Căutare

Zid de gânduri

Aştept ca muzele să renască din propria cenuşă.

Etichetă

infatuare

De ce nu reuşesc niciodată să dorm ca omul partea 1

Mă aflam în interiorul perimetrului locuinţei mele. Pentru necunoscători se numeşte locuinţă dar în realitate ea este refugiul meu din calea duşmanilor, este locul de unde pot urmări cursul evenimentelor, este sediul eroinei din mine. Şi cum altfel aş putea supraveghea comportamentul celor înconjurătoare dacă nu la cules de vişine. Mi-am luat salopeta de fermier american – o altă formă de camuflare, tricou negru de la promoţii şi am mers pe proprietatea mea privată să culeg. Fredonam ceva cântec de leagăn pentru frumoasele Rosaceae, un Crematory sau ceva între Metallica şi Marilyn Manson dacă nu mă înşel, când am găsit motivul pentru o nouă aventură: un smoc de păr. Dar nu orice smoc de păr ci unul cenuşiu, aspru, animalic şi deloc biodegradabil. Era prins între crengile vişinului. Le otrăvea! Am ştiut că este cazul să acţionez. Ştiam foarte bine că este vorba despre o creatură răufăcătoare gata să mai distrugă nişte World Trade Center, să mai producă nişte tsunami, să nască încă un Michael Jackson ori să umple lumea de canalii  Nu era ceva pământesc. Am simţit că nu era om, animal, insectă sau reptilă. Nu era nici măcar dinozaur sau peşte. Era o …CHESTIE! Parcă o şi vedeam alergând grăbită şi încercând să treacă prin vişin când blana i se prinde într-o creangă şi rămâne dovada supremă a existenţei creaturii.Ştiam că lumea aşteaptă ca eu să o salvez. Am renunţat la culesul vişinelor şi m-am grăbit să intru în incinta cazematei mele.

60 de metri pătraţi inconjuraţi de ziduri izolate termic şi fonic, geamuri anti-glonţ, aer condiţionat şi un robot ce curăţă podeaua 25 din 24, 8 zile pe săptămână plus alte detalii nesemnificative precum elemente feng-shui, un computer mai rău ca un bord de avion. Un fel de staţie intergalactică sau o oază de linişte pentru creierul meu veşnic încărcat de problematica globală.

Din trei salturi am ajuns în zona cu obiecte vestimentare. Mi-a fost foarte simplu să îmi găsesc ţinuta adecvată în acea ordine enervant de perfectă în care se aflau puse, până la cel mai mic detaliu, toate hainele mele. Aş fi putut să îmi iau un costum ignifug, un costum hidrofob sau un costum cu floare în buzunarul de la piept – James Bond, varianta feminină desigur, ori chiar un costum Cat Woman dar nu. Am preferat jeans, skaters şi un fabulos tricou negru pe care scria eroic ” EU ” – cu roşu.  Da, era suficient şi nu neapărat necesar pentru că eu oricum aş fi fost recunoscută din orice unghi, la orice oră, în orice ipostază, de către oricine. Am mers în bucătărie. Robotul de curăţat podeaua se lovea singur de masă. I-am schimbat traiectoria cu puterea minţii – floare la ureche. Am deschis frigiderul şi am învârtit de o jumătate de lămâie mucegăită de pe o farfuriuţă cu buline albastre. Brusc au inceput să se mişte toate rafturile fridigerului. Puiul la grill şi laptele cu cereale pe care nu l-am mâncat dimineaţa au mers spre stanga; broccoli şi prăjitura cu frişcă spre dreapta.

Anunțuri

Portret: Mimoza anonimă

Ciudat e faptul că am ales un asemenea personaj – s-ar spune. Nu, nu e şi rata prezenţei mimozei este invers proporţională cu existenţa unui radical de ordinul I în matematică. Dar să nu deviem de la subiect şi să trecem la treabă.

Mimoza este mimoză fiindcă la prima vedere pare fragilă, sinceră, delicată, micuţă şi parfumată dar surpriză! este anonimă iar eu pot argumenta asta în cele ce urmează.

COPILĂRIA:

Copilăria ei a existat şi a persistat, ea fiind încă un copil. Fiind unică la părinţi, mama ei era o prezenţă ubicuă urmărind-o în fiecare loc – poate chiar şi în cel în care până şi împăratul merge pe jos – şi îndrumând-o pe cărarea ce i-ar fi putut aduce cultură, bogăţie spirituală şi personalitate. La şcoală mama  se arăta imediat ce unicornul/buburuza/dovlecelul/sufleţelul/îngeraşul/bucuria ei dădea semne de întârziere chiar şi cu binefăcătorul motiv al unor ore în plus de matematică. Astfel lua un loc într-o bancă, asistând totodată la ora învăţătoarei care rugase elevii să rămână după program.

