ce m-a dus la moarte. Am inceput sa citesc si mi-am dat seama ca eu am murit mult mai spectaculos decat Mickael Jackson sau decat vreun cioban din Cracanatii din Deal care a dat in primire in timp ce se dezvirgina.

Din ce am inteles eu ma dadeam in leagan undeva pe malul unei ape. Si cum ma dadeam eu peste cap cu leaganul mi-am dat seama ca s-ar putea sa trag curent daca am urechile descoperite asa ca am luat mainile de pe bara leaganului si le-am pus la urechi. Singura problema e ca am cazut in cap si da, mi-am rupt gatul. Nu stiu daca ma durea fiindca oricum eram beata critza de doua saptamani, important e ca a venit o inundatie si m-a luat la plimbare in josul raului pana la un pod. Acolo am dat cu capul de o teava, de fapt, mi-a intrat teava in ochi si a iesit pe partea cealalta cu tot cu creier. Am injurat de toti sfintii si poate ca din cauza ca faceam galagie a aparut un gunoier care m-a luat de acolo chiar cand ajunsesem la refrenul de la melodia cu „Old McDougle had a farm…eeee-aaaahhh-eeeee-aaahhh-oooo”. S-a enervat ca aveam parul lipit de o cizma botita de pe acolo dar pana la urma s-a descurcat. Spunea ca ma ia sa muncesc impreuna cu el dar i-am spus ca nu vreau sa imi stric manichiura – sau ce a mai ramas din ea. Inca eram beata dar cica am ajuns la o platforma de gunoi carea putea a naibii de ingretosator, atat de rau incat gunoierul a facut stop cardiac. La naiba. A trebuit sa astept o vesnicie pana au venit pasarile sa ii manance ficatii si ochii si pana a putrezit de tot, ca sa nu mai stea pe mine fiindca atunci cand a murit nenorocitul el ma tinea in spate si ghici pe ce parte a cazut. Pe spate, da…dar ar fi cazut pe fata daca nu i-as fi legat eu sireturile de la ghete. In fine. Am facut cunostinta cu tot felul de pasari care faceau sex pe mine, cu tot felul de animalute necrofage care si-o trageau rapid prin parul de pe pieptul gunoierului, si chiar si cu furnici. Cu cele din urma chiar m-am imprietenit bine, sau cel putin asa scria in articol, ca cica ele s-au bucurat ca si-au luat si bonus dupa ce l-au curatat pe amicul ala al meu de pe mine – le-as fi dat mai mult dar nu au reusit sa isi ia decat un picior si jumatate.
Intr-o zi cand stateam si faceam plaja langa o coada de peste a aparut un caine turbat care facea spume. Am crezut ca-i vreo farsa de 1 Aprilie si l-am luat la misto cu „Hai , coaie…Razi de mine, ce naiba…Crezi ca-s moarta sau ce? Inca mai gandesc, bah putza!”. S-a enervat si de draci a incercat sa ma sfasie. Dupa vreo doua ore de tavaleala am inceput sa-mi revin si mi-am dat seama ca m-a scapat intr-o groapa adanca si ca imi intrase in gat o conserva. Peste cateva zile a aparut un fel de excavator si ne-a luat pe mine si pe prietenii mei, pempersii si tampoanele de acolo, si ne-a dus intr-un cuptor. M-am panicat putin fiindca eu fara crema de plaja nu voiam sa ma duc acolo dar pana la urma am ramas prinsa cu dintii de usa. Am cazut fiindca ma dezhidratasem si devenisem pufoasa. Semanam cu ceva bun de mancat cred…caci m-a gasit o pisica pe jos si m-a inghitit. La cateva ore m-am trezit intr-o tavita pe care scria „Kitty” si langa mine era un fel de chestie lunga si alba…zicea ca-l cheama Limbric. Nu am apucat sa ii spun ca imi place numele lui fiindca nesimtita de matza mi-a luat buletinul din buzunar. M-am cam suparat pe ea, ce-i drept, dar dupa aia m-am bucurat ca asa a fost fiindca au venit o gramada de reporteri care imi strigau numele si nu le venea sa creada ca eu sunt. Pacat ca imi trecuse betia de tot fiindca atunci mi-am dat seama ca pisica a ras de mine si m-a facut in forma de parizer. De nervi m-a apucat somnul…

Si articolul s-a terminat. Am luat bucatica de hartie, m-am sters la fund cu ea si cand am aruncat o privire mai intr-o parte am vazut doi mosnegi cu grebla in gura stand la barfa si spunand ca defapt eu am avut o moarte foarte usoara, fiindca am facut infarct cand am vazut un OZN in timp ce ma dadeam in leagan.

