Căutare

Zid de gânduri

Aştept ca muzele să renască din propria cenuşă.

Etichetă

Prieteni

Mişto

Chiar dacă vacanţa de vară ne îndobitoceşte pe toţi e mişto acasă – te trezeşti într-o realitate pentru care nu ţi-ai dat acordul şi oricum nu prea îţi pasă, te-ai obişnuit deja, păţeşti asta zilnic din exces de somn; te târâi prin casă căutând mâncare şi internet şi încerci să le faci pe toate în acelaşi timp ca să nu te ridici de prea multe ori din pat; stai în pijamale până te pierzi în timeline şi ieri devine astăzi.

E mişto acasă pentru că şi-aşa nu ai altceva mai bun de făcut. Cel mai mişto e când eşti singur – începi să auzi voci şi în mod curios nu te sperii, ba chiar îţi sunt familiare. Asta e primul semn că pe aeroportul din mintea ta s-au întors gândurile. Gânduri adevărate, de om cu probleme. Gândurile alea pentru care unii te credeau creativ sau deştept sau doar serios.

Când eşti acasă cel mai mişto e să îţi aminteşti chestii. După ce îl locuieşti o vreme Bucureştiul devine un cadru bun pentru răsturnatul amintirilor. Nu vezi trenuri şi nici măcar în gară ele nu par reale. Străzile lui sunt şi mici, şi mari. Uneori chiar şi dacă trece un singur om strada pare aglomerată. E din cauza lui. Are faţa aia de tip între două vârste cu zero la sfârşit, fizic mediocru şi o aroganţă de două degete pe faţă – ca să acopere suferinţa. Ea l-a părăsit, el a urât-o, le-a urât pe toate, le-a futut fără să se uite la ele, a băut cu simţ al răspunderii  – cât să poată merge ajutându-se doar de un gard şi s-a trezit că nu mai vrea aşa. Dar femeile nu caută bărbaţi la outlet-uri. Ar da orice pentru puţină afecţiune dar când te incrunţi la el ridică nasul de parcă ar fi prea bun pentru tine. O să meargă acasă – e singur acolo şi s-a obişnuit aşa. Rămâne la amintirile din studenţie…

Alteori străzile sunt goale chiar dacă toată lumea se loveşte de tine. Sunt pline de femei nule. Femeile alea care abia aşteaptă să vadă un film trist ca să mintă că e impresionant şi să plângă pentru că ele s-au regăsit acolo de fapt. Femeile alea care construiesc polish-uri în jurul lor doar ca să păstreze aparenţele – ele încă sunt frumoase, deştepte, iubite, dorite, respectate, admirate, nepătate, intangibile, zâne deci. Merg cu capul sus şi cu spatele drept de parcă nu ne-am prins toţi că-şi plâng de milă în fiecare zi, în baie când se fac frumoase, deştepte, iubite, dorite…

Uneori e ceaţă pe străzi – şi zgomot. Sunt tinerii care nu se pot abţine. Adolescenţii aia care-şi critică părinţii şi jură că nu vor ajunge niciodată ca ei. Ăia din provincie care cred că dacă te comporţi ca un retard cu fiţe pe stradă e mişto pentru că nu zice nimeni nimic. Sunt hipsterii care sunt doar nişte copii care aplică Freud pe ursuleţi de pluş, care încă au roţi ajutătoare la bicicleta din capul lor. Cei care au o impresie de sine prea bună, cei care se urăsc de mici, viitoarele prostituate, viitorii peşti, curvele deştepte, băieţii de nota zece la bază, copiii care ar vrea şi nu pot şi cei care pot şi nu îşi dau seama că vor, ţigani cu tupeu care fac doar zgomot, puşti care cred că se iubesc, tocilare care susţin lesbianismul şi nu recunosc limbile din baie cu colega.

E mişto când îţi aminteşti  că la metrou stai coastă-n coastă cu altul şi aproape că ai vrea să sari pe el şi să dai orice ca să afli ce gândea despre tine înainte să-i faci o biopsie neconvenţională. Şi vânzătoarea de la parter care încă nu ştie că intre faţa ei şi a ta e doar un zambet simpatic postat de tine – în mintea ta ai un scenariu despre o răpire şi sechestru încheiat cu teză la limba română. Şi vecina surdă care-şi cere scuze de fiecare dată crezând că ai salutat-o fără să primeşti răspund. Şi vecinul care zâmbeşte draguţ deşi în mintea lui te judecă pentru cele 3 ţigări pe care le-ai fumat de când vorbeşti la telefon pe scară. Şi băiatul care întră în scară şi care te surprinde că încă stă pe picioare de la atâtea fiţe. Şi tu…şi camera ta în care probabil s-a depus deja praf pe patul care scârţâia prea tare în noaptea aia…

Cel mai mişto e când te crezi singur şi chiar când te întrebi cum loveşte depresia (gradually then suddenly, of course) îţi sună telefonul – un prieten bun. Ăla cu care nu te-ai mai văzut de la ziua ta, ăla la care te interesează cum funcţionează creierul de reuşeşte să vorbească sexy chiar şi când îţi spune despre cum a futut-o pe alta. Prietenul ala care spune că eşti o gagică mişto dar te crede un băiat de treabă. Prietenul ăla pe care nu îl suni când ai o problemă ci care te sună să-ţi spună „…mi-era dor de tine…”…

Anunțuri

De ziua ta

Îmi vine să plâng. Stai, Mădă, nu mă mai pupa în ureche, cred că mi-a intrat ceva în ochi. Ai dreptate, plang. Nu, de data asta nu sunt depresivă ci doar mă simt copleşită. Mă simt ca femeia puternică din spatele unui bărbat de succes, ca un evanghelist care a fost martor la minunile lui Jesus şi apoi scrie, ca nişte ochelari care însoţesc purtătorul şi ştiu totul despre el, mă simt ca cea mai bună prietenă a ta. Te ştiu în toate momentele tale şi când ceilalţi îţi văd restul feţelor eu o văd pe cea reală. E frumos ce se întâmplă, Mădă. E frumos pentru că există un vagon de anonimi care şi-ar dori să trăiască ce trăim noi. Noi, luate la pachet de 2, niciodată gândite separat, mereu împreună. Tu pentru mine eşti jurnalul meu, un jurnal cu creier care află totul despre mine şi are reacţii. Am făcut chestii de negândit până acum, am trecut împreună de la agonie la extaz, de la alb şi negru la rogvaiv şi ştii de ce? Pentru că numai aşa putem fi împreună.

Îţi mulţumesc că eşti alături de mine chiar şi când nu am nevoie de tine. Mă bucur în fiecare zi că exişti iar astăzi ai mai crescut puţin, împlineşti 17 ani. Totul a început în clasa a 9-a, când am fost geloasă pe x că te-a numit prietena ei. Aşa că am renunţat la prietena mea, m-am certat cu alţii pentru tine, nu mi-am dormit nopţile şi nu mi-a păsat de altceva. Îţi mulţumesc că ai făcut la fel. Îmi doresc să trăim la fel până când o să mă aştepţi la aeroport spunându-le copiilor tăi că vine mătuşa Irina din Australia. O să îţi dau voie să mă porţi ca pe o cravată, aproape de inima ta. Eu îţi port faţa aceea care râde mereu pe partea interioară a ochelarilor mei, deci eu nu văd viaţa în roz, văd viaţa în Mădă iar asta strârneşte controverse enorme pentru că există n la puterea a 3-a  persoane care ne-ar ridica un altar doar din dorinţa de a trăi şi ei sentimentul acesta de mai mult decât apropiere sufletească cu cineva.

Nu ştiu tu dar mie îmi place aşa, cu tine. Îmi place că mergem la gară şi zacem uitate, că ne inchidem în casă şi mâncăm, că…x, y, z – ştim noi. Vezi? Asta e şi ideea! Eşti jurnalul meu plin de secrete, mi-am scris istoria vieţii în tine iar eu port o parte din portofoliul vieţii tale. Astăzi nu am inspiraţie, am scris exact ce am putut scrie. E ca un iceberg, am scris doar ce e deasupra apei – restul îl simt iar când ne vom atinge degetul, ca Dumnezeu şi Adam în Capela Sixtina, vei cunoaşte iar tot ce gândesc şi simt eu pentru tine.

Născută la începutul primăverii, tu eşti primăvara mea. Te iubesc.

P.S. Mai ştii când a fost scandalul cu vecinii şi au vrut să ne despartă? E ca şi cum ai aplauda cu o singură mână – ce proşti…

I would like to thank…

Aş vrea să mulţumesc tuturor celor care m-au susţinut în drumul meu spre glorie, aş dori să mulţumesc familiei (care oricum nu îmi citeşte blogul), prietenilor, prietenilor amicilor prietenilor mei, duşmanilor mei ş.a.m.d. Ok, ok, sunt onorată să primesc un premiu care nu ştiu în ce constă sau ce ştie să facă dar eu trebuie să continuu leapşa după ce Gabriela mi-a predat  ştafeta.E un fel de Leapşa, un fel de premiu care nu există dar pentru care trebuie să te bucuri căci se presupune că te face să te simţi important, băgat în seamă and all that bullshit.

Regulile sunt:

1.Postează blog award-ul pe blogul tău.
2.Dă link-ul persoanei care ţi l-a acordat.
3.Dă mai departe spre 15 bloggeri.
4.Anunţă-i pe aceşti bloggeri că le-ai acordat premiu.

Alte 3 reguli:
– spune de la cine ai primit acest premiu
– înşiră 10 lucruri care îţi plac
Oferă acest lucru altor 10 persoane fă în aşa fel încât să afle.

Următorii sunt rugaţi să-şi ridice premiile:

DeaPujtiu . Nic  Labiş . Ioana Dunea Heliana LixandraPiticu GrasAncaZaludu . Vali . Cpt. Burcea . Melicovici Ion – nu-s 15

Chestiile care-mi plac:

• actorie, film

• chitară, muzică

• scris, citit

• beţişoare parfumate

• călătorii, tren

• haine

• oameni, prieteni

• pictură&desen

• chiromanţie, astrologie

• toamna



Doliu

Întotdeauna mi-a plăcut că  Pepsi face mai puţină spumă decât Coca Cola. În realitate, diferenţa în gust o face aroma de gumă de mestecat pe care o are Pepsi cel mai des. Da, cu aşa ceva mă întreţin eu când fac glume. Şi fac glume chiar si prin somn. Un străin ar zice că-s un om fericit; în esenţă, cei ce mă cunosc îşi pot da seama uşor ce stare emoţională am ghidându-se după ceea ce nasc eu în materie de glume. Luni făceam glume proaste; dar proaste – murise Adi. Mergeam la priveghi şi nici nu ştiam dacă să ma apuc de plâns sau de râs amar. Le-am combinat şi convertit în glume seci. Ne-am întâlnit foştii colegi de generală împreună cu doamna învăţătoare – nu am mai fost aşa din clasa a 4a – şi am mers acasă la el. Deşi a murit de infarct în apă nu ai fi zis nicio secundă că nu respiră. Era aşa cum îl ştiam eu, noi. În jurul meu se auzeau plânsete întrerupte de evocări ocazionale a diverselor momente cu Adi. Mă uitam absent la el şi îmi aminteam cum plănuisem împreună să ne facem microscop, să ne facem radio, să-l batem la fundul gol pe Einstein. Am ieşit când ochii mă usturau cumplit de la formol şi când am dat ochii cu mama lui s-a intors pagina. Am izbucnit în plâns – începea să doară, începeam să realizez. Mult pe exterior, şi mai mult în mine. Părea drogată, dormea în picioare – nu realiza prin ce trece. Îmi bântuiau prin cap tot felul de idei. Acum de exemplu mă uit pe pereţi şi simt un zambet încremenit în colţul buzelor, e zâmbetul meu nostalgic ce denotă rememorări obsesive ale evenimentelor trecute – din viitor încă nu îmi amintesc chestii.

A doua zi am fost la înmormântare. Ceea ce m-a marcat în acest…domeniu (?!) este o întâmplare de când eram mică. Trecea un car mortuar urmat de alaiul…mă rog, mulţimea indurerată, desigur; fiica eroinei principale era în culmea disperării şi o striga pe mama ei în milioane de feluri, bătând cu tocurile de asfalt şi plângând în timp ce punea întrebări retorice legate de destinaţia femeii moarte, de exemplu.  Şi am râs pe burtă, dar tăvălindu-mă în chinuri, dar plensnindu-mi abdomenul, dar murind şi înviind, născându-mă ca să nasc. Am râs zgomotos, adânc, nebun, diabolic, fără sentiment de femeia care se transforma alergând după sicriu. Nu pricepeam ce-i cu durerea, golul ce râmâne în inimă, despărţirea neanunţată. De data asta am plâns necontrolat şi brusc am rămas fără glume. Zero glume, nici măcar seci sau proaste; nimic. L-au îngropat, priveam absent de la distanţă stând într-o atmosferă de 40 Celsius şi tricou negru. Şi atât.

Ceea ce m-a lovit şi mai urât decât toate astea a fost faptul că am aflat că mama lui azi dimineaţă, adică a treia zi, îşi smulgea părul din cap de disperare în mijlocul străzii. Tragic. Din nesimţire mi-am imaginat-o ridicându-se din pat, dupa somn, merge la bucătărie, face o cafea şi când intră în hol se opreşte perfect brusc şi scapă ceaşca – îşi aminteşte tot. Începe să tremure ca Stewie din Family Guy în episodul cu Breast feeding şi fuge din casă, vrea să se arunce în faţa maşinii dar se împiedică şi cade in marginea străzii plângând în hohote de disperare, strigându-l pe Adi. Ceea ce îmi stârneşte o lacrimă acum e simţul realităţii pe care îl am şi care îmi dă de înţeles că prietenul nostru, fiul lor, nepotul, iubitul, vecinul, cunoscutul lor nu se mai întoarce – stabilit lucru.

Nu am să încerc să-mi explic axiome despre viaţă – nu necesită demonstraţie, cu toate că ele sunt probate mereu şi mereu.


Nu ştiu cât din ce scriu eu va ajunge la el dar Adi, noi nu te uităm.

O ard aiurea

Stau pe scaun şi ma joc cu picioarele în papucii de cameră gândindu-mă că uneori mi-aş dori zile de cel puţin 36 de ore doar ca să fac cât mai multe, să călătoresc, să citesc şi să mă distrez; şi îmi amintesc că altă dată aş fi vrut o zi de 36 de ore doar ca să pot dormi 12 şi să pot sta 24 la computer. Azi e duminică, maine luni, ieri sâmbătă, alaltăieri vineri şi ziua are 24 de ore – la naiba! mereu e aşa. M-am trezit târziu după ce m-am culcat la 3am după ce mă trezisem la 8pm după ce mă culcasem la 4pm după ce mă trezisem la 9am după ce ma culcasem la 3:30am. Se înţelege. Nu am făcut nimic altceva decât să lălăi cântece şi să mă amuz de vocea mea proaspăt răguşită. E o adevărată performanţă că am reuşit să joc pe scenă răguşită, la un concurs de teatru. Mă mai uit din când în când în oglindă sau în webcam şi îmi dau seama că îmi place cum arăt cu bandana de motociclist american, şuviţe aproape portocalii -au fost cândva roşii, tricou roşu şi pantalonii lu’ taică-miu. Îmi plac lucrurile old school de n(n+1) ori mai mult decât comercialismele ieftine şi scoase pe bandă pentru bureţii de modă.De ce să arăt ca încă 20 de curve când pot să port o haină ce sigur nu o mai are nimeni pe o rază de cateva multe sute de kilometri? Mmm?