Ştiu, aveţi un şoc la modul că „vai nouă dar peste program se stă doar cu elevii slabi”. Ha-ha! Foarte amuzant şi real dacă ne-am fi aflat în Occident dar iată că la şcoala unde mimoza mergea în copilărie doar elevii buni/foarte buni/interesaţi/pasionaţi/dornici de cunoaştere rămâneau o oră în plus (Presupun că şi mama mimozei rămânea doar din dorinţa de a-şi umple lacunele uriaşe).

Probabil aţi sesizat ce mamă nesuferită are mimoza. Evident, fiecare femeie are o sămânţă de „de nesuferit” în ea; problema este că MIMOZA ESTE COPACUL.

Arogantă, fandosită, plină de sine – dar rezervată totodată- vorbea puţin iar când încerca să facă o glumă 50% scotea ceva onomatopee şi alte interjecţii. Evident, râdeai doar din politeţe. Este de menţionat şi faptul că absolut orice cuvânt din vocabularul ei ce conţinea 200 de cuvinte (în cazuri fericite) devenea diminutiv imediat ce mimoza îl rostea. Exemple? Compoţel, broscuţă, păsărică, fetiţă, băieţel, codiţe, căţel, pisicuţă ş.a.m.d.

Dar iată, aceeaşi mamă a mimozei întotdeauna a avut mari planuri  pentru mult prea iubita/adorata/îngrijita sa fiică. Voia să înveţe matematică, limbă română, geografie şi istorie (doar astea se predau în I-IV) dar a omis un singur şi al naibii de important lucru: IQ-ul mimozei. Un IQ atât de mic încât ţi-e ruşine să-l calculezi.

ADOLESCENŢA:

Ca orice copil mimoza a crescut pe lângă bloc/ mai mult în bloc, pe lângă maică-sa/ mai mult după gura maică-sii. A lovit-o norocul într-un hal în care nu vă puteţi imagina; a lovit-o ca un tort cu frişcă în plină figură, un glonţ în plină inimă, un căcat în plină toaletă. Acest noroc constă în bani. Părinţii ei înculţi au început să câştige bani în prostie şi asta a fost cireaşa de pe tort, bomboana de pe colivă, musca de pe căcat etc.

Fizic, ea şi-a păstrat trăsăturile din copilărie: ochi mari şi căprui – gen viţică, sprâncene stufoase, păr maroniu şi moale, pistrui, strungăreaţă, mâini şi picioare lungi, corp subţirel pentru care teoria cu limbajul trupului nu e valabilă ş.cl.

La acestea s-au mai adăugat centimetri în înălţime, centimetri în păr, numere la pantof, sâni, fund, talie, mimoza căpătând un aspect uman – cât de cât. Dar cum era şi un murphism care spunea că media inteligenţei pe Glob e constantă dar că populaţia e în continuă creştere, am putea spune că începuse să fie o gâscă lungă şi proastă.

Părea blândă, afectuoasă, zâmbitoare, naturală, drăgălaşă dar pe cât de iubită de toţi era tot pe atât de căscată, aeriană, lipsită de orice talent, seacă, ciudat de comună, lipsită de limbaj şi patetică.

Când hormonii alergau prin corpul ei ca un InterCity ar fi putut avea un prieten şi bineînţeles că şi-a adunat gaşca de fete pentru a dezbate subiectul pretendenţilor de parcă nu ea s-ar fi cuplat/combinat/babardit cu băiatul ci toate deodată. Ea nu a vorbit niciodată vulgar, motiv pentru care se ruşina dacă auzea cuvinte precum căcat, p*lă, p*zdă, c*i, jeg etc.

Repet : nimic din copilărie nu a suferit impresionante îmbunătăţiri în comportamentul ei. Cert e că visul maică-sii de a  face matematică, limbă română, de a avea cultură generală şi personalitate s-a evaporat (fără şanse de eventuală lichefiere). În schimb mimoza a învăţat că e bine să te uiţi la Rebelde, să asculţi muzica voma de la TV, că şi manelele au savoarea lor, că o carte se deschide doar când vrei să ascunzi bani în ea, că dacă eşti sclifosită, prostănacă, sensibilă, plângi rapid şi vorbeşti puţin te vei învălui într-o aură de mister dens – foarte pe gustul bărbaţilor pe gustul ei.

pe gustul bărbaţilor pe gustul ei”…frumoasă şi reală sintagmă. Nu vă gândiţi că ea poate plăcea un băiat cult, deştept, interesant, agasant de adorabil şi specialo-mortalo-deosebit (aşa cum nici un astfel de băiat nu ar putea s-o placă pe ea). De altfel ea nu a ştiut ce e cu atracţia şi modalităţi de a cuceri, în capul ei a fost mereu o ceaţă de sprijini bicicleta în ea.