Asadar, unchiule, sa nu te superi pe mine ca iti scriu abia acum, dar a durat ceva pana am desfacut bagajele. Mai tarziu joc baschet cu Sfantul Petru. Sa stii ca am murit in chinuri, asa cum a vrut cainele ala de ciocolata.

Iti trimit un mozol cu herpes.
A ta nepoata,
Smintita

Ghid util: Mersul la magazin la ţară

Ştiu că majoritatea cititorilor mei au peste 12 ani şi în asemenea condiţii tind să cred că au adunat destulă experienţă ca să îşi dea seama că în viaţa noastră cele mai multe dintre alegerile noastre sunt total neinspirate. Nu vreau să par membru al comitetului de relaţii cu publicul dar, recunosc, există soluţii pentru aproape toate situaţiile. Că sunt situaţii tip catastrofă…ştim deja că nu au rezolvare, de aceea nu le luăm în discuţie.

O situaţie ce merită un ghid este aceea când eşti la ţară, la bunici,  şi trebuie să mergi la magazin.

1. Înainte să ieşi din casă fii sigur că ai tot echipamentul la tine: pantaloni de trening, tricou, papuci de plastic, fes cu Tweety sau Pokemon, sacoşă de plastic de la supermarket adusă de rudele de la Bucureşti bunicilor tocmai pentru a merge la magazin cu ea. Să nu cumva să te gândeşti să te aranjezi când mergi la magazin – asta în cazul în care nu vrei să te cerţi cu bunica toată viaţa ei (zic „viaţa ei” fiindca te cerţi cu ea până face…atac de cord, de exemplu).Poţi chiar să nu te speli pe dinţi, la ţară doar duminica se scoate Cristal (face dinţii ca de…actriţă care joacă în reclama de la Colgate) din dulăpiorul cu perdeluţă etc.

2. Ieşi pe poartă şi ai grijă să nu fii urmărit de câinii bunicii sau de copiii vecinilor.

3. Când eşti pe stradă mergi cât mai hotărât ca şi cum tu ai o destinaţie foarte sigură şi tu te-ai născut pentru a merge la magazin. Nu uita, însă, să ţii spatele drept, demn, să saluţi toţi copii, babele, moşii, curvele, nebuna satului, ciobanii beţivi, frizeriţa, vecinele care bârfesc, ţaţa de 100 de ani, preotul satului, dascălul satului, învăţătorul şi directorul de la şcoală, educatoarea de la grădiniţă şi, nu în ultimul rând, primarul. De fapt, tu trebuie să saluţi tot satul ca şi cum îi cunoşti. Iată câteva conversaţii care te pot împiedica să ajungi cât mai rapid la magazin:

-Sar′na!

-Sî trăieşti, mamî…Auzi, ia stăi oleacî.

-?

-Dar a cui ieşti tu?

-Sunt nepotul familiei x.

-Aaaaa…ieşti nepoţâca lu’ Lenuţa! Aleeei…(şi te măsoară din cap până în picioare, te pişcă de obraji) da’ mari te-ai mai făcut, puişor!

– (Deja ţi-e scârbă de mustaţa ei, de aluniţa cu păr şi de mirosul de ceapă mucegăită) Daaa…aşa e…

– 🙂

Mnah…Saru’mâna!

SAU

– Saru’mana!

-Sî trăieşti! Auzi, fac şî ieu o întrebari…

– ?!

– Cât îi ceasu’?

(Poţi să îi spui oricât fiindcă oricum peste două minute uită definitiv)

4. Adevărul e că magazinul la care mergi tu e un supermarket comprimat sau aşa ceva… E o brutărie unde găseşti pâine, legume (adica varză şi cartofi căci altceva nu poţi găsi), haine (geci cu puf la glugă, blugi cu Hannah Montana, cizme cu Hannah Montana, chiloţi cu Hannah Montana, HANNAH MONTANAAA!!!), rechizite (pixuri şi cretă că de altceva „nu iesti bani!”) şi nu în ultimul rând alte alimente. Acolo majoritatea alimentelor sunt expirate sau aproape de termenul expirării. Nu te aştepta la iaurturi fiindcă la ţară toată lumea are vacă, deci nu au nevoie de lapte. Chips-uri, snakcs-uri, Snickers, Lion, Bounty, Heidi, Pepsi, Coca Cola – nicio şansă.

Dar chiar nu trebuie să îţi faci griji. Bunica te va trimite întotdeauna să cumperi „pâne”, zahăr, drojdie, „şpaghete”, „macaroane”, pufuleţi, suc Adria Lemon.

Când eşti în magazinul ăla chiar trebuie să vorbeşti româneşte. Desigur, păstrează un oarecare accent local, ca să te înţelegi cu vânzătoarea dar spune ce vrei tare şi răspicat, nu în cuvinte alambicate şi nu explica de ce vrei asta.

O vânzătoare de la ţară nu va pricepe niciodată diferenţa între lămâile de coajă şi lămâile de zeamă dar va fi mereu la curent cu ultimele bârfe din sat. Păzeşte-te!

5. Pe drumul înapoi spre casă se respectă regulile de la punctul 3.

6. Ajuns acasă eu zic să te grăbeşti şi să îi dai sacoşa bunicii după care te faci nevăzut, eventual te culci. Ea va începe să strige că hârtia igienică e prea fină, că zahărul a costat prea mult, că drojdia e veche, că…orice. Las-o acolo, fugi! Păzeşte-te!

În încheiere nu trebuie să conchideţi că trebuie să salutaţi toată lumea când mergeţi la ţară, că trebuie să luaţi hârtie igienică aspră sau pufuleţi fără surprize. Ideea principală care ar trebui să fie biblia voastră este: Nu mergeţi vreodată la ţară! Am făcut-o eu ca voi să nu fiţi nevoiţi să o faceţi!

Testament

Da, într-o zi o voi păţi. Nu ştiu, poate voi muri de supradoză, poate voi muri în timp ce sar cu paraşuta, mă va străpunge o stalagmită sau, mai simplu, voi muri prin somn ori în chinuri. Ca înainte de orice moarte trebuie să las un document prin care averea mea să poată fi împărţită urmaşilor mei. Ooo! Dar vai! Eu nu am nici avere şi, ce credeţi?, nici urmaşi nu am. Nu-mi rămâne decât să-mi las nimicul în adieri de vânt literar pe bloguri mărunte.

Aşadar vă las vouă toată copilăria mea în care am fost grasă, urâtă, deşteaptă şi fără prieteni. Vă las fiecare moment în care am plâns că nu eram ca ceilalţi, că nu puteam să fac gimnastică la saltea şi că nu aveam zâmbetul frumos. Fiecare zi în care mă trezeam doar fiindcă aşa trebuia, fiecare moment în care mintea mi-a fost ingheţată de gânduri negre, nopţile de plâns din cauza puzzle-ului greşit al vieţii mele. Invidia celor care mi-au urât realizările. Vi le las vouă şi momentele în care mi se reproşa la infinit că mi-am dezamăgit părinţii. Da. Sunt sensibilă, nebună, câteodată depresivă, ciudată, nehotărâtă şi rebelă, iar dacă aş putea să pun toate astea într-un sac vi l-aş lăsa şi pe ăsta. În toată viaţa mea am trăit puţine momente în care am acţionat aşa cum am simţit, de cele mai multe ori m-am gândit mai întâi la consecinţe şi ajung acum să am tone de regrete şi o scârbă de reguli încât simt nevoia să vi le las şi pe astea. V-o las pe sora mea care, deşi uneori e soră, e singura care îmi spune de 2000 de ori pe zi că sunt urâtă şi că am nasul mare. Luaţi-o voi! Vă las toate momentele în care am avut impresia că nu sunt decât o afacere de familie. Atunci când m-au despărţit de el…nu-l iubeam dar e ca şi cum ai fi aer dacă fac ce vor din tine…luaţi voi şi episodul acela…

Dar vă las şi puţinele zâmbete sincere de apreciere pe care le-am primit, îmbrăţişările calde şi rare. Dimineţile cu soare, poeziile mele preferate, zecile de cărţi la care am plâns de plăcere, prietenii cu care am râs şi m-am simţit bine, plimbări de toamnă în pădure, picturi făcute cu drag, desenele mele, şosete ude de la ploaie, vânt încreţindu-mi părul, ochii mei albaştri şi părul meu nisipiu, inelul meu cu ametist, cei câţiva ani în care am trăit cu sufletul la gură toamna cu toată recolta sa de fructe şi frunze superbe. Vă las toate visele mele şi milioanele de amintiri nebun de frumoase. Vă las miliardele de idei dureros de bune şi geniale pe care le-am avut până acum dar care s-au pierdut în nimic…Mă dezbrac de tot ce am şi care la urma urmei nu e nici măcar al meu…

Aş vrea să iau cu mine ceva linişte şi să ştiu că lumea mă mai ţine minte încă…

Portret: Păduchele şcolar

E grav. În mod normal nimeni nu ar face ce fac eu, şi anume, să scrie despre specimene ingrozitoare. E drept, mie îmi revine sarcina de a fi pion de sacrificiu.

