Căutare

Zid de gânduri

Aştept ca muzele să renască din propria cenuşă.

Etichetă

DE CE?

Dar te iubesc!

Într-o zi voi întâlni bărbatul perfect şi mă voi duce la el şi îi voi spune „Vreau să ne despărţim”. Îţi dai seama că în momentul ăla nu va şti cum să reacţioneze în faţa unei nebune inoportune cu tupeu.

 

Aş face asta doar ca să dau skip la tot ce ar fi posibil între noi dar s-ar termina pentru că dragostea consumată nu mai cristalizează. În mod normal ne vedem prima dată din întâmplare şi îmi spun că e sexy şi că merită puţină cercetare. El mă vede singură şi brusc interesantă gândind că între toţi normalii de acolo noi împărţim o normalitate neconvenţională. Şi ne apropiem simultan şi râdem că e ca un răspuns la întrebarea lui Fergie Can you meet me halfway…?. Prima discuţie e la fel de seacă şi formală ca cea dintre doi oameni care se cunosc de-o viaţă dar nu s-au mai văzut de mult şi nu se pot plictisi unul de celălalt. Înţelegi?Amândoi urâm clişeele, credem că proteinele sunt baza, că generaţiile sunt tot mai proaste şi că degeaba există excepţii dacă oricum ele sunt sufocate de masă, că nu se numeşte muzică decât atunci când faci dragoste cu chitara şi mai credem că ar trebui să ne sărutăm cât mai repede – înainte un colaps planetar cauzat de atâta tensiune.

Şi mergem la mine sau la el şi nu punem niciun film pentru că oricum ştim că nici nu va trece de intro când noi vom fi trecut deja de „poţi cu o singură mână?!”. Şi nu ne futem, nu facem sex şi nici dragoste ci ne sărbătorim – ne bucurăm şi ne mirăm că suntem. Aşa ar trece zile întregi – gătim împreună, sex, facem duş, sex, dormim, sex, ne dăm mesaje cu miedordetine simie teasteptpelamine tiampregatitosurpriza, sex. La un moment dat unul din noi se mută temporar la celălalt şi se simte perfect pentru că aşa şi este. Eu ne colorez viaţa cu murale şi mâncare picantă, el umple golurile cu solo-uri acute în chiloţi, dimineaţa. Ajungem să ne înţelegem din priviri, să îi explic că m-aş înscrie la Hogwarts oricând şi sigur mă duc la Ravenclaw. El îmi spune că nu înţelege toată sfârâiala cu băiatul ala, Harry Potter, dar că şi-ar lua un arc şi s-ar apuca de Elvish. Face cafea pentru amândoi – eu lucrez la o machetă iar el la solidaritate. Calc tricouri pentru amândoi – aşa îi stă bine publicului unui concert.

La un moment dat ne dăm seama că ne iubim sau ceva. Şi poate chiar aşa e. Ne-am sacrifica unul pentru celălalt şi am face-o fără dubii doar pentru că plecăm de la premisa unei transparenţe uniforme pe care o punem pe noi de fiecare dată când suntem împreună. Dar la un moment dat unul dintre noi o uită în cuier. Ori îl refuz pe el şi ies cu nişte prieteni vechi, ori el se întoarce cu spatele la mine şi stinge lumina fără să spună noaptebună. Aici apar dubiile, momentele de tăcere, intrarea în rutină, discuţiile la telefon cu prietena la care te plângi, prietenul care e şocat că în sfârşit apare şi nebunuldupapizda la o bere – fără ea!, prietena căreia îi spui că poate te-ai înşelat cu privire la el. Reproşuri, certuri.

A propos…ştii ce face o ceartă? Scoate ce e mai rău din tine, toate gândurile alea accentuate de furie şi transformate din simple observaţii în convingeri unse cu hidroxid de sodiu – ca să ardă. Dai replici din ce în ce mai agresive doar ca să te asiguri că ai câştigat în faţa persoanei pe care mai devreme o iubeai, gen. O ceartă produce atâta mizerie încât nici nu cele mai bune scuze, iertări şi rugăminţi nu o cureţi.

Şi teoretic ne împăcăm, facem sex şi ajungem să ne certăm doar pentru împăcare dar nici aia nu mai e fun. Ieşim separat, adormim separaţi, ne schimbăm, apare o tipă nouă, apare un tip nou, trecem peste ei, credem că ne revenim până când ajunge la el acasă şi trânteşte bagajele după care trânteşte sticla goală de vodka. Până când îmi aprind o ţigară şi Eva îmi spune „…parcă te lăsai…” iar eu îi spun că nu mai am motiv acum.

 

El nu va înţelege ideea  şi văzând tona de confuzie de pe perfect îi voi spune „It s not you – it s me” şi voi pleca la fel cum am venit. El va povesti la prieteni dar în maximum 3 ore va uita pentru că e om şi când eşti om faci asta.

Anunțuri

De final

Ultima zi de vara din anul asta incepe neasteptat de…prost – daca vreti o fraza subiectiva. Inca din primele minute universul a avut grija ca eu sa tarai o patura prin toata casa si sa dorm pe canapea, ca un sot pedepsit. La ora 5 eram cu ochii fixati pe tavan, fara ochelari, analizandu-mi insomnia.

Mă enervează faptul că sunt exilată aici, aflându-mă in imposibilitatea de a naşte un plan de evadare; găsesc Prozac in desenul zilnic şi iesirea de la crepuscul cand mă furisez printre guri bârfitoare spre un loc unde imi permit câte un brainstorming cu prietenii din copilărie. Imi revin frustrări din clasa divergenţelor de opinie cu colegii de domiciliu şi a „de ce?” căci am ajuns la concluzia că unul din noi are cel puţin o problemă.

Uneori stau şi mă gândesc mai mult decat de obicei la unii copii care au starea dupa care toti tânjim in tacere – lipsiţi de griji, puţin spre deloc bombardaţi de violenţă şi pornografie, suficient de mult detaşaţi de lumea noastră cat să poată fi adoptaţi de o lume creată de ei inşişi. Nu e minunat să ai parte de linişte interioară doar pentru că nu cunosti opusul ei? Recent am invăţat că dacă ceva nu poate fi schimbat ar trebui macar descris sa fie.

Incepe numărătoarea inversă, urmează un inceput de nebunie cu tot ceea ce include ultimul an de liceu. Aud aceeaşi intrebare la 5 din 10 persoane şi toţi spun „dai bacul anul asta” sau „ai grijă, e foarte greu la facultatea aia”. In vara asta mi-am mai demonstrat o dată că nu ar trebui să avem incredere decât in propria noastră persoană, nu merităm să avem încredere în persoane odioase&co.  – chiar dacă ştim cu toţii cât de frumoase ar fi relaţiile acelea utopice bazate pe un pachet de virtuţi şi legi morale.

Blogul asta ar putea fi un gen de guestbook în care aş putea să imi scriu impresiile referitoare la vara ce in cateva ore se termina – aşa, calendaristic – dar cum aceasta din urmă a fost mai saracă decât altele, prefer să nu.

Când nu pot să dorm…

Bătrâna îşi aşeza liniştit buzele peste proteză la răstimpuri, murmurând greu texte cu puternice încărcături bisericeşti. Bătrânul dădea din cap regulat ca şi cum ar fi aprobat ceva în miezul unei discuţii fals banale, privea recolte pe câmp şi zâmbea la un gând în formă de bani. O altă bătrână respira discontinuu şi era vădit captivată de ceea ce se afla într-un sac de iută cu petec dintr-un buzunar de bluejeans. Şocant a fost când sacul a făcut două mişcări consecutive şi golindu-mi o ureche de casca vărsătoare de decibeli am recepţionat un sunet sugestiv – în sac era o raţă. Da, eram într-un tren de ultimă clasă deci şi confort la limita inferioară – mă îndreptam spre oraşul unde făceam pregătire pentru arhitectură. Aveam numai perspective în minte şi orice colţ de natură se transforma în linii de grafit şi grămezi cu resturi de radieră.

Într-un final am coborât din conservă şi peste puţin timp am ajuns la un liceu. Colegii mei vânau muşte pe afară; motivul pentru care nu puteam desena în ziua respectivă era pur românesc şi bazat pe faptul că sălile erau ocupate cu…diverse. Deodată E.M.I. (Energic, mic şi inventiv)  ne-a liniştit. El era studentul cu care făceam pregătire şi în şir indian ne-am carbonizat pe drumul spre apartamentul său – era vară.

A deschis uşa calm şi ne-am scurs înăuntru. Era beznă dar deodată E.M.I. a spus „să fie lumină” şi s-a făcut lumină – pentru că a folosit întrerupătorul – apoi s-a sprijinit de uşă şi a zâmbit promiţător. Când ne-am intors cu faţa spre interior ne-au dat ochii în lacrimi de emoţie. Discoball, un minibar in formă de glob geografic plin cu băuturi pentru adulţi, un sertar plin cu tutun fin, raft cu bong şi narghilea, colecţie de filme şi cărţi rare, chitară electrică, o canapea imensă şi neagră aşezată într-un unghi perfect pentru a-ţi fixa ochii în plasma cât jumătate de perete în timp ce te uiţi la un film. Totul era perfect, deja ne simţeam ca acasă, uitasem de admitere , aruncasem tuburile şi echerele.

Ne apucasem să improvizăm un fel de „adevăr sau provocare” şi la un moment dat am primit ordin să mă sărut cu o colegă.

Deodată se aude o voce puternică şi necontrolată întrebând „Ce fac fetele?”.

…era bunica mea la 9:30am căutând-o pe mama în cameră la mine…

La început de săptămână

În liceul meu dimineaţa doar clasele de a XI-a experimentează relaţiile cu publicul; 4 elevi sunt de servici zilnic, la intrările principale, cancelarie şi etajul 2. La intrarea elevilor nu trebuie decât să îngheţi, să mănânci şi să strigi în gura mare toată ziua ” Închide bă în ~!@#$ uşa!!!!! În ~!@#$ mă-tii!! Idiotul ~!@#$ mele!! Dă-te-n căcat!!”. La etajul I îngheţi şi faci cu mana la profesori sau te întorci cu spatele dacă nu îţi place faţa lor, râzi ca idiotul când se strică automatul de cafea şi îşi pierd virginii banii în el, înghiţi în sec când te alintă câte un prof cu „ţuca” sau Vlăduţ, Georgicuţ, Alexuţ etc. În fine, trecem peste etajul II unde e plictiseală cubică şi ajungem la intrarea profesorilor unde e paranormal tot ce se întâmplă. Băi deci acolo e cald, curat şi luminos dar de ce nu vrea nimeni să fie de servici acolo?!!!

Ai 13000 de camere pe tine şi biroul directorului la doi paşi, se plimbă toţi profesorii pe ruta hol-scări şi te simţi ca recepţionerul restaurantului de pe Titanic – deschizi uşa şi zâmbeşti (da, zâmbetul e cuprins în regulament). Astăzi, luni fiind, am ocupat eu postul de „fata de la ghişeu” şi mi s-a părut sublim. S-au schimbat de trei ori profesorii de servici şi nu au făcut nimic în afara faptului că m-au părăsit şi s-au cărat în cancelarie – e mai chilleanu acolo. În fiecare schimb, atât în pauze cât şi în ore, au intrat şi au ieşit mulţi oameni – fiecare diferit şi idiot în felul lui. Eşti la intrarea principală, le ceri „identity card” şi începi să râzi în tine de numele lor stupide (Teleoacă, Bărbieru, Miclăuş !!!!) apoi îi ghidezi pe drumuri ascunse şi întrerupi somnul secretarelor sau al directorului cu anunţuri şi apeluri. Băi da’ fascinanţi oamenii…ce să zic.

Ideea e că vreau să trec peste părţile mic-enervante ca să ajung la monstrul cu coadă şi canini din adamantium, administratora. Vă daţi seama? Nu manager, administrator, gestionar etc., nu, code name ADMINISTRATORA. E moartea in persoană, jur. Se plimbă cu o vestă din care curge vatilina pe coridoarele alea albastre şi trânteşte uşile de parcă e colegiul ei. Acest diavol tazmanian bicentenar nu e niciodată calm sau rezervat. Mereu are ceva de spus iar când e nervoasă emite ultrasunete şi răcneşte din sacii ei pulmonari tripli chestii gen „De ce nu stai pe scaun?”. Cum adică de ce? Da’ e o regulă să stau pe scaun? „De ce ai sunat la :49? Mai era un minut de curs!!” – ‘ai lasă…un minut zici? Băăăi deci femeia asta e atât de urâtă şi se foieşte de parcă ar fi importantă – toată lumea ştie că ea nu face nimic în afară de ţinutul unor chei în buzunar. Ooo tu, rezultat al încrucişării vrăjitoarelor ţigănci cu reptile milenare, hibrid purtător de vestă demodată, dop cu saboţi de cauciuc, mâncătoare de ceapă şi urlătoare la pereţi, ai noroc că nu se compromite nimeni să îşi ia blestem pe viaţă cu preţul unui act de periclitare a eternităţii tale – fie el şi o piedică pe stradă sau o flegmă în cap.

Da, ea e cetăţean numai pentru că a ţipat la naştere că nu vrea să se treacă la rubrica „Specie” o cratimă ce ar fi echivalentul „unknown”. Dar mai există de data asta oameni enervanţi. Nu există bloc fără un bărbat cu bormaşină. Cine le dă drept de vot, cine îi lasă în libertate?!?!?! Dar câte găuri poţi da într-o zi? Şi nici măcar nu au un program ca să ştii când să pleci de acasă sau o perioadă scurtă de dat găuri – nu, numai dimineaţa şi seara câte două săptămâni pe lună, 12 luni pe an. Mă întreb dacă le fac de plăcere pentru că altfel nu îmi explic cine din blocul meu are expoziţie de pictură acasă de are nevoie de găuri cât pentru toate tablourile din Luvru.

În orice bloc există un sforăitor – nu în apartamentul tău ci mereu deasupra sau dedesubt – şi îl urăşti!! Am înţeles că şi pe mine mă urăsc pentru rock la miezul nopţii sau Mircea Badea la tv la 7 dimineaţa dar măcar e ceva mai educativ decât…sforăit ([!”#¤¤). Şi ştiţi ce e mai rău? Nu există o ţeavă în care să bat ca să îl fac să se oprească.

Vecina bârfitoare e absolut indispensabilă unui bloc, iar dacă nu există trebuie angajată una de la scara alăturată. Ea e cea care ştie tot ce se întâmplă în scară şi pe la uşi şi bate mereu apropouri cu „eee? o ţigărică? o cafeluţă?”, „e văru’ tău, ă?”, „tare mai citiţi dumneavoastră ziarul…vedeţi că fata de la pagina 5 e blondă astăzi” ş.a.

P.S. Am scăpat de colindători.

Verba volant…

Băi zilele mizerabile nu pot avea loc dacă faci planuri în sensul ăsta. Nu, zilele de căcat se întâmplă exact când îţi faci planuri pentru o zi întreagă, idei constructive; vrei să faci ceva important şi se nasc nişte pachete de faze nasoale de îţi strică tot. De aia e bine să nu faci niciodată planuri pe mai mult de două ore – şi chiar şi aici e un risc.

La mine e simplu. Seara adorm cum apuc, când reuşesc, fără să mă gândesc la ce e pentru a doua zi. Singura chestie precisă e ora la care mă trezesc: 5:30am, indiferent de ora la care m-am culcat. Eu încep orele la 7:00 şi fac 15 minute până la liceu deci aş avea timp să ajung la şcoală chiar şi dacă mă trezesc la 6:30. Dar nu, prefer să frec menta o oră şi 5 minute făcându-mi cafea, mâncând în timp ce stau turceşte in mijlocul patului, ascultând muzică pe laptop, gândindu-mă la cum să mă îmbrac, gândindu-mă la orice, imaginându-mi tâmpenii etc. Abia în ultimele 15 minute reuşesc să mă spăl, să mă îmbrac, să îmi schimb faţa de noapte cu cea de zi. Niciodată nu plec la aceeaşi oră de acasă, uit chestii, iau prea multe chestii cu mine, nu-mi iau umbrelă pentru că nu sunt neapărat prudentă. De aia e bine să nu îţi faci planuri – alea sunt o sursă de stres, un motiv pentru care nu te poţi gândi la altceva. Ar spune unii că „…dom’le, se poate să faci planuri pentru fiecare oră din zi, să le respecţi şi să apuci să te gandeşti şi la alte lucruri.” A, da? Cum? „…de la 5:00 la 5:03 am timp să îmi imaginez vacanţa mea planificată încă de acum 2 ani dar în care o să ne ducem abia peste 2 luni când reuşim să strângem exact suma propusă”. Lasă-ne!

Zi de zi dau peste fenomene încărcate de-o …energie inexplicabilă. Clasa mea e o sursă inepuizabilă de aşa ceva. Am colege care se piaptănă zilnic şi nu îşi imaginează viaţa fără acest gest de sublimă pace – eu le-am zis că nu e nevoie şi au existat persoane care m-au susţinut. Adică…de ce pantalonii de pe sârma din faţa scării blocului de la marginea cartierului să pierzi minute preţioase făcând nimic? Am colege care ţin post pentru că aşa a zis proful de religie, nu pentru că ele se simt pătrunse de evlavie. Am colege care încep cu melodrame şi lamentaţii la intervale de perioadă 2kpi, legate de faptul că ele nu au ce căuta la matematică-informatică, ele sunt nişte suflete neînţelese dar vicisitudinile vieţii le-au împins spre gestul disperat de a alege un asemenea profil la liceu pentru că ele consideră că aşa ar avea mai multe opţiuni la facultate – fiind încă indecise, desigur. Mă duc la magazine şi găsesc afişe cu cele mai analfabete mesaje scrise de papagali cu 8 clase făcute cu omu’ de servici. Mă disperă cimpanzeii ăia care rămân fixaţi pe acelaşi refren legat de cât de naşpa e România. Ok, ai tot dreptul să îţi exprimi opinia după ce ai văzut jumătate din Europa, după ce ţi-au ieşit tonele de studii pe nas şi ai încercat să faci ceva pentru a schimba lumea. Dar esti un hemoroid idiot dacă ai impresia că Romania e o ţară de căcat în timp ce tu dormi 12 ore pe zi, mănânci şi spargi bani, te duci la şcoală doar ca să nu primească ai tăi amendă acasă şi în principiu eşti un oligofren cu tupeu. Mă disperă reclamele proaste…Adria şi aia cu „Tu cât timp petreci zilnic la toaleta?”.

Astăzi am plecat mai devreme de la şcoală, mi se făcuse rău şi era atmosferă plină de umor prost şi parfumuri ieftine – sau picioare.

Nu aveam asta în plan.

Întrebarea zilei

Mi-a trecut semi-depresia şi plănuiesc o escapadă promiţătoare din multe puncte de vedere, ţinând cont de faptul că vacanţa mea a luat o turnură ciudată ce o transformă într-un focar de plictiseală.  Nu se întâmplă nimic special în afară de comentarii cu nicio temă pe blog-urile unor adulţi plictisiţi de viaţa lor.

Şi aici începe totul: De ce avem bloguri?

Eu am blog că-mi place să scriu şi din motive eco&co. nu scriu pe hârtie ci pe blog. Nu consider că am ceva de spus lumii, nu încerc să conving diverşi ori diverse în legătură cu ideile mele şi nu vreau adepţi ori statuie.

Alţii au blog că au văzut la alţii şi au impresia că au ceva important de spus şi o fac postând video-uri de pe youtube şi link-uri către alte blog-uri sau site-uri.

Unii sunt nişte adulţi eşuaţi, nemulţumiţi de viaţa lor, de nevasta atât de plictisitoare care nu mai e decât colegă de cameră, de copiii care după ce că nu învaţă la şcoală nu au niciun talent şi nici măcar vicii deştepte, de şefa grasă şi insistentă, de colega de birou care bate a propos – uri dar nu e deloc atrăgătoare etc. ; iar asta îi determină să îşi creeze diverse poveşti  ce coincid cu viaţa pe care şi-ar dori-o. Trăiesc cu ideea că artistul trăieşte prin opera sa, el nu are în realitate o viaţă proprie.

Se întâmplă ca un adult lipsit de ocupaţie să îşi facă un blog pe care să scrie orice, inclusiv orele când se duce la baie, orele de sex, vecina care face sarmale de când i-a murit soţul, Regina Maria, lăţimea ideală a hârtiei igienice etc. Şi se întâmplă ca adultul acesta să aibă succes.

Unii scriu ca formă de refulare, sătui de lumea ce îi înconjoară; alţii au blog pe care îşi vând tâmpenii hand-made; majoritatea nu transmit nimic dar obişnuiesc să lase comentarii deştepte la alţii pe blog şi să facă publicitate pe blogul lor.

N posibilităţii, milioane de blog-uri, puţine mesaje. Tu de ce ai blog?

4 la a doua

E fascinant cum pisicile adoră mâncarea pentru pisici de vreme ce câinii o refuză pe cea destinată exclusiv lor.