Da, ca să nu o lungim prea mult vă amintesc că atunci când mimoza a ajuns la liceu a câştigat simpatia multora cu umorul ei la care râzi doar din politeţe, cu onomatopeele penibile, cu hainele ei de căcat scump – niciodată luate din oraş, cu telefonul ei cu touchscreen, cu felul în care ea „are suflet bun„, „conferă încredere„, „inspiră feminitate, rafinament şi eleganţă„, „are personalitate” şi alte bullshits de astea…

MATURITATE:

E greşit spus „maturitate” căci mimoza nu se maturizează niciodată. La 18 ani a primit cadou o petrecere de majorat şi o maşină pe care a umplut-o de stickers şi de chestii atârnătoare şi chiţăitoare. După ce a terminat liceul a căutat o facultate de umplutură – cu taxă, evident, ea are bani, îşi permite – şi a plecat într-un oraş mai mare. Bineînţeles că ea păstra legătura cu mama ei, nu a ştiut prea curând termeni legaţi de sex&co. (ejaculare, clitoris, libido, doghi staiăl, scrot ş.cl.). De fapt a aflat de aşa ceva doar datorită unei prietene care i-a zis verde în faţă că prostia ei nu are limite şi că atunci când prietenul ei o minte că se joacă de-a „Ascunde salamul” nu e decât un futai care se încheie sau nu cu un orgasm.

Şi-a păstrat pseudonimele schimbate ca pe şosete de-a lungul timpului, pseudonime precum Pufoasa, Creaţa, Drăguţa, Pisicuţa, Anahi, FallenAngel, Bebeluşa, Barbie, Tweety ş.a. A terminat facultatea şi nu şi-a găsit un loc de muncă până în clipa în care tatăl ei nu a pus câteva pile pentru ea. Locul de muncă i-a adus pupincurişti, admiratori, salariu dar nu şi inteligenţă.

Şi-a permis să facă aroganţe legate de mâncare, haine, vorbit tare sau încet, petreceri, prieteni, muzică, glume, orice şi la un moment dat s-a căsătorit cu un prost cel pe care l-a iubit şi care a iubit-o.

Nu vreau să îi subestimez dar încercaţi să vă imaginaţi o familie perfect normală, comună, fiind compusă din: Mimoză, soţul ei – un moflea, şi trei copii( Păduchele şcolar, Molia virgină şi limbricul infatuat). La bătrâneţe s-a putut observa cum prostia e ereditară căci copiii ei şi copiii copiilor ei îi semănau perfect. Frumos este că ea a ţinut cu orice preţ să le spună nepoţilor poveşti din tinereţe şi uneori se uita în tihnă la filme de epocă precum Twilight, Notebook, A walk to remember.

FINAL/CONCLUZII:

Mimoza a murit aşa cum s-a născut: anonimă. Chiar dacă în şcoală era simpatizată şi soţul ei a iubit-o  sau părinţii ei au avut bani, ea nu a reuşit să facă vreodată ceva maiestuos şi inegalabil, lumea nu a recunoscut-o niciodată după prenume. Dacă ar fi ajuns cântăreaţă nu ar fi fost genul cu care lumea să aibă CD acasă sau poster pe uşă. Dacă ar fi ajuns actriţă nimeni nu ar fi dat mai mult de 5lei pe un bilet la teatru. Dacă ar fi fost elevă/pitic/bunică porno ar fi fost găsită cel mult pe un calendar dintr-un service auto dintre blocuri sau într-o baie publică pe un poster pe care scrie un număr de telefon cu menţiunea „Sug p*la„.

Dar iată că nu a ajuns nimic măreţ sau plauzibil, drept pentru care mimoza anonimă a câştigat doar un post pe un blog prost.


Molia virgină

La şcoală se face o greşeală-gigant atunci când copiii sunt crescuţi cu sentimentul că sunt unici, diferiţi şi speciali. GREŞIT! M-aş duce la ei şi le-aş spune cât pot eu de literar că nu există decât caţiva mai deştepţi într-o clasă de proşti, că toţi sunt la fel din orice capăt ai începe numărătoarea. Le-aş explica faptul că e imposibil să te duci la o turmă de zebre identice şi să ranjeşti spunându-le „toate sunteţi albe cu dungi negre”, apoi să o iei pe una de mânecă şi să îi spui „tu eşti specială fiindcă eşti neagră cu dungi albe”. Le-aş arăta că dacă ştiu să deseneze un copac nu-s artistici ori dacă ştiu să citească două şaisprezecimi nu-s muzicieni.

De aceea toţi sunt asemănători, identici, uneori pe grupe. Băgăm piciorul în sacul cu psihologie şi scoatem un personaj atât de pregnant în lumea acestor specimene de duzină: MOLIA VIRGINĂ.

Origini: Provine dintr-o familie cu doi părinţi şi câţiva copii. Ea e cea mai mică, „făcută la bătrâneţe” când toate surorile şi fraţii sunt plecaţi prin lume, ea rămânând singură la părinţi. I s-a inoculat ideea că e unică, specială, diferită, deosebită, talentată, superioară.