Presupun că vă întrebaţi ce e un păduche şcolar. După lungi raţionamente, inducţii şi progresii matematice nu am ajuns la un răspuns foarte clar, întrucât el e ca un…actor: se transformă.

E un virgin ce nu a trecut niciodată de 1.65m înălţime şi are 40kg cu tancul în spate. E rahitic şi malnutrit dar se simte cool cu pielea lui care denotă ceva paraziţi intestinali. Poartă jeans cu două numere mai mari şi întotdeauna îşi lasă bata de la boxerii pe afară; poartă bascheţi şi îşi agită picioarele într-un fel în care îţi dă de gândit.

Nu de puţine ori se întâmplă să te simţi urmărit de el. Nu, am formulat greşit. El există dintotdeauna în viaţa ta dar niciodată nu recunoaşte asta în public. Te urmăreşte şi îţi mănâncă mâncarea.

Când era mic îţi parazita toate jucăriile, le răspândea peste tot şi apoi le lăsa aşa, rămânându-ţi ţie misiunea dublă de a le strânge în timp ce te certa mama.

Când a mai crescut îl gonea maică-sa mai devreme la şcoală iar el se oprea la tine preţ de cel puţin o oră, timp în care simţeai diverse impulsuri precum:

  • să-l sugrumi cu propriile lui intestine;
  • să-i bagi degetele în ochi;
  • să-l sugrumi cu propriile lui intestine în timp ce îi bagi degetele în ochi;
  • să-i prinzi lipitori de ochi;
  • să-l arzi cu ţigara în talpă;
  • să-l epilezi cu ceară calda pe spate;

Era greu să rezişti unui specimen atât de curios, enervant, nesimţit, băgăcios, plictisitor, imposibil, nedorit, gălăgios, impotent şi debil asemenea lui. Dar se pare că timpul nu le rezolvă chiar pe toate căci problema ta principală nu poate fi rezolvată nici măcar de Moş Crăciun când, ajuns la liceu, afli că eşti în clasă cu el. Nu era de ajuns că îl ştiai dinainte să vă naşteţi? No waaaayyyy! Dacă nu eşti în clasă cu el la liceu ai trăit degeaba.

S-a născut cu o infatuare programată să îţi roadă nervii încet. E genul de om pe care nu îl vrei alături de tine decât atunci când îţi vine să baţi pe cineva din senin. Fiecare zi cu el e un chin mai mare decât epilatul inghinal cu ceară caldă. Trebuie să îi suporţi toate debilităţile, faţa lui de cretin beat şi gesturile de drogat precoce. Uneori ai senzaţia că vorbeşti cu zodia lui sau cu papagalul care l-a posedat. Trebuie să suporţi ruşinea pe care ţi-o provoacă toate fazele cu 100% penibil; acestea ar fi:

  • eşti cu el într-un loc public şi se izbeşte de uşa de sticlă fiindcă nu o vede;
  • eşti la şcoală şi se spală pe dinţi cu un pix, îl roade şi muşcă mai rău ca un copil cu ADHD;
  • are un tic ce îţi dă de gândit…din 2 în 2 secunde trage ceva invizibil pe nas cu sunete specifice; ai vrea să vomiţi…
  • mergi cu el pe stradă şi scuipă pe jos;
  • la fast-food se pătează cu ketchup;
  • cerşeşte bani la colegi;

Uneori îl apucă momente de melancolie provocate de „dulci” manele de dragoste. Alteori se simte plin de energie şi virilitate când vede că i-a crescut păr la subraţ. Îţi fură non-stop prietenii şi, dacă s-ar putea, le-ar îngenunchia pe cele mai frumoase fete din liceu.

În altă ordine de idei, păduchele şcolar, e un căcat cu ochi, o glumă proastă a naturii. L-aş călca pe cap în secunda 1 fără nicio remuşcare, cu promisiunea că nu îl voi avea pe conştiinţă vreodată.E inofensiv prin impotenţa sa în orice domeniu dar faptul că e posibil să aibă mai mult de jumătate din neuroni atrofiaţi îl determină să fie impertinent, obraznic, agitat, imatur, prost, nesimţit, arogant, infatuat, sâsâit, panicat, aerian şi plictisitor. Toate la superlativ.

El e copilul care nu a luat bătaie destulă când era mic. Eu spun că niciodată nu e prea târziu…


Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com. Tema: Baskerville de Anders Noren.

SUS ↑