A murit hamsterul familiei şi e motiv de profundă meditaţie asupra momentelor minunate pe care le-am petrecut împreună. A…dar stai, noi nu am petrecut momente memorabile împreună pentru că hamsterul nu are personalitate şi nu spune glume sau citate inteligente. În altă ordine de idei, de tristeţe mi-am înecat amarul în deliciozitatea unor frigărui hand&home-made, semnate IPond. Am plâns pe muzică de chitară şi pe bancuri bune. Atât am putut face. Oricum trebuia să moară, era bătrân.

Uneori stai şi te uiţi pe pereţi gândind că ai ajuns la o vârstă şi încerci să contabilizezi ce ai realizat până la momentul de faţă, sau ce nu ai realizat. Eu, personal, îmi dau seama că am ajuns la teribila vârstă de 16 ani – crucial de important moment. Nu ştiu cu ce aş putea compara situaţia asta în aşa fel încât să se înţeleagă perfect mesajul. E ca atunci când vrei să îl înveţi pe un stangaci să scrie cu mâna dreaptă; poate reuşeşti dar scrisul său va lăsa absolut întotdeauna de dorit. Aşa e la mine: toţi încearcă să dea sfaturi, oricine îşi exprimă opinia în legătură cu facultatea pe care ar trebui să o urmez, dintr-o parte aflu că îmi stă bine cu parul roşu, din altă parte aud contrariul, unii apreciază felul meu de a mă îmbrăca, alţii şi-ar da o mână ca să revin la „classic&office look„. Agitaţia asta îmi provoacă impresionante deranjamente emoţionale şi rare accese de furie manifestată prin decent libertinaj. În toată larma aceasta întreb sec „Voi ce vreţi de fapt?” şi pentru puţin timp toată lumea tace şi nici măcar nu pot zâmbi pentru a mă bucura de linişte căci ştiu că e doar liniştea dinaintea furtunei. Apoi încep iar, la fel de obsesiv, repetat, apăsător, sufocant, deranjant şi patetic.

Am 16 ani şi jumătate, chiar. La vârsta asta unii copii îşi iau viaţa în propriile mâini; la vârsta asta, într-un clan de ţigani, aş fi deja fată-bătrână. Dar mie încă mi se taie elanul prin simplul fapt că unele persoane au mai multă influenţă şi autoritate decât mine; de aceea nu reuşesc să mă duc în alt oraş la teatru, nu reuşesc să îmi văd prietenii, să vizitez locuri care au farmec doar acum.

Am 16 ani şi îmi doresc un laptop, o husă pentru chitară, o jachetă de piele, nişte cărţi, o ramă de ochelari, o trupă mai mare pentru „Twice a week Drama Club” şi multe altele.

Am 16 ani şi am vrut să fac multe până acum dar s-a considerat că şcoala e cel mai important lucru din viaţa unui om – când de fapt şcoala e doar baza, restul îl clădeşti tu muncind din greu, în special cu sine-ţi.

Am 16 ani şi sunt mai mult dezamăgită decât încântată, nu mă miră aproape nimic.

Am terminat I-VIII ca şef de promoţie, a IX-a şi a X-a le-am terminat cu 9.80+ şi am un teanc de diplome pentru orice şi nu mă ajută cu nimic.

Am 16 ani şi am un blog pe care uneori nici nu ştiu de ce scriu. E ca o eliberare la gândul că am 16 ani şi sunt prea mică pentru gândurile mele mari.

Întrebarea zilei

Şi da…nu-mi venea nicio idee. Mă săturasem de „Ghid util”, „Portret” şi alte cele, voiam ceva nou. Îmi tot schimbam poziţia în pat, m-am mutat dintr-un loc în altul, am jucat baseball cu planetele, am scos dinozaurul la plimbare, am ars nişte calendare PlayBoy, am salvat lumea, am fost la baie şi am stat 5 minute după care am tras apa. Nimic. Nimic până a apărut salvarea mea: un brav cavaler al mesei rotunde şi onorabil cetăţean cu diverse atribuţii printre care cea de soţ, membru într-o formaţie de garaj, purtător de burtă, consumator de bere şi, să nu uităm, drag prieten mie. A apărut el cu ideea lui extraordinară aşa că am decis să nasc o nouă rubrică în care să scriu întrebările lui existenţiale.

O primă întrebare ar fi : „Băi Junior, de ce se îngraşă femeile după ce se mărită?”