Purul adevăr: E doar o molie infatuată care se crede cu totul şi cu totul diferită chiar dacă are IQ-ul sub media pe judeţ. A trăit într-o casă pe-o uliţă dintr-un sat limitrof al unui oraş mic dar ea niciodată nu s-a prezentat ca fiind fraiera pe care o prosteau toţi când stăteau pe banca de la poarta casei ei. Întotdeauna s-a simţit specială, a simţit că toată atenţia i se cuvine şi că de fapt ea nu e o ţărancă proastă cu zero cultură.

About (Cum o recunoşti): E atât de comună încât orice nume precum Andreea, Elena, Geanina, Alina, Adelina, Marcela, Bianca, Safta, Nuţa, Ileana, Vasilica, Gherghina, Roza, Lămâiţa, Mioara, Georgiana i s-ar potrivi şosetă. Corpul ei în poziţie de dat raportul nu e enervant dacă n-ar avea cap. Are nişte picioare subţiri şi cu paranteze interioare, o talie normală, un fund normal, braţe şi sâni normali (a se citi „banal” în loc de „normal„).

Capul e problema la ea. Ştiu, e tragic. Păcat că nu s-a dat nicio lege privind sancţionarea celor ce atacă retina altora căci ea ar fi fost deja penalizată usturător. Faţa ei te frapează prin cât de comună poate fi, nu ai văzut chip mai comun şi mai monoton decât al ei. Are ochii rotunzi şi sprancene nepensate, are buzele ciudate (ţuguiate şi schimonosite) şi zero expresivitate. Când o priveşti ai vrea să te duci să te uiţi la un stâlp în speranţa că ar creşte rata comunicării. Părul ei nu stă niciodată bine. De fapt cuvintele „frumos” şi „părul ei ” nu au ce căuta în aceeaşi propoziţie. Prezintă nişte nuanţe triste de…maro. E la fel de expresiv ca un raton putred pe axul central al unui tir din Elveţia. E buclat şi de multe ori gras, slinos.

Molia se îmbracă infantil, pueril, deplorabil. E în stare să vină la şcoală în trening roz cu Tweety şi să plângă pe motiv că nimeni nu o iubeşte. Cred că treningul o reprezintă. Poţi să începi o conversaţie cu fraza „Şi…câte perechi de trening ai în ladă? pardon, şifonier”.  Poartă jeans vechi şi se laudă că-s din Anglia, poartă bascheţi Adidas roz. Şi chiar când te obişnuieşti cu ea aşa, monotonă, neimportantă vine şi strică tot echilibrul cu nişte pantofi cu toc. Da, nişte pantofi făcuţi din plastic reciclat, mai uraţi ca pielea băncilor de autobuz. Vara transpiră la subtraţ de zici că îşi sparge baloane cu apă pe coaste.

Pe lângă aspectul fizic, pot spune că ea e la fel de jalnică şi pe alte planuri, ca cel social, de pildă. Vorbeşte numai în fraze fumate, combină neologisme cu arhaisme tragice sau regionalisme blegi. E virgină din toate punctele de vedere: atât fizic cât şi psihic. O , vai! Mai ales psihic. Se crede atât de superioară încât toată lumea a înţeles că trebuie lăsată să zacă în suc propriu, bine, prostia proprie. Nu vorbeşte „vulgar” ci foloseşte citate din cartea ei preferată „Alice în ţara minunilor”. Dacă se găseşte un tupeist să îi explice clar ce e cu virginitatea ei evidentă şi prostia-gigant se va panica, se va criza, va merge la psiholog, nu va mai inceta, va rămâne cu sechele.

De ce nu o vrei aproape: Nu e genul dorită. În excursii toată lumea îşi bate salamul de ea, la şcoală toţi mănâncă pe banii ei de proastă şi oricum, dacă îi arăţi că tu eşti tolerant cu blegii o să creadă că eşti prieten cu ea şi o să te urmeze inclusiv la baie. Nu o sa mai poţi vorbi la telefon fără ea în urechea ta, te va ţine de mână şi nu te va lăsa să stai cu prietenii tăi.

Cum scapi de ea: Rişti şi îi explici clar că nu e unică, specială sau talentată. Psihologul şcolii te va urî pe motiv că şi-a umplut agenda cu ea dar Codul Piraţilor spune că nu poţi fi învinuit pentru ceva ce e în folosul tău.

Portret: Păduchele şcolar

E grav. În mod normal nimeni nu ar face ce fac eu, şi anume, să scrie despre specimene ingrozitoare. E drept, mie îmi revine sarcina de a fi pion de sacrificiu.

Presupun că vă întrebaţi ce e un păduche şcolar. După lungi raţionamente, inducţii şi progresii matematice nu am ajuns la un răspuns foarte clar, întrucât el e ca un…actor: se transformă.

E un virgin ce nu a trecut niciodată de 1.65m înălţime şi are 40kg cu tancul în spate. E rahitic şi malnutrit dar se simte cool cu pielea lui care denotă ceva paraziţi intestinali. Poartă jeans cu două numere mai mari şi întotdeauna îşi lasă bata de la boxerii pe afară; poartă bascheţi şi îşi agită picioarele într-un fel în care îţi dă de gândit.

