Căutare

Zid de gânduri

Aştept ca muzele să renască din propria cenuşă.

Etichetă

viaţa la ţară

Astăzi

Se ştie că eu locuiesc într-o grotă şi că e la ordinea zilei călătoria de 2×50 minute pe frumoasele drumuri ale patriei, în limbaj simplu – fac naveta. Acuma vă daţi seama ce plăcere se ascunde în spatele acestei banale activităţi. E o explozie de senzaţii ce încântă simţurile până la…oripilare – şi sunt serioasă. De la exterior bus-urile sunt nişte mijloace comode de transport în comun, curate, încălzite şi aerisite unde lumea gustă din plăceri mici, cotidiene. Dar interiorul? :)) Astăzi mi s-a întâmplat să mi se blocheze creierul din cauza unor personaje şi situaţii născute de ele.

Am aşteptat liniştită la coadă, am urcat prezentând un abonament de om modest  şi am început un marş lent spre un loc sperat a fi liber. Singurul loc liber de care m-am lovit a fost cel de lângă un bătrân aparent paşnic şi în regulă, modelul acela de bunic la 80+ care încă se descurcă cu…viaţa, să zicem. Iau loc şi nici nu apuc să îmi pun căştile când aud nişte propoziţii fragmentate – mă întorc şi ii spun politicos că acum nu pot discuta cu el pentru că nu il aud pentru că ascult muzică pentru că asta fac eu de obicei. La naiba! Muzică la maximum şi tot auzeam bagatelele lui. Stăteam cu spatele la el dar deodată mă trăsneşte un miros de ceva, o secreţie învechită, o salivă de împuţea prima jumătate a autobuzului (cred că asta e cheia accidentelor cauzate de alcool fără ca şoferul să fi consumat substanţa). M-am ascuns după geacă, eşarfă, o revistă, rucsacul pe care îl ţineam în braţe, căşti când deodată observ iminenta ciocnire cu…o planetă. Bine, bine, o planetă dar nu orice fel de planetă ci neagră şi cu mustaţă. Da, vere, ditamai ţiganu’ bomba autobuzul pe unde trecea, dizolva banchetele cu ploaia acidă produsă de trecerea precipitaţiilor la vorbire prin norul de miros din jurul său. Ca să ne înţelegem – ne-a desfigurat pe toţi în drumul său după care s-a plantat undeva în spate. Eu mi-am pierdut 3 vieţi în timpul ăsta şi am zis că gata, s-a terminat. Prostii! De data asta venea moartea în pulover ros de molii. Între nas şi gură avea o nurcă dar aveţi idee ce avea între buze? – cioburi. Şi râdea fără jenă cu focarul acela de infecţie printre călătorii aflaţi în picioare, niciun stres.

Partea frumoasă e exact în dreptul scaunului meu unde îl întâlneşte pe bătrânul din stânga. Conversaţiile dintre băieţi cu ţuică în creier sunt delicioase prin umorul rezultat din încrucişările alea de limbă.

În 5 minute m-au făcut varză. Am început să râd şi să am ticuri nervoase de la blocajul creierului. Nu mai ştiu ce a urmat…

Anunțuri

News

Scriu din bârlogul meu de la ţară. Da, m-am mutat. Nu mai locuiesc în orăşelul cu nume descris de o anumită persoană ca fiind ciudat. I-am lăsat pe proprietari în contradicţia lor şi am ajuns pe meleaguri ancestrale – „contradicţie” pentru că ei nu ştiu ce vor şi nu îşi imaginează că dacă închiriezi un apartament îţi asumi şi riscul ca mobila ta să se deterioreze în timp pentru că HELLO cineva o foloseşte…

Există câteva avantaje ale traiului aici, restul de până la 1000 fiind dezavantaje, desigur. Mănânc sănătos, am hârtie Zewa la baie, e mai calmă zona, stau la parter şi nu trebuie să urc un etaj de fiecare dată când mă întorc acasă, are cine să îmi gătească şi să îmi facă o cafea, eventual să spele vasele ş.a. DAR mă trezesc în fiecare zi la 5:30am şi peste o oră sunt deja în bus stop gândindu-mă că urmează iar 50 de minute de plictiseală după care ajung la jumătatea primei ore de curs şi trebuie să mă umilesc scuzându-mă că am întârziat – mereu spun aceeaşi poveste. Ajung întotdeauna mult prea târziu acasă şi încă mai am probleme cu împărţitul camerei, băii, internetului. Cel mai apropiat magazin e la 5 minute de mers şi nu e non-stop, există tot felul de animale dubioase, uneori mult praf; există vrăbiuţe care nu te lasă să dormi, tone de câini gălăgioşi, ţărani de strigă pe stradă, babe cu raze x ce scanează fără pauză când treci pe stradă şi, mă rog, tot setul. Am mai scris despre viaţa la ţară…

Nu am permis de conducere şi nu mă pot duce când vrea miocardul meu unde vrea encefalul. E frumos.Vreau camera mea în care să fie toate lucrurile mele, să fie în culorile dorite de mine, decorată aşa cum vreau eu, să pot picta şi desena în muzica mea, să stau cu cine vreau eu.

Nu am mai scris pentru că aşa am înţeles eu lucrurile. Am dispărut din peisajul tuturor, nu numai din peisajul blogului. Dar acum am încă o revenire, se pare.

Nu voi cere poze cu ţâţe şi alte chestii odioase pentru a mă inspira şi a mă mobiliza în ale scrisului. Am să încerc să mă adun. Mai am de şters nişte praf pe aici.

Chinuri intersemestriale

Vacanţele intersemestriale sunt mizerabile prin chiar denumirea lor. Sunt ca nişte suzete – amăgitoare, adică.

Cum iau naştere

In ultima saptamână te retragi in culmea gloriei, incă de miercuri, declarîndu-te suferind de blenoragie, spasmofilie, bronşită astmatiformă, chist pancreatic, ovar polichistic, molar cariat . Totul de imagine – nu te crede nimeni – dar vai, iti tremură miocardul de fericire că ai scapat de matinalul ala stupid. Sâmbăta te trezeşti mahmur şi constaţi tragedia. Eşti inchis intr-o casă, fără bani, ai pijamalele etern patetice pe tine şi cel mai rau e că ai o gramadă de idei dar au pus parinţii sechestru pe tine.

Efecte

Probabil seamănă cu sevrajul sau sindromul câine in lant/leu in cuşcă. Te simţi ca un ratat ştiind că există cel puţin o persoană care se distrează de ai spune că nu e adevarat de vreme ce tu stai in casă şi te uiţi la 10 filme pe zi, mănânci mult şi zaci in mizerie pentru că nu ai starea necesară pentru a face curat. De fapt nu ai nicio stare, nu se poate descrie aproape-coma in care iţi duci existenţa atât de vulnerabilă zilele acestea. Te trezeşti după 8 ore de somn şi eşti incă obosit şi până să ajungi in bucătărie te loveşti cu tot cu pijamalele tale patetice pe rând de pat, uşă, prag, perete, prag iar, uşă cel puţin. Ceea ce cândva nu avea durată acum iţi ia o veşnicie: alegerea ingredientelor pentru sandwich, modalitatea de a prepara cafea, tipul de cafea, muzica de dimineaţă, duş sau nu, ulei de corp sau nu… Şi iţi bagi piciorul in toate, nimic nu te ajută. Lasi cuţitul cu branză topită lipit de o felie de pâine şi stingi aragazul pe care era fixat ibricul pus de-o infuzie, puţi şi vrei sa faci duş dar ce e mintea când corpul refuză cu desăvârşire incă doi paşi (?).  Te mănâncă pielea şi pierzi noţiunea timpului.

Soluţii

Poţi fugi, mă rog, evada. Nu e neapărat simplu dar e eficient. O sa incepi să te gândeşti la consecinţe, la lacrimile mamei şi crucea de uimire a vecinilor dar ştii că numai gândul că poţi fugi de acasă pentru 24 de ore iţi dă fiori şi lacrimi de incântare. O sa iţi iei un rucsac plin cu un suc, un carnet de note şi un portofel cu bancnote nenumărate. Poţi alerga pe strazi necunoscute incă împreună cu cel mai bun prieten, vă urcaţi intr-un tren şi il mituiţi pe controlor să vă lase in pace până in următorul oraş. Hălăduiţi pe străzi bizare şi prostiţi două persoane să vă dea o bere şi bani de intoarcere.

Pleacă naibii de acasă şi urcă-te pe antena de la Romtelecom, spânzură-te pe tot felul de garduri şi simte funcţii exponenţiale de fericire. Strânge băieţii, luaţi-vă vodka şi ţigări şi daţi-vă cu sacul pe pârtie. Mergeţi acasă la un prieten şi mâncaţi mâncare făcută de bunica. Strânge grup şi faceţi clătite cu ciocolată. Există atâtea idei şi pot fi realizate cu o singură condiţie: spiritul de „Hai sa o facem!”

De ce nu reuşesc niciodată să dorm ca omul partea 2

Pizza cu ciuperci spre stânga, baxul cu doze de ceai spre dreapta şi tot aşa. Am aşteptat puţin, timp în care mi-am spus „Eu, e cazul să apelezi la tehnologie mai performantă. Sistemul ăsta de pe vremea lui Hitler nu îşi face treaba aşa cum ar trebui să o facă în secolul vitezei. Măcar de ar…” dar chiar atunci s-au retras toate rafturile şi m-am văzut nu în faţa unui accelerator de particule ci în faţa unui…prag. Un prag al unei intrări într-o încăpere secretă, numai de mine ştiută, ascunsă de ochi malefici. Am păşit cu mersul meu de Jack Sparrow în sanctuarul meu plin de obiecte ale muncii precum obiecte de camuflaj şi spionaj dar şi arme gata să nenorocească orice, chiar şi Chestia. Stăteau toate într-o lumină verzuie şi mă aşteptau. Mi-a fost greu să aleg între mătură în formă de chitară cu ghimpi otrăvitori, floare pentru buzunar care stropeşte acid sulfuric, umbrelă capcană, bicicletă cu roţi în formă de crucea Sfântului Andrei bună de urcat pe scări şi dinozaur care tuşeşte cenuşă, binoclu ce vede prin haine, bâtă de baseball cu abţibilduri. Am ales ceva simplu şi clasic: paleta de muşte. Dar mi-am spus „Eu, ai nevoie şi de un mijloc de transport! Un erou nu va putea circula niciodată pe jos!!” aşa că am ales din întreaga mea colecţie de autoturisme, avioane, submarine pe vechea mea prietenă: bicicleta cu coşuleţ în faţă şi steguleţ lung pe care scria „Eu” – cu roşu.

Aşadar am ieşit din camera mea plină cu armament de ultimă generaţie. Am învârtit la loc lămâia din farfuriuţa cu buline albastre şi toate rafturile au revenit la loc. Am inchis uşa frigiderului. Am admirat felul în care aşezasem fructele cu magnet pe frigider. „Eu, când vrei eşti genială chiar şi beată!”. În momentul acela m-am văzut într-o oglindă de pe peretele opus. Părul roşu îmi flutura în vânt iar reflexia aceea mi-a făcut cu ochiul sugerând parcă „Tu ai dat naştere la cuvântul irinic!” Nu aveam timp de narcisism, trebuia să salvez lumea. În hol robotul de curăţat se lovea singur de colecţia mea de narghilele. I-am cruţat suferinţa carbonizându-l cu privirea mea laser – căscam în timp ce făceam asta, de plictiseală…

Nu a fost deloc greu să îmi dau seama unde s-a ascuns Chestia. Era în apropiere. Mucoasa mea nazală gemea de la atâtea molecule aromatice pe care le emana monstrul ce a năpârlit în vişinul meu. Am mers după miros, pe stradă, prin munţi, prin NYC, prin Texas, Groapa Marianelor, Paris, Chişinău, Las Vegas, Sidney, Băicoi, jungla amazoniană, deşertul Gobi până când am ajuns în Delta Dunării. Ştiam că e acolo. Locul unde se îmbină uscatul cu apa, tot felul de specii cu tot felul de specii, toată lumea cu toată lumea. Eram în faţa unei cabane. Mirosul devenea deja insistent – puneam mâna la nas şi el tot acolo era. Am intrat şi parcă eram într-un joc de Mario 2.0 sau aşa ceva. Erau trei uşi – Scooby Doo e mai potrivit.

Eram îmbrăcată cu tricoul pe care scria „EU” şi cu nişte bluejeans conici, simpli. În picioare aveam acum perechea mea de Converse negri – skaterii nu se potriveau cu bicicleta mea cu două viteze.

Am deschis-o pe prima şi am văzut o multitudine de pensionari delectându-se cu perfuzii colorate care plângeau de plăcere.  În spatele uşii a treia era  o cameră vernil cu pete mov şi podea neagră, în centru stând o maşină de spălat care mergea în gol. Râdea în hohote. Mintea mea perspicacă a săpat în adâncurile neuronilor neobosiţi şi a născut un plan genial: „Eu, este clar că ea, Chestia, se află în spatele uşii din mijloc. Mergi acolo şi apoi vezi tu ce faci.”

Am deschis uşa şi mirosul de Chestie m-a izbit din plin. Eram furioasă. Deodată s-a aprins lumina. Pe o masă de poker, verde, aşezată în mijloc, cu un bec ce se balansa deasupra, erau o gramadă de păpuşi voodoo din ciocolată. La masa aceea o marmotă le învelea în staniol. Nu îmi venea să cred. Toată teoria mea era dată peste cap dacă aceea era Chestia pentru că după calculele mele Chestia era ceva de dincolo de atmosfera Terrei. Dar zeii nu m-au părăsit. Marmota m-a privit semi-debil cu nişte ochi posedaţi de strabism – nu am ştiut exact unde privea, am bănuit că mă priveşte – eu eram singura grămadă de atomi ce merita atenţie. Marmota a început să râda ca drogată şi de la atâta râs a început să se învârtă şi să se schimbe în tot felul de forme: pelican, John Travolta, cioban, Mihai Eminescu, saxofon, lighean, sticlă de plastic, Michael Jackson, dozator de bere etc. Orice formă pe care o lua Chestia avea undeva pe spate o pată de suc de vişine. M-am înfuriat şi am sărit ca un Jackie Chan, m-am propulsat ca tipa din Matrix, am scos paleta de muşte din teacă atunci când eram în zbor, ţipam cu toate organele interne, îmi crescuse adrenalina de dădea pe afară, eram aproape de atac ŞIIIIIII…

…m-am trezit. A sunat telefonul. Era mama. Cică să mă duc să culeg vişine pentru dulceaţă…

De ce nu reuşesc niciodată să dorm ca omul partea 1

Mă aflam în interiorul perimetrului locuinţei mele. Pentru necunoscători se numeşte locuinţă dar în realitate ea este refugiul meu din calea duşmanilor, este locul de unde pot urmări cursul evenimentelor, este sediul eroinei din mine. Şi cum altfel aş putea supraveghea comportamentul celor înconjurătoare dacă nu la cules de vişine. Mi-am luat salopeta de fermier american – o altă formă de camuflare, tricou negru de la promoţii şi am mers pe proprietatea mea privată să culeg. Fredonam ceva cântec de leagăn pentru frumoasele Rosaceae, un Crematory sau ceva între Metallica şi Marilyn Manson dacă nu mă înşel, când am găsit motivul pentru o nouă aventură: un smoc de păr. Dar nu orice smoc de păr ci unul cenuşiu, aspru, animalic şi deloc biodegradabil. Era prins între crengile vişinului. Le otrăvea! Am ştiut că este cazul să acţionez. Ştiam foarte bine că este vorba despre o creatură răufăcătoare gata să mai distrugă nişte World Trade Center, să mai producă nişte tsunami, să nască încă un Michael Jackson ori să umple lumea de canalii  Nu era ceva pământesc. Am simţit că nu era om, animal, insectă sau reptilă. Nu era nici măcar dinozaur sau peşte. Era o …CHESTIE! Parcă o şi vedeam alergând grăbită şi încercând să treacă prin vişin când blana i se prinde într-o creangă şi rămâne dovada supremă a existenţei creaturii.Ştiam că lumea aşteaptă ca eu să o salvez. Am renunţat la culesul vişinelor şi m-am grăbit să intru în incinta cazematei mele.

60 de metri pătraţi inconjuraţi de ziduri izolate termic şi fonic, geamuri anti-glonţ, aer condiţionat şi un robot ce curăţă podeaua 25 din 24, 8 zile pe săptămână plus alte detalii nesemnificative precum elemente feng-shui, un computer mai rău ca un bord de avion. Un fel de staţie intergalactică sau o oază de linişte pentru creierul meu veşnic încărcat de problematica globală.

Din trei salturi am ajuns în zona cu obiecte vestimentare. Mi-a fost foarte simplu să îmi găsesc ţinuta adecvată în acea ordine enervant de perfectă în care se aflau puse, până la cel mai mic detaliu, toate hainele mele. Aş fi putut să îmi iau un costum ignifug, un costum hidrofob sau un costum cu floare în buzunarul de la piept – James Bond, varianta feminină desigur, ori chiar un costum Cat Woman dar nu. Am preferat jeans, skaters şi un fabulos tricou negru pe care scria eroic ” EU ” – cu roşu.  Da, era suficient şi nu neapărat necesar pentru că eu oricum aş fi fost recunoscută din orice unghi, la orice oră, în orice ipostază, de către oricine. Am mers în bucătărie. Robotul de curăţat podeaua se lovea singur de masă. I-am schimbat traiectoria cu puterea minţii – floare la ureche. Am deschis frigiderul şi am învârtit de o jumătate de lămâie mucegăită de pe o farfuriuţă cu buline albastre. Brusc au inceput să se mişte toate rafturile fridigerului. Puiul la grill şi laptele cu cereale pe care nu l-am mâncat dimineaţa au mers spre stanga; broccoli şi prăjitura cu frişcă spre dreapta.

Pamflet

Dintr-o glumă am ajuns să elaborăm, eu şi sora mea, o listă cu diverse cuvinte, expresii, adaptări, interjectii şi interpretări româneşti şi echivalentul lor în limba engleză sau franceză. Se găsesc cuvinte greşit pronunţate de către unele persoane, expresii folosite în relaţia om – animal, cuvinte greşit pronunţate de canalii copii mici, nume de persoane aşa cum sunt folosite la ţară, activităţi rurale ş.a.


Ă? – Pardon?

Bairam – Party people

Băh –By the way

Bârfă-n şanţ – Talk show

Betonie – Petunia

Caimac – Creme de lait

Carpaţi, Plugaru – „M”, Mary, Ganja, joint

Căluţu – Lil’ Horse (like Lil’ Wayne, Lil’ Mama)

Căruţă – Taxi

Câţ!(Zât!)  – Go away!

Câine în călduri – Hot Dog

Cea! – A la droit!

Chioru – The Blind One

Cişmea – Water Source

Ciupari (Ciorapi) – Socks

Cizme – Sunday high heeled shoes

Cocă – Baby

Cocoş – Rock band

Costache – Constantine

Colcă (cloşcă) – Mother Hen

(Ne)Culai – (N)Ick / (Nich)Olas

Curcuduş (Corcoduş) – ShowerAss

Curva şcolii – Prom Queen

Diii! – Go, go, go!

Fasole – TNT

Fă – Darling

Flăcău – Big  boy

Florin Salam – Akon

Fuga – Fast&Furious

Ghicitoarea – Bloody Mary

Ghişâne(Vişine) – Sour cherry

Goneea (gunoi) – Misery

Gură cască – Rating

Hai jet! – Leave me alone, please!

Hăis! – A la gauche!

Ho! – Stop, please!

Horă/Sârbă – JabbaWockeez

Ie (Ea) – Her highness

Marian a lu’ Margareta- Daisy’ s Marian

Măh – Dude

Nea Rotaru de peste baltă – Over the pond Uncle Wheel-man

Nelu a lu’ Dumnezău – John of God

Niel (Miel) – Lamb of God

Ombletă(Omletă) – Omlette du fromage

Păduchi – Guests

Pâine cu şuncă – Pizza

Pită – French Toast

Puiu Frizeru’ – Hairstylist

Rachiu – Eau de vie

Rapăn – Mud

Râgâială cu ceapă – Aromatherapy

Scuipit (Scuipat) – Spittle

Sobă cu plită – Fire place

Stăi oleacî – Wait a second

Şărchi(şarpe) – Snake

Şi-i aşeia? (Ce este aceea?) – What does that mean?

Ţigan – Romanian Nigga


P.S. Lista e deschisă!

















Molia virgină

La şcoală se face o greşeală-gigant atunci când copiii sunt crescuţi cu sentimentul că sunt unici, diferiţi şi speciali. GREŞIT! M-aş duce la ei şi le-aş spune cât pot eu de literar că nu există decât caţiva mai deştepţi într-o clasă de proşti, că toţi sunt la fel din orice capăt ai începe numărătoarea. Le-aş explica faptul că e imposibil să te duci la o turmă de zebre identice şi să ranjeşti spunându-le „toate sunteţi albe cu dungi negre”, apoi să o iei pe una de mânecă şi să îi spui „tu eşti specială fiindcă eşti neagră cu dungi albe”. Le-aş arăta că dacă ştiu să deseneze un copac nu-s artistici ori dacă ştiu să citească două şaisprezecimi nu-s muzicieni.

De aceea toţi sunt asemănători, identici, uneori pe grupe. Băgăm piciorul în sacul cu psihologie şi scoatem un personaj atât de pregnant în lumea acestor specimene de duzină: MOLIA VIRGINĂ.

Origini: Provine dintr-o familie cu doi părinţi şi câţiva copii. Ea e cea mai mică, „făcută la bătrâneţe” când toate surorile şi fraţii sunt plecaţi prin lume, ea rămânând singură la părinţi. I s-a inoculat ideea că e unică, specială, diferită, deosebită, talentată, superioară.

Purul adevăr: E doar o molie infatuată care se crede cu totul şi cu totul diferită chiar dacă are IQ-ul sub media pe judeţ. A trăit într-o casă pe-o uliţă dintr-un sat limitrof al unui oraş mic dar ea niciodată nu s-a prezentat ca fiind fraiera pe care o prosteau toţi când stăteau pe banca de la poarta casei ei. Întotdeauna s-a simţit specială, a simţit că toată atenţia i se cuvine şi că de fapt ea nu e o ţărancă proastă cu zero cultură.

About (Cum o recunoşti): E atât de comună încât orice nume precum Andreea, Elena, Geanina, Alina, Adelina, Marcela, Bianca, Safta, Nuţa, Ileana, Vasilica, Gherghina, Roza, Lămâiţa, Mioara, Georgiana i s-ar potrivi şosetă. Corpul ei în poziţie de dat raportul nu e enervant dacă n-ar avea cap. Are nişte picioare subţiri şi cu paranteze interioare, o talie normală, un fund normal, braţe şi sâni normali (a se citi „banal” în loc de „normal„).

Capul e problema la ea. Ştiu, e tragic. Păcat că nu s-a dat nicio lege privind sancţionarea celor ce atacă retina altora căci ea ar fi fost deja penalizată usturător. Faţa ei te frapează prin cât de comună poate fi, nu ai văzut chip mai comun şi mai monoton decât al ei. Are ochii rotunzi şi sprancene nepensate, are buzele ciudate (ţuguiate şi schimonosite) şi zero expresivitate. Când o priveşti ai vrea să te duci să te uiţi la un stâlp în speranţa că ar creşte rata comunicării. Părul ei nu stă niciodată bine. De fapt cuvintele „frumos” şi „părul ei ” nu au ce căuta în aceeaşi propoziţie. Prezintă nişte nuanţe triste de…maro. E la fel de expresiv ca un raton putred pe axul central al unui tir din Elveţia. E buclat şi de multe ori gras, slinos.

Molia se îmbracă infantil, pueril, deplorabil. E în stare să vină la şcoală în trening roz cu Tweety şi să plângă pe motiv că nimeni nu o iubeşte. Cred că treningul o reprezintă. Poţi să începi o conversaţie cu fraza „Şi…câte perechi de trening ai în ladă? pardon, şifonier”.  Poartă jeans vechi şi se laudă că-s din Anglia, poartă bascheţi Adidas roz. Şi chiar când te obişnuieşti cu ea aşa, monotonă, neimportantă vine şi strică tot echilibrul cu nişte pantofi cu toc. Da, nişte pantofi făcuţi din plastic reciclat, mai uraţi ca pielea băncilor de autobuz. Vara transpiră la subtraţ de zici că îşi sparge baloane cu apă pe coaste.

Pe lângă aspectul fizic, pot spune că ea e la fel de jalnică şi pe alte planuri, ca cel social, de pildă. Vorbeşte numai în fraze fumate, combină neologisme cu arhaisme tragice sau regionalisme blegi. E virgină din toate punctele de vedere: atât fizic cât şi psihic. O , vai! Mai ales psihic. Se crede atât de superioară încât toată lumea a înţeles că trebuie lăsată să zacă în suc propriu, bine, prostia proprie. Nu vorbeşte „vulgar” ci foloseşte citate din cartea ei preferată „Alice în ţara minunilor”. Dacă se găseşte un tupeist să îi explice clar ce e cu virginitatea ei evidentă şi prostia-gigant se va panica, se va criza, va merge la psiholog, nu va mai inceta, va rămâne cu sechele.

De ce nu o vrei aproape: Nu e genul dorită. În excursii toată lumea îşi bate salamul de ea, la şcoală toţi mănâncă pe banii ei de proastă şi oricum, dacă îi arăţi că tu eşti tolerant cu blegii o să creadă că eşti prieten cu ea şi o să te urmeze inclusiv la baie. Nu o sa mai poţi vorbi la telefon fără ea în urechea ta, te va ţine de mână şi nu te va lăsa să stai cu prietenii tăi.

Cum scapi de ea: Rişti şi îi explici clar că nu e unică, specială sau talentată. Psihologul şcolii te va urî pe motiv că şi-a umplut agenda cu ea dar Codul Piraţilor spune că nu poţi fi învinuit pentru ceva ce e în folosul tău.

Ghid util: Mersul la magazin la ţară

Ştiu că majoritatea cititorilor mei au peste 12 ani şi în asemenea condiţii tind să cred că au adunat destulă experienţă ca să îşi dea seama că în viaţa noastră cele mai multe dintre alegerile noastre sunt total neinspirate. Nu vreau să par membru al comitetului de relaţii cu publicul dar, recunosc, există soluţii pentru aproape toate situaţiile. Că sunt situaţii tip catastrofă…ştim deja că nu au rezolvare, de aceea nu le luăm în discuţie.

O situaţie ce merită un ghid este aceea când eşti la ţară, la bunici,  şi trebuie să mergi la magazin.

1. Înainte să ieşi din casă fii sigur că ai tot echipamentul la tine: pantaloni de trening, tricou, papuci de plastic, fes cu Tweety sau Pokemon, sacoşă de plastic de la supermarket adusă de rudele de la Bucureşti bunicilor tocmai pentru a merge la magazin cu ea. Să nu cumva să te gândeşti să te aranjezi când mergi la magazin – asta în cazul în care nu vrei să te cerţi cu bunica toată viaţa ei (zic „viaţa ei” fiindca te cerţi cu ea până face…atac de cord, de exemplu).Poţi chiar să nu te speli pe dinţi, la ţară doar duminica se scoate Cristal (face dinţii ca de…actriţă care joacă în reclama de la Colgate) din dulăpiorul cu perdeluţă etc.

2. Ieşi pe poartă şi ai grijă să nu fii urmărit de câinii bunicii sau de copiii vecinilor.

3. Când eşti pe stradă mergi cât mai hotărât ca şi cum tu ai o destinaţie foarte sigură şi tu te-ai născut pentru a merge la magazin. Nu uita, însă, să ţii spatele drept, demn, să saluţi toţi copii, babele, moşii, curvele, nebuna satului, ciobanii beţivi, frizeriţa, vecinele care bârfesc, ţaţa de 100 de ani, preotul satului, dascălul satului, învăţătorul şi directorul de la şcoală, educatoarea de la grădiniţă şi, nu în ultimul rând, primarul. De fapt, tu trebuie să saluţi tot satul ca şi cum îi cunoşti. Iată câteva conversaţii care te pot împiedica să ajungi cât mai rapid la magazin:

-Sar′na!

-Sî trăieşti, mamî…Auzi, ia stăi oleacî.

-?

-Dar a cui ieşti tu?

-Sunt nepotul familiei x.

-Aaaaa…ieşti nepoţâca lu’ Lenuţa! Aleeei…(şi te măsoară din cap până în picioare, te pişcă de obraji) da’ mari te-ai mai făcut, puişor!

– (Deja ţi-e scârbă de mustaţa ei, de aluniţa cu păr şi de mirosul de ceapă mucegăită) Daaa…aşa e…

– 🙂

Mnah…Saru’mâna!

SAU

– Saru’mana!

-Sî trăieşti! Auzi, fac şî ieu o întrebari…

– ?!

– Cât îi ceasu’?

(Poţi să îi spui oricât fiindcă oricum peste două minute uită definitiv)

4. Adevărul e că magazinul la care mergi tu e un supermarket comprimat sau aşa ceva… E o brutărie unde găseşti pâine, legume (adica varză şi cartofi căci altceva nu poţi găsi), haine (geci cu puf la glugă, blugi cu Hannah Montana, cizme cu Hannah Montana, chiloţi cu Hannah Montana, HANNAH MONTANAAA!!!), rechizite (pixuri şi cretă că de altceva „nu iesti bani!”) şi nu în ultimul rând alte alimente. Acolo majoritatea alimentelor sunt expirate sau aproape de termenul expirării. Nu te aştepta la iaurturi fiindcă la ţară toată lumea are vacă, deci nu au nevoie de lapte. Chips-uri, snakcs-uri, Snickers, Lion, Bounty, Heidi, Pepsi, