Căutare

Zid de gânduri

Aştept ca muzele să renască din propria cenuşă.

luna

Noiembrie 2010

Mature people

E greu cu maturizarea. În câţiva ani trebuie să depăşeşti perioada în care te întreţin părinţii şi să începi să te gândeşti la cum să ajungi să nu te mai întreţină ei. Nu îţi trebuie viziune în timp şi spaţiu, îţi trebuie doar cap pe umeri – dar ce te faci când mintea ta pluteşte? A te maturiza înseamnă să mori mai repede decât e cazul, e o serie de compromisuri, apoi o grămadă de adulţi care te absorb şi îţi inoculează prejudecăţile lor stupide.

Uiţi de talente, uiţi cum e să pierzi nopţi şi zile, să te plimbi prin ploaie, să lipseşti de la ore pentru încă 50 de minute de ispite laice ce se perindă în jurul tău. Ajungi să crezi că timpul e pierdut şi preferi să te uiţi la TV decât să citeşti o carte, adopţi aceleaşi clişee ca ceilalţi adulţi, uiţi de trecutul tău şi te enervează politicienii.

E important să poţi gândi dar nu e esenţial să fii încuiat. Totul devine complicat când trebuie să faci trecerea. Au toţi pretenţii de la tine şi ţi se pune în braţe un teanc de responsabilităţi, trebuie să alegi facultatea pe care vreo să o urmezi şi să îţi argumentezi alegerea, trebuie să fii atent la relaţiile interpersonale.

Dacă eşti considerat pre-adult e o ruşine să cânţi la chitară, să ai piercing, să vrei să te duci la actorie, să te culci seara târziu şi să pierzi dimineţile ascultând muzică, să râzi de oameni pe stradă – chiar dacă eşti un competent.

Să ne lase…”Când te maturizezi să mă anunţi şi pe mine.” – Da, sigur. O să mori aşteptând.

Anunțuri

…şi eu ce?

Eu am multe defecte. Atât de multe defecte încât repartizate cumva aş obţine încă două persoane pe plus în domeniu. Există însă o problemă şi nu am idee dacă e defect sau calitate. Dacă ar fi calitate la moarte m-aş transforma direct în moaşte căci aş fi sfântă, dar dacă e defect atunci nu-mi rămâne decât sa lucrez la „nu mă pot supăra pe alţii, mă supăr numai pe mine”.

Mi s-a întâmplat deseori să fiu călcată în picioare, să mi se spună în faţă nesimţiri adevărate, să fiu consumată, minţită şi cu toate astea nu m-am putut supăra decât aproximativ cateva minute pe persoana respectivă – şi chiar şi aşa i-am zâmbit cu modestie. De obicei mă supăr pe mine şi sufăr calm, chinuit. Îmi reproşez infinităţi şi îmi cer iertare, îmi strig regretele şi fac promisiuni de parcă m-aş certa nu cu mine ci cu viitoarea mea soţie –  şi mă enervează la culme, mă oboseşte şi de două ori pe lună îmi dă depresie. Nu cer raport din partea nimănui şi consider că nu am niciun drept să reproşez cuiva că a ales să facă ce era mai bine pentru sine.

Dar aşa sunt eu. Mi-au furat bani, au râs de mine, m-au criticat, am fost pe rând grasă, ochelaristă, tocilară şi nu m-am supărat. M-am supărat pe mine că nu am făcut mai mult şi că nu m-am descurcat mai bine, că am tolerat. Uneori e ca şi cum stai tu cu tine, faţă în faţă. – De ce, Irina, de ce? – Păi ştii că eu… am vrut să… – Ce ai vrut tu măh??!! – Domnule, doamnă…am vrut să, ştiţi, domnule…mă scuzaţi, doamnă… – Te bâlbâi şi părul îţi stă ca naiba!! Zece ture de teren cu un limax în nas, marş!!

Alteori ajung la o împăcare. Un armistiţiu, o promisiune solemnă că ies din depresie şi o să pun iarăşi umor în 90% din ceea ce fac dar ştiu bine că peste puţin timp iar mă deprim şi mă supăr pe mine şi în loc să fiu rea cu alţii sunt rea cu mine.