Am găsit fotografii din tinereţea copilăria mea şi m-am amuzat cumplit. Eram grasă şi cu părul scurt. Acum sunt grasă şi cu părul lung şi am unghiile pătrate. Mă uit în cercul meu de cunoştinţe şi realizez că prea mulţi şi-au inversat ordinea lucrurilor în viaţă. Când trebuiau să citească, să înveţe şi să meargă la teatru unii au preferat să facă sex. Când trebuiau să se preocupe de lucuri cu adevărat importante unele au învăţat să sugă p*la. Astfel mulţi dintre cunoscuţii sau cunoscutele mele se epilează de la 10 ani, se f*t la 14, se uită la desene animate la 18 ani şi îşi beau prima bere la 20. Unde-i boemul în toata chestia asta când cei ce biologic au 23 de ani cântăresc psihologic doar vreo 15. Nici măcar nu au voie să se uite la filme porno!

Doi ani la rând m-am întrebat care e ideea meciului de fotbal de la sfârşitul campionatului între profesori şi elevi sau intre profesorii de la două licee. Elevii de la clasele de-a XII-a, făcând cu mâna la boboace extaziate de prezenţa cocoşeilor în teren; profesori încă tineri şi alunecoşi sau resemnaţi şi anonimi. Acum am un răspuns la mintea găinii: se lasă cu alcool suc de fructe la final. Mi-am făcut nişte calcule de fizică cuantică şiiiii…am concluzionat că dacă anul acesta doar mi s-a atras atenţia referitor la părul meu roşu şi nu am păţit nimic, e clar că anul viitor vor comenta doar 10% din cei nemulţumiţi anul acesta şi nu se va întâmpla absolut nimic, iar peste doi ani nici măcar nu se va gândi cineva că eu aş putea să renunţ la şuviţele roşii sau că aş putea fi sancţionată. Bun raţionament. Uniformă nu port. Cred că e cazul să mă duc în pijamale la şcoală.

Pun pariu că cei din iad de-abia mă aşteaptă.Am obosit şi nu am chef să mor acum, mi-e lene. Ăia mor  (atipic lor) de nerăbdare să ajung eu acolo dar cred că o sa mă las aşteptată pentru că viaţa e frumoasă aici.  Poate prea frumoasă uneori; mai ales atunci cand nu ai niciun ban dar ai un prieten bun şi ştii sigur că stă cu tine fiindcă între voi e ceva sincer, când simţi că nimeni nu te iubeşte dar brusc te trezeşti cu o gaşcă de prieteni drept susţinători. E frumoasă cu tot cu vicii şi obligaţii, cu tot cu părinţi şi şcoală. Acum mă distrez la gândul că o să râd în hohote când va afla proful de matematică următoarea: IPond can divide by zero ; sau când vor afla ceilalţi că If you use the word ‘IPond’ at Scrabble you win. Forever! Dar e cazul să o las mai moale cu infatuarea că e posibil să plătesc impozit şi pe asta.

Sunt genul de om minunat. Sunt extraordinară sufleteşte şi psihic vorbind, dar mă amuz de situaţie de fiecare dată când rămân singură şi meditez la nesfârşit asupra diverselor conflicte laice. Când sunt pe wc mă trec idei legate de poziţia fetală în timpul somnului, faptul că femeile simple vorbesc mult inainte să se fută iar bărbaţii ce cunosc ceva sexologie ştiu că duduile trag la masculi îngrijiţi etc. În cazul meu mi-am dat seama de o chestie: nu îmi plac decât oamenii sofisticaţi. Punct.


Portret: Ea

O cunosc de aproape 2 ani şi parcă ne ştim de-o viaţă – parcă plimbam dinozaurii cu lesa împreună, în tinereţe. Are două prenume cu care nu se face de ruşine: Mădălina şi Mirela ( – bun de pus pe portativ) şi cu toate astea puţini sunt cei ce înţeleg de ce eu o numesc Trelea. Într-un fel sau altul o reprezintă – dar nu despre numele ei voiam eu sa scriu…

Din încercarea de a nu-i repeta pe alţii poate că aş reuşi să îi fac un portret moral înainte de cel fizic dar de ce să nu creez suspans în aşteptarea savurosului moment de splendide dezvăluiri?

E înaltă, atletică. O vezi şi îţi place mersul ei. Are mâini frumoase, cu degete lungi şi drepte – ştie că îmi plac. Dar lăsând deoparte tenul ei alb, uniform şi radios, zâmbetul ei proaspăt şi nasul mic, părul veşnic rebel, colorat în umbre, mă văd scriind despre ochii Treliei : armonios curbaţi, cu suficiente gene uşor blonde – ei o trădează cu totul pe purtătoare prin verdele atât de verde. E culoarea ei, e spiritul său verde, proaspăt, are sclipirea pe care ţi-o doreşti. Oriunde şi din orice unghi ei sunt verzi. Nişte umbre maronii pe pleoape dau dinamism şi lasă pomeţii în prim plan. La o distanţă ideală găseşti buzele destul de voluptoase, în linii ascuţite, însă. Au un roz frumos ce contrastează cu pielea uniform albă.

Singura problemă după toată chestia asta este că de cele mai multe ori Trelia nu e conştientă de ce are şi ce poate. Recunosc, e greu să îi explici zi de zi cuiva, pas cu pas, că e frumoasă şi că îţi place atât de mult naturaleţea sa încât uneori egoismul te poate împinge la fapte „istorice” – gen să o păstrezi doar pentru tine.

E interesant cum e atât de foarte împăcată cu ea, pare mulţumită. E etern plină de energie şi umor. Da, acestea o definesc cu o sută de procente căci altfel ar rămâne un mister cum ea reuşeşte să depăşească momente dificile, să-şi facă mereu prieteni noi, să se împartă între multe activităţi şi să le facă şi bine.

Are temperament sangvinic. Vorbeşte mult, e liberă în exprimare şi greu de oprit, adesea imposibil. E expresivă, ingenioasă, veşnic în căutarea originalităţii şi dotată cu simţ al penibilului suficient de bine dezvoltat cât să nu se facă de ruşine niciodată – nici măcar când se „transformă” în public.  Dar mie nu îmi pasă de faptul că joacă nebun de bine baschet sau că râgâie lejer mai puternic decât mulţi, că iese din belele oricum sau că ştie să şi piardă şi să câştige. Mie îmi pasă de faptul că are un suflet mai mare decât îşi închipuie mulţi. Judecă sănătos (e a naibii de deşteaptă) şi simte profund, e capabilă de sentimente rare.

E o fire puternică şi ştiu că aici s-ar părea că scriu un imn dar de mult îmi doream să îi dedic un articol pentru că ştiu că o să fie atinsă când va citi asta. Ştie că ţin la ea, îi arăt asta cu fiecare glumă nouă, de fiecare dată când batem palma pentru încă o chestie tare, când bem, când dansăm, când o cert pentru cât de proastă e că nu acceptă să fie cu T. , când ascultăm D’n’B în căşti şi ne zâmbim a complot, când trimitem bileţele în ore, când chiulim, când ne ajutăm cum putem.

De aceea scriu : Trelea, ştiu că vei citi asta, vei zâmbi dulce şi poate vei râde, iar când mă vei întâlni din nou o să mă pupi pe frunte şi o să mă strângi în braţe – tipic ţie. Ce altceva mi-aş mai dori?

Blog la WordPress.com. Tema: Baskerville de Anders Noren.

SUS ↑