Căutare

Zid de gânduri

Aştept ca muzele să renască din propria cenuşă.

Etichetă

IPond

Different

Ok…De când ai apărut mi-ai amestecat cubul Rubik si acum, in loc sa il refac, îl reinventez. Prinzi ideea? Uite încă una: înainte de tine în mintea mea se derula un fel de…Psycho iar acum am o nebunie, am Avatar, Harry Potter – think of the special effects. Problema e că mă inspiri şi nu e problema mea, e problema altora pentru că sunt a naibii de tare. I pop, sparkle and buzz electric. Vin idei la secundă şi entuziasmul meu bate recorduri.

Când am semnat asta am ştiut sigur că în subsolul paginii unei poveşti frumoase există şi menţiuni cu privire la durere de creier şi spirit. Nu e niciun compromis, Tibbs – era singura posibilitate. De obicei mă mişc şi gândesc dar când stau şi meditez ajung  la un film sinistru în care tu mă părăseşti iar eu mai zgârii o linie pe perete – lângă celelalte 5, cred. Astfel planul B va fi ceva măreţ: în caz că se întâmplă „minunea” eu devin lesbiană oficial, distrug psihic orice bărbat cu care interactionez şi vânez femei până la refuz. La un moment dat şi ele o să spargă iluzia că poţi trăi natural cu cineva, pe fundament erotic. Şi atunci, baby,  Jean Grey se transformă, iese Lestat din mormânt, se derivează ex sau nu. Sau poate doar devin singură, dorită şi fatal de imposibilă. Or să scrie cărţi şi or să facă filme, se vor înghesui la uşa ta acuzându-te sau acordându-ţi credit.

Iar tu o sa fii cu călcâiul lovit şi o să tânjeşti după ce ai avut iar atunci o să primeşti un apel. Răspunzi în dulcele-ţi stil clasic, îţi pică faţa şi închizi. Până să o aduni de pe jos mai sună o dată şi recunoşti numărul ăla şi în alfabetul Braille şi apeşi pe verde fără să scoţi vreun sunet. Te cheamă la apus, pe acoperişul unui bloc părăsit. Îţi cere nuditate sufletească şi o ţigară.

Ai veni…?

Anunțuri

Idei

S-a întâmplat să-mi moară muzele. Nu mai am acces la inspirație. Nu am mai scris de câteva luni dar mă doare în părți în economia situaţiei acesteia – oricum este prea complicat pentru un om care nu se prea bucură de lucruri mărunte. Uneori mă uit la TV dar alte ori am fost pe stradă, printre hedoniştii cu fericire la pungă. Asta s-a întâmplat ieri. Fericirea lor e simplă, ia forme de brad, de dulciuri şi jucării; mesaje cu acelaşi refren ipocrit ce leagă „Crăciun” şi „fericit” într-o sintagmă; băuturi comune şi haine curate. La mine fericirea e ca un EKG – în salturi.

Astăzi e ziua lui Jesus – iar. Nu prea reuşesc să mă bucur de ziua lui, a fost mai frumos de ziua mea – normal, eu am fost miezul.

Atunci m-am simţit echilibrat de bine – unii au spus că am devenit legală, alţii m-au întrebat cum e să fiu egală în drepturi cu adulţii dar eu m-am simţit departe, detaşată. S-a întâmplat după reţeta mea. Nici măcar nu am stat acasă – am plecat să-mi construiesc un drum. Am făcut ceea ce unii îşi doresc frecvent – puzzle din responsabilitate, satisfacţie, libertate, devotament, ambiţie, plăcere şi nebunie. Pe scurt am îmbinat utilul cu placutul, cum le place clişeicilor să spună. Niciodată nu mi-au lipsit oamenii frumoşi din jurul meu şi lucrurile cu valori fixate în mod subiectiv – cu atât mai puţin de ziua mea. Aici voiam să ajung. E un un fel de reacţie în lanţ când vine vorba de fericire. Dau curs unui eveniment sau unei activităţi, mă ambiţionez să termin, găsesc persoanele potrivite, mă concentrez pe calitate, am satisfacţia unei realizări şi deodată apare încântarea, fericirea – nu ştiu cum să-i spun.

Nu-mi plac decât surprizele adevărate – cele de calitate. Şi la cât de rafinat gândesc uneori prefer să-mi fac singură cadouri aşa că mi-am luat o carte de ziua mea. Acum nu mă duc nici la baie fără ea – scade riscul de sevraj de lectură. Acuma o să se trezească autorul cu tot cu buna impresie de sine. Right, Nic?

Dar să nu intrăm în detalii…Mie îmi place ce se întâmplă. Câtă vreme ei sunt obsedaţi de televizor şi mâncare şi…şi…bullshit-ul lor, eu mă pot juca cu liniile normalităţii mele. Îmi convine.

 

 

 

Astăzi

Se ştie că eu locuiesc într-o grotă şi că e la ordinea zilei călătoria de 2×50 minute pe frumoasele drumuri ale patriei, în limbaj simplu – fac naveta. Acuma vă daţi seama ce plăcere se ascunde în spatele acestei banale activităţi. E o explozie de senzaţii ce încântă simţurile până la…oripilare – şi sunt serioasă. De la exterior bus-urile sunt nişte mijloace comode de transport în comun, curate, încălzite şi aerisite unde lumea gustă din plăceri mici, cotidiene. Dar interiorul? :)) Astăzi mi s-a întâmplat să mi se blocheze creierul din cauza unor personaje şi situaţii născute de ele.

Am aşteptat liniştită la coadă, am urcat prezentând un abonament de om modest  şi am început un marş lent spre un loc sperat a fi liber. Singurul loc liber de care m-am lovit a fost cel de lângă un bătrân aparent paşnic şi în regulă, modelul acela de bunic la 80+ care încă se descurcă cu…viaţa, să zicem. Iau loc şi nici nu apuc să îmi pun căştile când aud nişte propoziţii fragmentate – mă întorc şi ii spun politicos că acum nu pot discuta cu el pentru că nu il aud pentru că ascult muzică pentru că asta fac eu de obicei. La naiba! Muzică la maximum şi tot auzeam bagatelele lui. Stăteam cu spatele la el dar deodată mă trăsneşte un miros de ceva, o secreţie învechită, o salivă de împuţea prima jumătate a autobuzului (cred că asta e cheia accidentelor cauzate de alcool fără ca şoferul să fi consumat substanţa). M-am ascuns după geacă, eşarfă, o revistă, rucsacul pe care îl ţineam în braţe, căşti când deodată observ iminenta ciocnire cu…o planetă. Bine, bine, o planetă dar nu orice fel de planetă ci neagră şi cu mustaţă. Da, vere, ditamai ţiganu’ bomba autobuzul pe unde trecea, dizolva banchetele cu ploaia acidă produsă de trecerea precipitaţiilor la vorbire prin norul de miros din jurul său. Ca să ne înţelegem – ne-a desfigurat pe toţi în drumul său după care s-a plantat undeva în spate. Eu mi-am pierdut 3 vieţi în timpul ăsta şi am zis că gata, s-a terminat. Prostii! De data asta venea moartea în pulover ros de molii. Între nas şi gură avea o nurcă dar aveţi idee ce avea între buze? – cioburi. Şi râdea fără jenă cu focarul acela de infecţie printre călătorii aflaţi în picioare, niciun stres.

Partea frumoasă e exact în dreptul scaunului meu unde îl întâlneşte pe bătrânul din stânga. Conversaţiile dintre băieţi cu ţuică în creier sunt delicioase prin umorul rezultat din încrucişările alea de limbă.

În 5 minute m-au făcut varză. Am început să râd şi să am ticuri nervoase de la blocajul creierului. Nu mai ştiu ce a urmat…

Am treabă

Dacă cineva interoghează la răstimpuri universul, în legătură cu mine, aş vrea să afle că mă trezesc în fiecare zi la 5 ca să plec la 6 ca să fiu la 7 la şcoală, ca după aia să pierd nişte ore pe linia de ordonată zero a curbei de efort. Viaţa mea gravitează în jurul pătrimii de zi petrecută la şcoală, celor 2 ore petrecute pe drum de ţară şi altora dedicate orarului de studiu impus de subconştient. Încerc să mă regăsesc pentru că eu nu înţeleg unde mă aflu în toată istoria asta. Adica timpul meu e pentru câte ceva şi pentru alţii dar niciodată pentru mine. Îmi lipseşte o listă medie plină de piesele acelea de puzzle care mă formau. A rămas doar conturul şi deocamdată aştept până când se va umple cu ceva nou.

Mă enervează cei care gestionează atât de bine timpul dintr-o zi încât reuşesc să se gândească la iubiri pierdute, regăsite, freze noi, cărţi şi filme, sporturi şi călătorii, vrăjeli şi abjecţii. Într-o zi o să descopăr formula pentru a da cu piciorul tentaţiilor mici şi celor ce au nevoie de ajutor, pentru a scăpa de cei ce au mereu întrebări şi pentru a calcula unităţile de egoism necesare ca  vitamina C.

Da, o s-o aflu şi atunci o să am timp să râd de cloaca aceea în care gândeşte o domnişoară (de lasă comentarii conform cărora eu sunt o curvă ipocrită ce ii lucrează pe alţii pe la spate) care demonstrează că e tare şi directă din moment ce lasă comentarii anonime. O să scriu despre ce vreau eu exact când o să vreau fără să mai ascult opinia unora despre egalitate şi lipsa dreptului de a judeca etc. etc.

Deocamdată am treabă.

 

De final

Ultima zi de vara din anul asta incepe neasteptat de…prost – daca vreti o fraza subiectiva. Inca din primele minute universul a avut grija ca eu sa tarai o patura prin toata casa si sa dorm pe canapea, ca un sot pedepsit. La ora 5 eram cu ochii fixati pe tavan, fara ochelari, analizandu-mi insomnia.

Mă enervează faptul că sunt exilată aici, aflându-mă in imposibilitatea de a naşte un plan de evadare; găsesc Prozac in desenul zilnic şi iesirea de la crepuscul cand mă furisez printre guri bârfitoare spre un loc unde imi permit câte un brainstorming cu prietenii din copilărie. Imi revin frustrări din clasa divergenţelor de opinie cu colegii de domiciliu şi a „de ce?” căci am ajuns la concluzia că unul din noi are cel puţin o problemă.

Uneori stau şi mă gândesc mai mult decat de obicei la unii copii care au starea dupa care toti tânjim in tacere – lipsiţi de griji, puţin spre deloc bombardaţi de violenţă şi pornografie, suficient de mult detaşaţi de lumea noastră cat să poată fi adoptaţi de o lume creată de ei inşişi. Nu e minunat să ai parte de linişte interioară doar pentru că nu cunosti opusul ei? Recent am invăţat că dacă ceva nu poate fi schimbat ar trebui macar descris sa fie.

Incepe numărătoarea inversă, urmează un inceput de nebunie cu tot ceea ce include ultimul an de liceu. Aud aceeaşi intrebare la 5 din 10 persoane şi toţi spun „dai bacul anul asta” sau „ai grijă, e foarte greu la facultatea aia”. In vara asta mi-am mai demonstrat o dată că nu ar trebui să avem incredere decât in propria noastră persoană, nu merităm să avem încredere în persoane odioase&co.  – chiar dacă ştim cu toţii cât de frumoase ar fi relaţiile acelea utopice bazate pe un pachet de virtuţi şi legi morale.

Blogul asta ar putea fi un gen de guestbook în care aş putea să imi scriu impresiile referitoare la vara ce in cateva ore se termina – aşa, calendaristic – dar cum aceasta din urmă a fost mai saracă decât altele, prefer să nu.

Înainte să nu mai dorm…

Nu ştiu în ce an eram dar ştiu clar că viaţa mea nu era plictisitoare deloc. Lumea era intr-un conflict continuu şi numai cei puternici şi abili reuşeau să fugă de forţele răului care strănutau germeni de malefic, ură între fraţi, blah blah şi blah şi bl…Ideea e că nu contează care era ideea din moment ce eu aveam un subsol inteligent pentru casa mea. Aceasta din urmă era un zâmbet luminos şi un pat cald îmbibat în miros de cafea dimineaţa, o explozie de culoare şi energie ziua, o petrecere vie noaptea; dar subsolul…subsolul era magic. Nu ştia nimeni de existenţa lui – era plin cu…costume. În fiecare zi mă îmbrăcam diferit, de la brutar, cioban, secretară, Britney Spears, copil cu acadea, supererou până la medic, Harry Potter, fotbalist, majoretă, bătrână cu pisică ş.a. Era forma mea de a trece neobservată, ca un…smooth criminal.

Într-o zi m-am îmbrăcat în cerşetor. Bine, de fapt m-am dezbrăcat în cerşetor renunţând la haine impunătoare şi ţinuta ireproşabilă a fiecărui personaj interpretat. Am ales să port o rochie lungă şi mâncată de molii, un sacou ros în coate şi o pălărie cu boruri largi şi căzute.

Mergând prin oraş am început să văd lumea altfel. Mă mulţumeam cu un covrig simplu şi o portocală căzută din sacoşa unei cucoane, mergeam cântând pe stradă şi când ploua călcam în fiecare baltă stropind în jurul meu, mă jucam cu câinii şi nu ştiu, gustam plăceri mici pe care nu le-aş fi avut dacă aveam costumul de femeie de afaceri sau de dansatoare de cabaret.

În acelaşi mod am putut observa cât de răi sunt oamenii. Când esti om de afaceri, bancher, profesoară sau te simţi greu din cauza funcţiei pe care o ocupi nici nu te poţi uita în jurul tău, abia păşeşti, abia vorbeşti, practic te simţi străin într-o lume de mediocri (NU?!) dar eu eram cerşetoare şi vedeam lumea de jos, puteam să observ suferinţa altora, lipsa de pregătire a celor ce pretind respect pentru poziţia ocupată, ipocrizia şi aroganţa celor din familiile tip nouveau-riche.

Din ziua aceea am încetat să mai port tot felul de costume. Forţele răului nu erau interesate de o cerşetoare nebună. Într-o zi a venit în oraş un circ şi am îndrăznit să mă duc acolo şi să arunc o privire timidă. Eram fascinată de curajul lor de urca la înălţimi, de munca lor pentru fiecare număr şi mi-am dorit atât de mult să fiu cu ei încât am intrat.

Deodată am auzit o voce tânără strigând „Băi nebuno, dă-mi şi mie apa!!”

 

Era sora mea. M-a trezit la 4 dimineaţa ca să îi dau o sticlă cu apă.

După ora Pământului

Faptul că nu fac nimic la şcoală mă epuizează grav şi astăzi am avut o tentativă de somn aproape eşuată, desigur. Acest moment a adus influenţe murphyce şi când îmi doream să dorm telefonul nu înceta să sune, contrar momentelor în care îmi doresc să fiu căutată şi sfârşesc prin a fi uitată. Era prea multă lumină în cameră. M-am ridicat, am căutat o bandană prin tot maldărul de eşarfe şi fulare. Am luat bandana şi am calculat nişte secţiuni – ideea era să formez o chestie pe care să mi-o leg la ochi şi prin care nu voiam sa treacă lumina. Mi-am legat-o dar nu mai ştiam cum să ajung în pat aşa că am dat-o jos, m-am aşezat în pat şi am legat-o la loc. Mă simţeam ca la eclipsă: 3 ziua dar întuneric beznă. Păcat că eclipsele nu opresc motoarele maşinilor sau nu omoară copiii mici. Am vrut să îi omor. Ţipau din toate părţile şi parcă o făceau intenţionat. Au trecut pe rând un ţăran cu manele, ambulanţa, poliţia, pompierii, Shakira, un OZN, Doctor Oz, un car roman, o sanie cu roţi, un tramvai, Bob Marley, Sfânta Ecaterina ş.a. Mă simţeam ca la Carnavalul de la Rio de Janeiro. Am început să mă gândesc la ceva adevărat şi să las marsupialele, paricopitatele şi alte mamifere deoparte; am început să mă gândesc la călătoriile mele cu trenul care întotdeauna m-au încărcat spiritual. Mersul cu trenul nu e pentru oricine de aceea e mirifică diferenţa dintre felul în care unii înţeleg esenţa călătoriei şi felul în care unii nu înţeleg nimic. Aici e o problemă de percepţie pe care eu, cu bandana pe ochi, chinuindu-mă să mă abţin din a arunca cu mobila pe geam, nu aveam cum să o rezolv. Mersul cu trenul mă linişteşte şi îmi provoacă revelaţii. Muzica devine mai bună – nu e valabil şi pentru Fuego sau Andra , nasc noi idei şi le reconsider pe cele vechi. În tren am planuri de viitor. Mersul cu trenul e ca o întoarcere în timp, e ca momentul în care Heidi s-a întors la bunicul său pe munte, e ca Schimbarea la Faţă, găsirea oii pierdute, e ca „Revedere” a lui Ştefan Octavian Iosif. Vecinii de jos ascultau muzică la TV, chiar românească şi chiar de aia proastă. Vecina de sus dădea cu aspiratorul în felul ei unic şi greu de plagiat – doar în colţuri, altfel nu îmi explic de unde acelaşi zgomot la fiecare 1,33 secunde. M-am ridicat şi am scos bandana de pe ochi – aş fi putut ţipa ca un Tarzan şi apoi să prind o liană dar nu mai puteam nici măcar să omor o fetiţă HannahMontanafilă când lumina de la 6 dupăamiaza m-a gumă de mestecat cu lichid mentolat orbit pentru o treime de minut. Mă simţeam ca Prometeu când vulturul lui Zeus îi mânca ficatul. Nu se putea ceva mai adevărat de atât. Din momentul în care m-am desprins de pat nu m-a mai sunat nici măcar Jesus. Au încetat toate zgomotele, s-a înserat apoi înnoptat, s-au aprins felinarele şi ochii pisicilor. Acum stau turceşte pe scaunul de bambus şi manânc gogoşi cu lapte – nu ţin post. Bucuraţi-vă că m-am intors, muritorilor…

De ziua ta

Îmi vine să plâng. Stai, Mădă, nu mă mai pupa în ureche, cred că mi-a intrat ceva în ochi. Ai dreptate, plang. Nu, de data asta nu sunt depresivă ci doar mă simt copleşită. Mă simt ca femeia puternică din spatele unui bărbat de succes, ca un evanghelist care a fost martor la minunile lui Jesus şi apoi scrie, ca nişte ochelari care însoţesc purtătorul şi ştiu totul despre el, mă simt ca cea mai bună prietenă a ta. Te ştiu în toate momentele tale şi când ceilalţi îţi văd restul feţelor eu o văd pe cea reală. E frumos ce se întâmplă, Mădă. E frumos pentru că există un vagon de anonimi care şi-ar dori să trăiască ce trăim noi. Noi, luate la pachet de 2, niciodată gândite separat, mereu împreună. Tu pentru mine eşti jurnalul meu, un jurnal cu creier care află totul despre mine şi are reacţii. Am făcut chestii de negândit până acum, am trecut împreună de la agonie la extaz, de la alb şi negru la rogvaiv şi ştii de ce? Pentru că numai aşa putem fi împreună.

Îţi mulţumesc că eşti alături de mine chiar şi când nu am nevoie de tine. Mă bucur în fiecare zi că exişti iar astăzi ai mai crescut puţin, împlineşti 17 ani. Totul a început în clasa a 9-a, când am fost geloasă pe x că te-a numit prietena ei. Aşa că am renunţat la prietena mea, m-am certat cu alţii pentru tine, nu mi-am dormit nopţile şi nu mi-a păsat de altceva. Îţi mulţumesc că ai făcut la fel. Îmi doresc să trăim la fel până când o să mă aştepţi la aeroport spunându-le copiilor tăi că vine mătuşa Irina din Australia. O să îţi dau voie să mă porţi ca pe o cravată, aproape de inima ta. Eu îţi port faţa aceea care râde mereu pe partea interioară a ochelarilor mei, deci eu nu văd viaţa în roz, văd viaţa în Mădă iar asta strârneşte controverse enorme pentru că există n la puterea a 3-a  persoane care ne-ar ridica un altar doar din dorinţa de a trăi şi ei sentimentul acesta de mai mult decât apropiere sufletească cu cineva.

Nu ştiu tu dar mie îmi place aşa, cu tine. Îmi place că mergem la gară şi zacem uitate, că ne inchidem în casă şi mâncăm, că…x, y, z – ştim noi. Vezi? Asta e şi ideea! Eşti jurnalul meu plin de secrete, mi-am scris istoria vieţii în tine iar eu port o parte din portofoliul vieţii tale. Astăzi nu am inspiraţie, am scris exact ce am putut scrie. E ca un iceberg, am scris doar ce e deasupra apei – restul îl simt iar când ne vom atinge degetul, ca Dumnezeu şi Adam în Capela Sixtina, vei cunoaşte iar tot ce gândesc şi simt eu pentru tine.

Născută la începutul primăverii, tu eşti primăvara mea. Te iubesc.

P.S. Mai ştii când a fost scandalul cu vecinii şi au vrut să ne despartă? E ca şi cum ai aplauda cu o singură mână – ce proşti…

Schnitzy

A fost dragoste la prima vedere. Ne-am iubit dinainte să ne cunoaştem. Îmi amintesc de parcă ar fi fost acum două ore fiecare detaliu al acestui periplu pe curcubeul iubirii. Eu şi Schnitzy în fiecare tablou fericit al vieţii mele. Îmi place când suntem împreună, profităm de intimitate şi ne răspundem pe rând la tandreţuri.

Ooo tu, Schnitzy, îţi mai aminteşti când am mers împreună la mare şi după ce ne-am întors de la petrecerea de pe plajă am admirat împreună răsăritul? Mai ştii când tu mergeai pe bicicletă iar eu pe role şi la un moment dat am intrat într-o groapă şi am căzut amandoi? – dar am râs după aceea. Când te-am prezentat părinţilor şi tu aveai emoţii – arătai aşa de bine în cămaşă încât pe mama ai cucerit-o din prima iar tata te-a invitat la un pahar de vin. Ţin minte şi acum ce faţă ai făcut când te-a întrebat mamaia dacă eşti evreu. De parcă ea ar fi putut sta în calea fericirii noastre…

Schnitzy, mai ştii când am rămas blocaţi în trafic patru ore şi în loc să ne enervăm am dat drumul la muzică şi am făcut petrecere cu bere fără alcool? Sau când am furat corcoduşe de la vecinii lui Mădă? Câte amintiri, Schnitzy…

Mi-ai promis că nu o să permiţi ca cineva sau ceva să fragmenteze axa noastră de ascensiune spirituală, mi-ai promis că într-o zi vom fugi în lume şi vom juca ţomanap în gară până când va veni următorul tren iar atunci vom alerga să îl prindem şi vom râde de controlor şi vom plăti mai puţin pentru că vom folosi carnetul de elev.

Îmi amintesc de felul în care am scăpat de emoţii când jucam la festivalul de teatru şi te-am văzut în primul rând aplaudând şi spunându-le celor din jurul tău că sunt iubita ta şi că eşti mândru de mine. Mai ştii când ai căzut de pe cal şi eu am venit cu un plasture ca să îţi pui la degeţel? Mai ştii când am făcut un castel de nisip şi a venit un val mare şi ne-am speriat dar marea ne-a făcut cu ochiul şi l-a ocolit ?

Schnitzy, mi-am amintit de ora de mate la care făceam gălăgie şi după ce că nu ştiam nimic profa ne-a pus 3 şi ne-a dat afară. Apoi ne-am certat cu Mariana, Administratora, care se vulcaniza (derivat de la vulcan ) pe motiv că nu trebuia să stăm pe holuri aşa că ne-am dus la bibliotecă şi am jucat Bomberman – îmi plăcea să stau lângă tine, miroseai aşa frumos…

Atâtea amintiri, dragul meu Schnitzy…Tind să cred că iubirea noastră e un cerc…

P.S. Schnitzy este un motan.

 

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com. Tema: Baskerville de Anders Noren.

SUS ↑