Nu de puţine ori se întâmplă să te simţi urmărit de el. Nu, am formulat greşit. El există dintotdeauna în viaţa ta dar niciodată nu recunoaşte asta în public. Te urmăreşte şi îţi mănâncă mâncarea.

Când era mic îţi parazita toate jucăriile, le răspândea peste tot şi apoi le lăsa aşa, rămânându-ţi ţie misiunea dublă de a le strânge în timp ce te certa mama.

Când a mai crescut îl gonea maică-sa mai devreme la şcoală iar el se oprea la tine preţ de cel puţin o oră, timp în care simţeai diverse impulsuri precum:

  • să-l sugrumi cu propriile lui intestine;
  • să-i bagi degetele în ochi;
  • să-l sugrumi cu propriile lui intestine în timp ce îi bagi degetele în ochi;
  • să-i prinzi lipitori de ochi;
  • să-l arzi cu ţigara în talpă;
  • să-l epilezi cu ceară calda pe spate;

Era greu să rezişti unui specimen atât de curios, enervant, nesimţit, băgăcios, plictisitor, imposibil, nedorit, gălăgios, impotent şi debil asemenea lui. Dar se pare că timpul nu le rezolvă chiar pe toate căci problema ta principală nu poate fi rezolvată nici măcar de Moş Crăciun când, ajuns la liceu, afli că eşti în clasă cu el. Nu era de ajuns că îl ştiai dinainte să vă naşteţi? No waaaayyyy! Dacă nu eşti în clasă cu el la liceu ai trăit degeaba.

S-a născut cu o infatuare programată să îţi roadă nervii încet. E genul de om pe care nu îl vrei alături de tine decât atunci când îţi vine să baţi pe cineva din senin. Fiecare zi cu el e un chin mai mare decât epilatul inghinal cu ceară caldă. Trebuie să îi suporţi toate debilităţile, faţa lui de cretin beat şi gesturile de drogat precoce. Uneori ai senzaţia că vorbeşti cu zodia lui sau cu papagalul care l-a posedat. Trebuie să suporţi ruşinea pe care ţi-o provoacă toate fazele cu 100% penibil; acestea ar fi:

  • eşti cu el într-un loc public şi se izbeşte de uşa de sticlă fiindcă nu o vede;
  • eşti la şcoală şi se spală pe dinţi cu un pix, îl roade şi muşcă mai rău ca un copil cu ADHD;
  • are un tic ce îţi dă de gândit…din 2 în 2 secunde trage ceva invizibil pe nas cu sunete specifice; ai vrea să vomiţi…
  • mergi cu el pe stradă şi scuipă pe jos;
  • la fast-food se pătează cu ketchup;
  • cerşeşte bani la colegi;

Uneori îl apucă momente de melancolie provocate de „dulci” manele de dragoste. Alteori se simte plin de energie şi virilitate când vede că i-a crescut păr la subraţ. Îţi fură non-stop prietenii şi, dacă s-ar putea, le-ar îngenunchia pe cele mai frumoase fete din liceu.

În altă ordine de idei, păduchele şcolar, e un căcat cu ochi, o glumă proastă a naturii. L-aş călca pe cap în secunda 1 fără nicio remuşcare, cu promisiunea că nu îl voi avea pe conştiinţă vreodată.E inofensiv prin impotenţa sa în orice domeniu dar faptul că e posibil să aibă mai mult de jumătate din neuroni atrofiaţi îl determină să fie impertinent, obraznic, agitat, imatur, prost, nesimţit, arogant, infatuat, sâsâit, panicat, aerian şi plictisitor. Toate la superlativ.

El e copilul care nu a luat bătaie destulă când era mic. Eu spun că niciodată nu e prea târziu…


Untitled

Ştiu că am mai scris despre pseudo-autocontrol. Degeaba se strigă pe de-o parte „listen to your heart” când pe altă parte toţi îţi cer maturitate şi cogniţie canalizate spre a deveni un semi-sclav al propriilor gânduri. Totul e pseudo, cvasi, semi, aproximativ, demi, gen, aproape. Nimic nu e la locul lui şi cred că m-aş sinucide dacă ar fi. Îţi cer să se supui unor idei cvasi-stupide, să fii sensibil cu tâmpenii clasate de la banal în sus chiar dacă eşti un pseudo-autist cu non-şanse de recuperare în aşa caz, să alegi să faci ceva doar pentru bani iar dorinţa ta se va evapora, se va face mică şi va înţepa din când în când.

Râzi şi nu e râsul tău căci râzi la o glumă proastă din partea cuiva perceput deştept greşit.

Iar când evadezi din debilitatea lor e cel mai frumos să nu ştii de unde vii şi încotro mergi. E frumos să ai un băţ de chibrit ars şi să încerci să scrii pe o hârtie boţită ceva, stând lângă un copac, căci ceva te-a inspirat. Nu ştii ce şi asta îţi alintă simţurile, îţi gâdilă curiozitatea.