A fost o problemă pentru mine să îi răspund. Am cercetat în arhivele personale: nunţi, cunoştinţe, mers pe la rude ce locuiesc in  zone care nici măcar nu-s pe hartă, alergat pe stadion, stat la scară, frecat menta în liceu, dus gunoiul, făcut cumpărături în market, mers cu rolele, hoinăreală prin piaţă ş.a. Astfel am ajuns la un răspuns cel mai probabil prost. Femeile se îngraşă după ce se mărită  pentru că nu le mai pasă, în viziunea lor sunt deja realizate. Dacă până la căsătorie le-a interesat foarte mult aspectul fizic, kilogramele, pilozitatea corporală şi facială, bronzul uniform şi lungimea părului, se pare că după căsătorie ele ştiu că dacă neglijează aceste aspecte nu se întâmplă nimic pentru că de sex nu vor duce lipsă. Bineînţeles că niciuna nu recunoaşte. Toate vor spune că grijile familiei şi casei le ocupă timpul atât de mult încât nu reuşesc să aibă grijă şi de ele. Ştiu eu…



(Ne)Plăceri

Nu vreau să par curul deştept de pe blogul acesta – cu toate că sunt deja – dar cred că e timpul să stabilesc nişte limite pentru cei fără aşa ceva. Există nişte specimene cu nişte plăceri atât de comune, banale şi stupide încât ţi-e jenă să le atenţionezi de penibilul situaţiei. Nu-i nimic; mă sacrific.

De ce ai vrea să te uiţi la stele? Când e genul de noapte ideală pentru un foc şi cântat , trebuie să se găsească cineva ceva şi să meargă undeva, să se întindă pe iarbă şi să se uite la cer suspinând după iubiri neîmplinite. Mă întreb, ce îţi face o stea dacă te uiţi la ea? Pun pariu că ea nici nu ştie că tu exişti şi faza cu pusul de dorinţe e deja absurdă, asta ştie toată lumea…

De ce ai vrea să le spui tuturor că ţie nu îţi place franceza? Nu interesează pe nimeni. Nu există fanclub sau forum pentru nevorbitorii de limbă franceză; nu te va marginaliza nimeni dacă vorbeşti franceză.

De ce ţi-ar plăcea florile? Ce e sexy în a primi flori la o întâlnire? – bani aruncaţi aiurea că oricum nu interesează pe nimeni că tu eşti atât de gentleman încât n-ai inspiraţie să faci un cadou adevărat, adică util. Florile sunt atât de aiurea încât pe o scară de la 1 la 10 a utilităţii ele ating cu greu un -2. De ce să nu îţi placă un ciuline? E drăguţ, e deosebit, moare greu, dacă eşti beat te trezeşte la realitate când îl strângi în mână etc.

De ce ai vrea să faci cadouri jucării de pluş? Sfinte căcat! Ce-am făcut ca să merit aşa ceva? Jucăriile de pluş sunt dovada principală a lipsei crase de imaginaţie din capetele pătrate ale unora. Nici măcar unui copil mic nu îi poţi face un asemenea cadou; un „atât de inutil” obiect nu ar trebui numit cadou – mi-ar fi ruşine, trebuie trecut la Top 5 Cele mai groaznice coşmaruri.

De ce să îţi placă oamenii proşti? Un prost pe o grămadă de bani devine mai prost – şi toată lumea ştie că am dreptate. Nu ai umor dacă ştii să latri sau să măcăi. Asta ca să nu mai spunem că există o tonă de proşti bogaţi care nu îşi merită viaţa. Apropo, ştiţi ce înseamnă o mie de proşti bogaţi care nu îşi merită viaţa pe fundul oceanului? – Un bun început.

De ce ai vrea să ai părul lung ? Lung la modul…LUNG! Cum se exprimă unele : „până la fund”. Părul exagerat de lung e inutil şi ruşinos; se agaţă în orice, se electrizează etc. Sau de ce ţi-ai pieptăna părul creţ?

De ce să plagiezi cu neruşinare? Să copiezi tot ceea ce e drăguţ şi original chiar la persoanele apropiate?

Sau de ce să fii fan ceva? Nu poţi fi -fil ? Trebuie să fii fan? Să ne strici nouă distracţia?

De ce te-ai îmbrăca şi încălţa cu chestii pe care le poartă oricine? De ce ţi-ar plăcea lucrurile ce le plac tuturor? De ce să duci o existenţă comună? să vorbeşti şi să te comporţi banal, ca toată lumea?

…n-aş putea…

Blog la WordPress.com. Tema: Baskerville de Anders Noren.

SUS ↑