Astfel sufăr un exil pe un atol plin de defectele mele, mă lupt cu ele şi pe zidul supărărilor mai bifez încă un mort. Iartă-mă…

De ce nici de data asta nu am dormit

Pregăteam un joc de volei. Tot liceul era agitat. Direcțiunea a mobilizat diverse televiziuni locale precum Zero TV pentru a transmite meciul in toată splendoarea sa. Nimeni nu știa cine cu cine joacă, de ce, pentru ce. Toți știau când și unde și au avut grijă să vină cu intreaga multitudine de proști pentru a forma mulțimea în delir. Eu m-am trezit răpită și plantată pe un teren de volei. Două tipe se chinuiau să pună plasa in timp ce fredonau Bamby – de ce pana poetului național și proaspăt decedat Adrian Păunescu ai vrea să îți plângi durerea în adidași pe zgură și pe „…și nu știam că plâng de dorul looooOooOorrr… „?

Una din ele, despre care nu am știu dacă era colegă de echipă sau un inamic redundant, era sictirită la pătrat. Era atât de sictirită incât pentru ea s-au căutat superlative speciale dar negăsindu-le au numit-o Elwira. A trecut prin diverse ipostaze de Eliwira Muta, Elwira Băloasa etc. și toate datorită feței ce exprima o veșnică nemulțumire. Arăta ca o femeie adevărată: râs fals, păr fin pe antebrațe, păr blond cu rădăcini negre, sâni depărtați.

Când am început încălzirea mi-am cunoscut colegele de echipă. Una din ele avea față de Luminița. Părea așa ruptă de lume și bătută de soartă. Avea chip de fată de casă, presupun că tăia și găini și hrănea oile. Purta aparat dentar cu brackets verzi de parcă veșnicul borș de legume îi rămânea la păstrare între dinți – nu era greu să observi asta pentru că nu râdea ci își țuguia periodic buzele ca un cimpazeu plictisit. Purta teniși dați cu praf de cretă ca să pară albi, șosete cu danteluță, pantaloni 3/4 și gogoșari cu dungă atât de groasă încât dacă îi dădeai o palmă la fund ii scoteai cu patentul de acolo. Avea părul prins cu coroniță și avea șuvițe blonde de la banchetul din clasa a 8a. O alta arăta ca o bucătareasă de cantină: un chip cu râs de femeie cu 8 clase și liceu la seral, trunchi cu bust normal și niște șolduri plus picioare cât o săptămână de post, adică mari și greu de îndurat.

Mă uitam în jurul meu și am spus „Jesus, de ce a trebuit să aduci asemenea maneliste în jurul meu?”  Brusc imi sună telefonul – era Jesus, foloseam hands free. Toți ochii erau pe mine.  Îmi spune „Îmi cer scuze dar cea care trebuia să fie în locul tău își dă examenul de latină și nu a putut fi prezentă. Tu erai singura persoană care nu avea nimic de făcut astăzi și am zis că în loc să freci menta mai bine te amuzi și tu.” Eu zic  „Păi bine și ce am făcut ca să merit asta?”. El raspunde ” În principiu nimic dar acum sunt prea ocupat ca să schimb ceva. Hai că mă duc la un BlackJack – mă așteaptă Filofteea.”. Închide, mă scutur de ochi și mă uit în jurul meu.

Nu cred în destin dar se pare că așa trebuia să fie. Cât timp vorbeam eu cu Jesus am pierdut realitatea momentului și nu mi-am dat seama că eu făceam notă discordantă cu tot ceea ce era în jurul meu, pe teren, zic. Aveam dread-uri roșii, jeans negri, skater shoes roșii și un tricou verde pe care era un disc alb, sub el scria „Punct de vedere” – amprente dadaiste. De obicei nu mă laud cu tatuajele mele exemplare de pe antebrațe și zona cervicala a coloanei vertebrale dar căldura mă împiedica să port straturi de lână și denim cu căptușeală ca eschimoșii moderni. Prezența mea era vădit remarcabilă dar mai un fapt notabil nu erau colegele mele de echipe ori adversarele periculos de ridicole ci arbitrul, domnul Mârțoagă.

Avea în jur de 45 de ani, chelie și păr lung, dinți de fumător și cearcăne de jucător de poker. Arbitrul era singurul profesor multifuncțional al liceului: el arbitra, umfla mingi, era băiat de mingi, băiat de prosoape, mâncător de semințe, cizmar, maseur profesionist, secretară și, nu în ultimul rând, profesor de educație fizică și sport – toate part time pentru că în restul timpului se ocupa de medierea conflictelor interumane și anihilarea fenomenului de bârfă la clasele V – VIII. Soția lui murise la naștere, când l-a născut pe unicul moștenitor al său, Sorin Mârțoagă; arăta ca un artist eșuat și cânta la strană.

Încălzirea s-a desfășurat pe modelul servici – out – recuperare de minge – servici ș.a.m.d. dar meciul trebuia să înceapă, lumea era deja la a doua pungă de semințe, liliputanii se înecau în coji iar ţiganii  se dezhidratau de la atâta rasism. Meciul a rulat pe același sistem la început dar majoreții le-au făcut pe fete să se mobilizeze și să joace pe modelul servici – două pase – a treia peste plasă – preluare – pasă – peste plasă – punct – servici – … ș.a.m.d.  Cred că tot Jesus era de vină când s-a schimbat situația și jocul a început să devină joc. Mă mișcam eroic pe teren, venea mingea spre mine, scoteam din buzunare colțuri de masă ca să lovesc mingea și să înscriu, Luminița îmi pasa și apoi înscriam ca un zeu. Elwira își creștea sictirul absolut exponențial iar eu sesizând i-am spus să ia niște pietre să-și astupe gaura din mână ca să mai ricoșeze și din ea mingea din când în când, iar duduia s-a enervat și a lovit-o cu capul atât de tare încât atunci când am preluat-o m-am lovit. M-am lovit atât de tare încât am crezut că nu mai pot face copii. Am căzut. Mulțimea a tăcut, muzica s-a oprit și a început un pasaj din Ameno, ca atunci când a murit papa. Eram în genunchi, trăiam scena din Troia, urma să mi se taie capul, presupun, dar nu! m-am ridicat în toată gloria mea și mulțimea a intrat în extaz, a început Whiskey in the jar de la Metallica și reîncepe jocul. Adrian Păunescu îmi zâmbea din primul rând, de lângă Olga Tudorache.

Primesc o pasă, urma să dau peste plasă. O văd, sar, mă întorc la 180 de grade, mă mișc fără defazaj, întind mâna, crește suspansul și…

…îmi sună telefonul – era alarma cu Lost song de la Cat Empire. 5:30am – aveam prima oră fizica.

RIP…

Astazi ascult Placebo pentru ca asta imi da flashbacks de nu le pot duce. Da, Porumbel, eu am milioane de amintiri si nu neaparat din cele mai placute. De cand a inceput liceul a trebuit sa imi port singura de grija pentru ca am locuit aproape singura iar dupa ce te-am cunoscut pe tine am avut impresia ca am pe cineva alaturi dar a durat putin. Mai stii cand ne-am certat? Regretam ca s-a ajuns la asta dar acum e ok, abia daca mai reusesc sa iti sesizez lipsa din grup. Acum discutiile noastre sunt ca cele despre vreme. A propos…am aflat ca se vor scumpi legumele, fructele si alte alimente; tigarile raman la acelasi pret – buna stire, nu?Am fost la Bucuresti weekendul trecut, cu trenul. Am cunoscut niste tipi draguti in tren, Porumbel; mai draguti decat partenerul tau si ei nu erau scarbiti din orice, ca tine. Am iesit prin oras cu gemenele, ne-am plimbat si nu mi-a interzis nimeni nimic.  Am aflat ca ai fost la Balul Bobocilor si te-ai imbracat ingrozitor – ce bine ca nu am fost, presupun ca ai dansat pe manele. Da, Porumbel, ai fost jalnica si pun pariu ca daca ai fi vazut-o pe femeia cu proteza din acceleratul de Bucuresti-Iasi nu ai fi plans (asa cum am facut eu) si nu i-ai fi dat nici 10 bani.

Bai Adriana, ne-am simtit bine si oricum am avut un noroc incredibil de o vreme ca aceea. Mi-au placut cainii din Izvor. Saptamana asta a fost misto. Am observat ca cei de la ProTv cand nu au despre ce vorbi baga dume cu vreme, picnic la iarba verde etc.  Particip la concursuri scolare mizerabile la care trebuie sa dau bani si am sesizat ca profa de engleza de fiecare data cand ma roaga ceva aproape plange. Marketurile sunt pline de chestii de Craciun – anul asta s-a inceput din octombrie, la anu’ se incepe din septembrie.

Si in timp ce Adrian Paunescu moare, curul se piaptana. Sfinte cacat! A murit Paunescu si pe bune ca a murit degeaba pentru ca oricum astia nici acum nu stiu ce era Cenaclul Flacara sau vreo poezie de-a lui…Mie imi placea mult, invatasem o poezie de-a lui pentru admitere la actorie, Adriana, si acum ce fac? Am un volum de poezii pe raft…Ah, maestre, ce ai rezolvat daca ai plecat? 😐

 

 

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com. Tema: Baskerville de Anders Noren.

SUS ↑