E minunat apusul, e minunat să nu fi ştiut în urmă cu cinci minute că aveai să fii acolo. Dar ştii că deocamdată numai nişte iarbă ţi-ar aduce o poveste pe gustul tău. Te afunzi în alcool, fum şi râs-plâns în ideea că poate o să reuşeşti să îi laşi pe încuiaţii de „afară” în gândurile lor dar pseudo-realitatea ta e efemero-amăruie, şi când te trezeşti e ceva între datul cu capul de pragul de sus şi o lovitură sub centură.

Aşa plăteşti infatuarea. Eşti prea artistic să te înţeleagă ceilalţi. De aia stai în mijlocul străzii şi faci fotografii. Acolo unghiul şi lumina sunt bune dar EI te înjură şi te etichetează ciudat doar fiindcă eşti mai bun decât ei. Nu îţi place ceea ce place tuturor fiindcă oricum eşti mai bun decât ei. Dacă le arăţi o frunză presată te-ar înjura.

Nu eşti limbric infatuat şi nici parazit îmbâcsit de idei banalizate şi clişee de prost gust. Nu ai laitmotivuri şi nu îţi place să faci pe victima.

Eşti prea tare şi oricum…vei plăti pentru infatuarea ta.

Ghid util: Socializare&co.

Subiectul socializării este pe toate drumurile. E în cărţi, în mâncare, în eticheta de la sutien and so on…Prietenii noştri de la Beatles ar spune că „socialization is in the air”…Iar eu nu aş veni cu banners şi pancarte ca să îi susţin însă aş scrie un ghid despre cum e cazul să socializezi într-un cerc de amici mai mult sau mai puţin proaspeţi, copii cu vârste de la 5 la 100 de ani.

1. În principiu lumea apreciază hainele. E bine de ştiut şi expresiile „Dragoste la prima vedere” sau „Prima impresie contează enorm” în condiţiile în care tu, „socializator” de profesie ai cumva o rătăcire, un dezechilibru emoţional de proporţii catastrofal de …neaşteptate.

Revenind. Ţinuta şi aspectul sunt vitale pentru a supravieţui în jungla urbană. Pe asemenea plaiuri mioritico-asfaltate e nevoie de mai mult decât de două frunze, trei. Frunzele de astăzi poartă nume de haine şi de obicei au titluri impozante gen „scheitări de la naic”, „ginşi de la armani”, „fustă de la motivi”, „hanorac puma”, „adidaşi adidas” ş.a.m.d. Nu mă declar o veterană în domeniu dar recunosc, până nu am avut „ti şărt de la espirt” am fost plină de complexe legate de eficacitatea metodelor mele de socializare.

Cu alte cuvinte, pentru a bucura ochii companiei e de preferat să porţi haine scumpe, de firmă şi nu neapărat cu bun-gust.

2. Gesturile contează, deasemenea, enorm. Adolescenţii nu agreează formele de proastă motricitate sau mai bine zis, nu sta scândură când eşti în preajma lor. Cu cât pari mai debil, mai destrăbălat, drogat şi disperat de parcă de-abia ţi s-a dat jos cămaşa de forţă e mai bine.

3. Fumatul se înscrie în „Top 3 reguli de aur of the socialization”.Nu e sănătos, laşi fum de spirjini bicicleta în el, miroşi de parcă locuieşti în scrumieră, medicii îţi toacă nervii cu „tutunul dăunează grav sănătăţii” şi „tu ştii că faci cancer?” iar preoţii sunt convinşi că e păcat împotriva lui Dumnezeu. Daccord! Dar e bun la socializat. Fetele de la colţ, de la centrală, din baie sau din scara blocului te vor băga în seamă. Imaginează-ţi cât de important trebuie să fii ca să vină fata cu poşetă gen sacoşă de la Billa să îţi ceară o brichetă. Eu una aş purta scutec în asemenea momente, mai ales că sunt sensibilă…

4. Regula patru e despre calităţi fizice. Dacă nu ai sâni roagă-te să ai fund sau picioare. Dacă nu ai muşchi roagă-te să ai o faţă frumoasă. Aici nu se discută despre trăsături deosebite, individualitate şi originalitate, gusturi diferite, „fiecare e frumos în felul lui”. Studiile au demonstrat că balanţa apetitului sexual înclină spre partea blondelor. Bărbaţii, ştiu ori nu ştiu, exact acolo se duc. Aşadar, e posibil ca fiind blondă şi mai dezbrăcată să reuşeşti în industria socialising-ului.

5. Abilităţi fizice. E frecvent. Uneori se trezeşte cîte un individ ce vorbeşte ca să nu adoarmă să întrebe „Voi puteţi să vă daţi cu călcâiul în gură?” sau „Voi puteţi să vă scobiţi în nas cu degetele de la picioare?”. Pun pariu că niciunul dintre noi nu e pregătit pentru aşa ceva. De aceea vin cu cea mai tare soluţie de la Adam încoace: „mă ţin blugii”. E ieftin, e plauzibil şi uşor de dovedit.

