Căutare

Zid de gânduri

Aştept ca muzele să renască din propria cenuşă.

Etichetă

Crăciun

Al 17-lea

În asemenea zile îmi rezerv câteva momente pentru a medita. Îmi răsună în minte versuri precum „…have yourself a merry little Christmas…”, „I’m dreaming of a white Christmas” şi „from now on our troubles will be miles away…” şi îmi ordonez în memorie imagini cu fiecare Crăciun prin care am trecut până acum. E frumos să vezi oameni aglomerând străzile cu intenţiile lor de a nu lăsa această zi să treacă precum una obişnuita, să vezi cum majoritatea oamenilor din jurul tău se străduie să fie mai buni, să-i vezi abţinându-se de la comentarii şi cuvinte crocante.

Ne place tuturor Crăciunul pentru că este o iluzie. În câteva ore voi sărbători pentru a 17-a oară în viaţa mea şi încă nu mi-am pus o dorinţă.

Mi-aş dori să am un Crăciun aşa cum mi-l imaginez. Aş vrea să mă trezesc în vapori de aromatherapy cu scorţişoară şi să calc în nişte papuci curaţi, să mă plimb agale prin casă şi să am impresia că nu e nimeni prin preajmă dar ceva muzică clasică să cânte pe un laptop aruncat pe birou iar un ceai cu coji de portocale să mă aştepte pe masă. Să fie cald iar pe geam, prin mătase, să văd fulgi fără vânt. Iar apoi să apară pe rând mama, tata, sora mea – ne salutăm, ne pupăm simplu fără schimburi de replici pompoase, să facem glume ca în filmele americane şi apoi să dispar din peisaj desfăcând o clementină şi lâsându-i cojile pe calorifer. Şi aş vrea ca apoi să ma regăsesc la biserica ortodoxă dar încă de la începutul slujbei, să fiu eu cea mai tânără dintre bătrâni şi să ştiu exact pentru ce m-am dus acolo. Şi m-aş feri de ochii cunoscuţilor şi de buzele lor pline de urări false – aş sta în cel mai ascuns colţ iar Jesus m-ar înţelege. Şi nu ştiu ce aş vrea să fac după ce voi fi ieşit din biserică – probabil aş zâmbi tâmp şi m-ar durea în cot de şireturile niciodată legate ale bocancilor.Îmi doresc Crăciunul acela înainte de care am ţinut post cu adevărat pentru ca în ziua de final eu să mă pot bucura cu adevărat de mâncarea pregătită în ajun. Îmi doresc un Crăciun anunţat de colindători adevăraţi, cor pe două voci, artişti îmbrăcaţi în negru cu eşarfe roşii. Şi aş vrea să plec după masa în familie, să merg să mă întâlnesc cu cei mai dragi prieteni ai mei şi să râdem până la durere, să bem vin fiert şi să ne înecăm în fum, să încăpem mulţi într-o cameră mică, să ne împrăştiem pe canapea şi să fie mai mult decât o petrecere cu apă plată şi lămâie iar la final, cel mai nebun dintre noi să fie beat şi porno, să vină şi să mă ia de umeri şi să îmi şoptească „Christmas, my child, is love in action!”.

Nu mă interesează câte persoane vor citi asta dar sincer scriu, vă doresc să reuşiţi ce vă propuneţi, să obţineţi ce vă doriţi pentru că atunci sunt oamenii fericiţi, când au ce şi-au dorit – şi nu doar de Crăciun ci pe viaţă.

Despre…

Eu niciodată nu scriu despre ceva concret –  acesta fiind motivul pentru care eu nu am ştiut ce să scriu după „despre”. De câţiva ani, adică de când am eu impresia că mi s-a activat mecanismul acela care nu îmi permite să fiu femeie când vine vorba de raţiune şi logică, oamenii sunt duşi cu pluta, duşi grav. Ei nici măcar nu ştiu ce e Crăciunul sau ce se sărbătoreşte pe 25, to be exact. Marea majoritate ar fi în stare să omoare pentru un fes de Moş Crăciun – ei nu sărbătoresc Naşterea lui Jesus ci Moş Crăciun, inţelegeţi? Ca să nu mai zic că totul începe de prin noiembrie – în curând septembrie. E aceeaşi agitaţie de om prost de „sărbători”: meniu, scrisoare către „moşul”, serbare la şcoală, cadouri, vâsc, Bănică Jr. , artificii, mesaje enervante, reclame multe, Santa Claus, curăţenie de Crăciun etc.

Când am coborât de pe scenă m-am dus lângă copii – eram îmbrăcată în costumul de Moş Crăciun (ca un mărţişor) şi toţi au început să se extazieze murmurând „Mooooşuuu’…! „. Atunci am avut o revelaţie – chestia asta e ca…sabia cu două tăişuri, felia unsă pe ambele feţe, ţigara fără filtru, şoseaua cu două benzi, androginul din mit, nu ştiu cum să mă exprim; pe de o parte e bine că se încearcă educarea copiilor în scopul dezvoltării imaginaţiei lor inoculându-le ideea existenţei unor personaje precum Zâna Măseluţă, Moş C. şi N., Iepuraşul etc., dar pe de altă parte e grav. E bătaie de joc pe faţă. E râs crâncen, minciună totală. E calomnie să îi minţi aşa pe copii ca mai apoi să sufere o tragedie când află că de fapt cei amintiţi mai sus nu numai că nu există dar în plus, ei sunt înclocuiţi de mincinoşii ăia de părinţi. Şi e un cerc vicios care nu se termină niciodată. Cum să afli că Moş Crăciun nu există abia la 20 de ani? (!?!?! )

An de an toţi scriu CD-uri cu colinde şi cântece extra-ultra-super-mega-tera-arhi-cunoscute şi plictisitoare pe care încearcă să le vândă – nu e obligatoriu să reuşească. În posturile trecute am râs de Hruşcă dar ştiţi ce? Trebuie să apreciez corectitudinea acelei creaturi centenare – el măcar ştie ce se întâmplă de Crăciun, ştie că Jesus se naşte iar ca să moară pentru a infinita oară în Vinerea Mare şi că nu e sărbătoarea grasului în costum de mărţişor!!

A da…şi mă enervează de mor întrebările cu cefacidesărbătoriceîţiaducemoşul şi eternele urări lamulţiani şi sărbătorifericite.

P.S. Cât căcat pot mânca unii oameni?

Rânduri laice

Joi a fost ziua mea şi s-a întâmplat exact aşa cum trebuia. Fără fast, fără mulţi falşi care să se bage în seamă. Am primit urări destule şi eram în dubii la un moment dat dacă e din cauza FaceBook-ului sau pur şi simplu sunt eu mai specială şi şi-au amintit de mine.

A fost o zi în care am trecut de la agonie la extaz, ziua în care părinţii mi-au declarat dragostea lor dar m-au ameninţat cu expatriere şi dezmoştenire dacă vreodată se întâmplă să fumez, să beau sau să fac vreo chestie greşită atâta timp cât sunt întreţinută de ei. Sunt sigură că acest comportament nu va înceta nici măcar atunci când voi locui în Australia şi voi veni de două ori pe an acasă cu avionul la HighClass şi îmi voi permite vacanţe în… Caraibe. E doar o chestie prin care ei încearcă să amâne pe cât de mult posibil momentul terifiant în care eu voi lua contact cu universul drogurilor legale.

De ziua mea am împlinit 17 ani şi nu am simţit nimic. Mi-am rezervat doar câteva minute de linişte, ca în fiecare an, de altfel, când am meditat şi mi-am vorbit prieteneşte, mi-am povestit tot ce am făcut până acum şi mi-am demonstrat faptul că atâta timp cât am avut 16 ani a fost de-a dreptul extraordinar. Nu vreau să detaliez dar acum zâmbesc – adânc.

Şi de atunci, de joi adică, s-au întâmplat…chestii. Am fost pe la şcoală apoi am avut un weekend pitoresc acasă iar astăzi, luni, 20 decembrie încă 2010, am avut rolul vieţii mele. Irepetabil, inegalabil în ale penibilului, ireproşabil în ale prostiei: Moş Crăciun. Trecând peste partea asta jenantă, vreau să spun că eu chiar mă bucur că am făcut asta. Fac voluntariat de câţiva ani şi nu am câştigat niciodată nimic, pentru că de aia sunt voluntar; nu am câştigat niciodată nimic în afară de satisfacţie personală că am făcut pe cineva fericit. Astăzi am jucat pentru copiii de la o grădiniţă care atunci când l-au văzut pe Moşul apărând din spatele cortinei şi întrebând ce se întâmplă cu reflectoarele au sărit din scaune de emoţie, iar când m-am dus lângă ei, după piesă, nu îşi mai încăpeau în piele de bucurie că Moşul stă lângă ei. Merită să îi faci fericiţi chiar dacă peste câţiva ani o să afle că Moş Crăciun nu există ci a fost inventat de Coca Cola.

Recomandata nr. 349875875piSQRT2 – pentru Jesus

Oh Jesus unde eşti ca să vezi ce fac ăştia de ziua ta? An de an îşi dau toţi ochii peste cap şi încep să le curgă bale ca la rabie ca să mai cânte un colind. Toţi născătorii de muzică proastă se strâng în consiliul nesfânt al colindătorilor ordinari şi mai scot câte un CD cu muzică proastă. Aceleaşi colinde româneşti şi aceleaşi cântece de Crăciun în engleză sunt compilate în albume odioase iar apoi împrăştiate la comanda bestiei cu pleată rară, Hruşcă. Dar cine sunt aceşti oameni care cumpără CD-uri cu colinde? De fapt, cine sunt aceşti oameni care ascultă măcar muzica aceasta proastă şi se uită la videoclipuri cu fete la patinoar cântând Jingle Bells sau mai ştiu eu ce alte fenomene oripilante.

M-am săturat de clişeul cu Vis de iarnă cântat de Andra, marea divă care îi toarnă un copil lui Măruţă. Mi-a reproşat cineva că sunt insensibilă pentru că nu îmi vine să plâng atunci când ascult melodia aia. Zău aşa, eu nu plâng pe manele uitându-mă la Andra cum poartă o pisică polară pe cap.

O să apară Trăistariu cu vocea lui de Maria Lătăreţu, la fel de fake&gay cum ne-a obişnuit încă din epoca Valahia; şi Talisman care toarnă un videoclip la mânăstire, ca săracii…

Dar peste toate va cădea triumfător cel care este junior din naştere şi va rămâne aşa in vecie. Cel care nu poate muri pentru că nu a fost niciodată viu, cel care face bani râzând de Emilia Popescu: Ştefan Bănică Jr. Acest Elvis Presley de România care nu are somn un an întreg, care poartă capse pe fermoarul pantalonilor în mişcările sale ce trasează sinusoide din bazin şi îşi foloseşte talentul exact cum nu trebuie. Superlove? Concert de Crăciun? Rock’n’roll Band?

Vezi, Jesus, ce fac ei de ziua ta?

 

Hai cu leru’

Există o creatură mistică ce doarme în stele stinse şi încărcate de un aer greu,  iar când Jesus loveşte în placentă semn că se naşte pentru cel puţin a 2010-a oară, acesta îşi deschide ochii săi mari, electrici. Trage aer în piept şi iese în pragul vizuinei sale exact ca un animal redundant şi rage fluturându-şi pleata „E Decembrie!”. E vorba despre Ştefan Hruşcă, acest producător de ler din România. Nu există an în care ceasul său biologic să-l înşele şi să-l trezească mai devreme sau mai târziu din somnul său de fiară creştină. E un fel de Chuck Norris în materie de colinde, pentru că a reuşit să cânte „ler” până la infinit – de două ori. Este chemat, aplaudat, iubit, lins în dos, ucis din dragoste şi înviat prin duh sfânt an de an, de Crăciun când îşi acordează chitara după ritmurile sacre seculare ale colindelor, naşte leri şi îi împrăştie în tot ţinutul pentru a trezi alte creaturi odioase.

Alţi colindători, de rând, muritori de foame. Ei, cei pentru care a fi colindător este o binecuvântare, îşi neagă adevărata identitate de discipol al celor trei magi, timp de 11 luni. În cea de-a 12-a se trezesc sub urletul lui Hruşcă şi încep să mişune morţi de foame pe străzi, prin scări de bloc, prin garaj, subsoluri, pubele, non-stop-uri. Cântă aceleaşi clişee guvernate de o frenezie libidinoasă la nesfârşit şi nimeni nu-i crede.

Fireşte, există trei tipuri de colindători: muritori de rând, colindători de lux şi Hruşcă. Muritorii de rând sunt în principiu ori virgini, ori beţivi. Aleargă din scară în scară, cântă la oha, o iau la lorgean din când în când, trag pe nas şi se mulţumesc chiar şi cu 0.5 lei. Cei de lux sunt fiţa fiţelor. Ei nu bat la uşă, nu sună la interfon ca să ceară voie să pună pliante, nu fac afaceri cu schimbat de haine etc. Ei se lasă cautaţi pe pagina oficială, au telefon şi îşi sună profesorii din liceu, se duc cu maşina şi pentru jumătate de oră se schimbă lumea – atâta cântă ei. Plângi, râzi, adormi, te trezeşti, regreţi trecutul, faci planuri pentru viitor, treci prin tot felul de stări pentru că se comportă ca nişte semi-zei. Nu consumă alcool şi la final te usucă de bani fără să ţi-o ceară – le dai tu tot ce ai.

Virginii vin cu steaua, moşajun, ocevesteminunată, anulnou şi toţi îi izgonesc; se strâng la colţuri de bloc şi numără câştigul care e de fapt mai mult pierdere.

Şi după toate astea Ştefan Hruşcă adoarme – vine primăvara. Oooo tu, creatură ce te retragi în hăurile Maramureşului spre a hiberna până la următorul 25.12, vei dormi somnul tău apăsat într-un soare stins şi ne vei da pace! Îţi vei aduna lerul şi linul, vei bara un acord şi vei duce mâna la gură în semn de muţenie vreodată?

Memento

Pe vremea când un pachet de şerveţele umede costa 2 lei într-o farmacie de ţară şi asta era mult în comparaţie cu preţul de  30 de bani al unei pâini,  când la 5pm trebuia să fiu în casă şi nu aveam voie să aduc prieteni la mine când erau părinţii la servici; când arealul activităţilor mele se întindea pe o rază de 100m de la poarta curţii… viaţa era mai frumoasă.

Am avut o perioadă în care l-am negat pe Dumnezeu şi mi-am negat copilăria. Aveam impresia că nu am avut copilărie, că totul a fost o pokemoneală ieftină, că trăiesc degeaba pentru că nu am avut căsuţă în copac, că nu am fugit de acasă şi nu i-am tras chiloţii peste cap retardului cartierului.  După ce am însumat atâtea momente de respiro, intervale de timp în care am calculat probabilităţi ale evenimentelor cotidiene, am numărat oi, gândaci şi voci din stradă, am tremurat în frig şi absenţă, am visat cu ochii deschişi şi am plâns cu ochii închişi, mi-am dat seama că de fapt copilăria mea a fost extraordinară.  În perioada aia toate se desfăşurau altfel decât acum. Aveam energie, oră de somn, oră de intrat în casă, chef de creat, păpuşi. Desenam non-stop şi citeam aceeaşi enciclopedie la infinit – nu mi se părea anormal şi devenea tot mai captivantă. Mergeam cu colindul şi câştigam atât cât să ne luăm o ciocolată. Nu aveam atâtea nevoi ca acum – nu ne permiteam aroganţe vestimentare şi nu ne tăiam unii cu alţii în cuvinte crocante – purtam ce aveam şi ne bucuram sincer când ne cumpărau părinţii Kinder Surprise sau râme de jeleu.  Oamenii nu mureau din accidente stupide cu şoferi drogaţi, din certuri şi bătăi în licee, handbaliştii nu mureau fără vină iar profesoarele nu făceau greva foamei timp de 40+ zile – sau cel puţin eu nu aflam. Credeam în Moş Crăciun şi ne era ruşine să ne uităm la cupluri ce se sărutau. Criticam fumătorii şi nici nu ştiam ce gust are berea.

Acum mergem la şcoală pentru a ne întâlni sau doar pentru a pleca de acasă. Mă amuz cum cuvintele „scârbăvnicie” şi „halucinogen” pot exista în aceeaşi frază. Zilnic găsesc n+1 surse de inspiraţie dar rezumate ele devin incultură, sex, ipocrizie, vicii, laşitate, curve, ţărani, depresie, chin, dependenţă etc. Trăim zile în care cuvântul „sexy” este adverb de mod. Învăţ la un liceu de prestigiu, cu diplomă de excelenţă din partea ministerului, dar jumătate din colegii mei de clasă n-au văzut în viaţa lor o piesă de teatru, un concurs şcolar şi nici nu au trecut de nivelul de clasa a 6a pe plan al culturii generale. Mi-e foarte uşor să seduc vânzătoare de magazin şi mă plictisesc când beau suc de fructe.

Altădată jucam şotron şi săream coarda obsesiv de mult, acum ne disperăm pe dubstep şi d’n’b. Nu ne-au mai rămas decât desenele animate de atunci dar şi astea se duc…

Cei mai buni prieteni sunt cei din copilărie, cele mai proaspete amintiri sunt cele din copilărie, coşmarurile provin de acolo iar prezentul ăsta prost o strică de tot dar nu există decât acum şi s-a şi dus…

 

LMA

Nu sunt aici ca să amuz – momentan. Mi-am depăşit celebra lene doar ca să scriu despre cum m-a cuprins Spiritul Crăciunului până în măduva oaselor, până nu am mai putut, până mi-a ieşit pe nas, până mi-am făcut provizii pe caţiva ani. Am simţit că a fost Crăciun fiindcă:

  • nu am ţinut nici măcar o zi post – ba chiar am păcătuit lejer;
  • nu am primit nici măcar un cadou din ce îmi doream eu – de fapt nu am primit nimic;
  • nu am avut nicio masă de Crăciun în familie ;
  • în prima zi nici măcar nu am fost la Biserică şi ai mei genitori oricum au uitat că voiam să merg şi eu cu ei spre a onora o anumită invitaţie – au plecat fără mine;
  • a doua zi s-a ~!@#$ din cauza unor certuri;
  • a treia zi nici măcar nu a existat – a fost perfect normală;
  • am reuşit să am o conversaţie chinuitoare cu V. ;

Da, recunosc, mai vreau câteva zile de Crăciun. A…La mulţi ani! – că tot fu cu sărbătorile astea…

Stupid Christmas

Nu aveam nici o formă de chef de scris aşa că mi-am utilizat una din infinit superputerile mele, am chemat-o pe a mea soră şi am început munca la filmul care va câştiga nenumărate premii la Cannes şi festivale de film independent.

Marţi, data stelară 22 decembrie 2009, IPond şi Tzutzu (Miss Shala) au regizat şi filmat un foartescurtmetraj folosind imaginaţie din dotare

Blog la WordPress.com. Tema: Baskerville de Anders Noren.

SUS ↑