6. Familia. E probabil primul cuvânt ce trebuia inventat imediat după „foc”. Familia nu e făcută decât pentru a-ţi fi sursă de bani şi pentru a te lăuda cu ea. Proştii se dau în vânt după verişori cu motor, mame care i-au pensat sprâncenele Angelinei Jolie sau taţi ce au făcut înconjurul lumii pe trotinetă. Poţi să inventezi oricând, orice despre oricine. Nu uita să foloseşti mereu numele unor rude pentru amici de departe, pentru tine inexistente.

O problemă în cazul acesta ar fi când mai târziu , un prost îşi aminteşte de mătuşa Tamara, de exemplu, şi te întreabă de ea şi de ce averi ţi-a lăsat moştenire, de pildă. Soluţia urgentă e să te prefaci că nu ştii despre ce e vorba, proştii crezând pe cuvant ce zici. Iată un dialog util:

-Ce faci buei?

-Bine. tu?

-Păi mi-am amintit de mătuşa aia a ta care a câştigat campionatul de mestecat gumă (el nu ştie că tu ai citit „Charlie şi fabrica de ciocolată”)…ce mai face?

-Ce mătuşă mă?

-Eih ce mătuşă…Mătuşa aia, Venera…

-Doamne, numai prostii spui…nu am nici o mătuşă Venera care a câştigat campionatul de mestecat gumă. Venera e verişoara mea ce are 10 facultăţi, iar campionatul e câştigat de mătuşa Eugenia…probabil auziseşi tu aiurea…

-Da, cred că ai dreptate. Sigur am înţeles eu greşit…Oare cum am putut să gândesc aşa ceva?! (râzând tâmpit) Auzi la mine…mătuşa Venera…

7. Atragi oameni cel mai bine dacă eşti plimbat. E simplu să îi anunţi că ai fost în Europa doar menţionând că pantofii sunt din Franţa, geaca din Italia etc.  Nu contează dacă tricoul de firmă nu e cumpărat de tine ci de o mătusă care chiar există si care chiar culege căpşuni în Maroc. La fel nu contează cum tu ai văzut Suedia sau Belgia, important e că ai văzut-o, fie şi din dreapta şoferului de TIR care era tatăl tău.   Nu trebuie să fi văzut vreodată Spania sau Olanda ca să ştii ce e ăla paso-doble sau laleaua.  Nu-i greu să minţi că ai hrănit porumbeii în Roma sau că ai fost la concert X în NYC.

8. Deşi e printre cele mai importante chestii regret că am omis să menţionez limbajul. Da, asta face tot , in idee. E Dumnezeul socializărilor de la primii dinozauri până la a doua venire a lui Iisus pe pământ. Vei fi mereu apreciat şi iubit pentru caterinca pe care o faci. Trebuie să ai voce piţigăiată sau gen papagal.  Trebuie să ragi din toţi rinichii şi să îţi clămpăni toţi dinţii pentru a vorbi ca un descreierat fără precedent, un debil fabulos, un rahat născut prin cezariană.

9. Respectă cu sfinţenie regulile de mai sus!

10. Regula de platină: tupeu!!!

Baby Jane

Beeeeep! Acest articol poate fi citit de către copiii sub 18 ani numai in lipsa părinţilor. Genul postării: opera unei prietene.

Si-a pregatit totul destul de atent si de curat, ca sa nu imprastie boboceii aia fragili printre cutele mesei. A maruntit amestecul, degetele capatand aroma aia deosebita de hibiscus si ceai.L-a rulat, l-a impodobit cu un motz si filtru si i l-a dat sa il aprinda.

Au tras fumuri pe rand, tinand in piept pana la refuz si simtind cum inima se precipita pe sub tricouri.

E mai ieftin decat o betie, e mai durabil si mai amuzant.

Dar ce faci cand esti absolut 100% convins de veridicitatea realitatii de sub influenta spice-urilor?

El devenise doar un copchil rasfatat si arogant, uratel, lenes si lingusitor. Era un profitor de talie mondiala… Mare pacat.

Replica serii 1? Fuck it, ai coarne! (nu din cauza ei).

Replica serii 2- stii reclama aia la alpha bank cu greierele si furnica? Ei bine, tu esti furnica! AI COARNE!

Nu ii placea deloc de el, se intreba cum de il putuse suporta atat timp!

Ii era antipatic si totusi radea la glumele lui semi-debile, si nu neaparat din inertie. In orice caz, nu i-a dat voie sa o atinga, magaie, sau, doamne fereste, sa faca sex cu ea.

Pana se va linisti si confuzia nu va mai plana in mintea ei incetosata, el ramane acelasi tzanc antipatic cu 2 fete, baiatu’ lu’ tata, care nu a facut pe pielea lui nimic. Care a profitat de fete, fiind bun doar la futut. Pentru ca ea stia de fapt cat de mediocru este el cu adevarat, exceland doar la capitolul asternut.

Nu e in stare sa lege doua vorbe! Se alinta ca ultimul infectat cu down! Draci, nu de omu’ asta s-a indragostit

Totusi, a trecut toata ameteala aia dulceag de familiara. A ramas doar o impresie puternica, corectabila in timp. Increderea trebuie recastigata.

Baby jane, tarfa mea timp de jumatate de ora, mi a distrus relatia de peste un an. Asa e cand o faci in 3…

Portret: Limbricul infatuat

Sunt frecvenţi, numărul lor este în creştere şi în curând, sper, ecologiştii îşi vor da seama că Terra ar trăi happily ever after dacă ei nu ar mai exista. Mă refer la limbricii infatuaţi, scursurile societăţii, vome cărându-se sictiriţi de viaţă.

Origini: Provin din familii cu părinţi la fel de infatuaţi ca şi ei. De mici li s-a băgat pe gât ideea că sunt buni, cei mai buni. Sunt frumoşi, deştepţi – put chiar de inteligenţă, au bani mai mulţi decât toată familia noastră la un loc şi evident, sunt o rasă superioară celei căreia aparţinem noi.

Purul adevăr: Ei sunt copiii de părinţi ce cacă bani, părinţi care cândva erau ţărani văcari ori ciobani iar acum s-au emancipat, devenind parveniţi cu P. Ei sunt ochiul care se crede frumos din reclama Coca Cola.

Atitudine constantă exprimată printr-un rând celebru: Un şiret se uită în oglindă şi spune „Ce şiret sunt…”

Cum îl recunoşti: Ochelari de soare, mutră de şobolan, 40kg cu tancul în spate, haine brand-uite, accesorii ultimul răcnet, mers gen babă cu distrofie musculară sprijinindu-se de toţi cei mulţi copaci ai trotuarelor. În principiu el nu este o prezenţă insuportabilă dar ajungi să vrei să îl calci pe cap atunci când îl vezi manifestându-se. El nu vorbeşte/stă/circulă cu persoane pe care le consideră urâte. Nici gând. Dacă o fată/un băiat nu poartă ochelari de soare, pantaloni în carouri, eşarfă tip faţă de masă etc. degeaba mai există.

Orice fată nouă care apare o va crede nascută pentru el şi în acelaşi timp va considera ca nu e destul de bună pentru el. De altfel, nimeni nu este destul de bun pentru el. Noi, muritorii de teapa noastră, nu îi putem ajunge nici măcar la nivelul de înţelepciune şi stil pe care îl avea la vârsta de 5 ani. Dar iar deviez. Cum spuneam, orice fată nouă care se îmbracă precum o sorcovă pare potrivită pentru el. Va încerca să o impresioneze bătând a propos-uri dureros de banale, făcând trick-uri cu bicicleta sau rolele, bătându-şi joc de orice prieten din dorinţa de a părea important.

Limbricul nu ştie ce e de capul lui. Se va îndrăgosti tâmpeşte de respectiva bunăciune. Va sta doar 72 de ore cu ea după care ea îl va părăsi pentru unul mai bun. Infatuatul va plânge, va asculta house-uri şi manele de jale dar niciodată în public. Acolo îşi va exprima dezgustul pentru asemenea comportament de tzaranka proasta .

Continuarea e previzibilă. Înţeleptul, monumentul culturii şi destoiniciei omeneşti va rămâne în continuare potentul şi capabilul infatuat la nasul căruia nimeni nu poate ajunge.

De ce nu îl vrei aproape: Dar de ce l-ai vrea?! Ce se face cu mizeria de sub unghii? Se îndepărtează. V-aţi prins voi… Chiar nu e nevoie de un copil care te face de râs oriunde şi care mănâncă pe banii tăi. Se laudă non-stop cu verişorul lui. Chiar dacă verişorul lui e nemaipomenit e de aşteptat că nu îl poate depăşi, nici măcar să-l egaleze, doar el e cel mai bun. Te face de râs la restaurant (vorbeşte tare şi cu gura plină ), stă cu telefonul mereu în mână, îl apucă discuţiile filosofice gen Mamă, să-mi pui blugii la spălat că diseară ies în scara blocului! când sunteţi la teatru, râde de prost ce e pe stradă şi de cele mai multe ori se apucă să facă glume de tot căcatul pe seama ta atunci când apare o gagică nouă.

E clar că nu e nevoie de el în preajma ta.

Cum scapi de el: Fii deştept! Contrariile nu se atrag în asemenea cazuri. Fură-i femeile, fii mai bun decât el şi sigur nu va vrea să stea în preajma ta. Atrage-i prietenii de partea ta, probabil se va duce acasă să plângă pe o manea îmbrăcat cu pantalonii lui cu carouri şi tricoul roz…

Blog la WordPress.com. Tema: Baskerville de Anders Noren.

SUS ↑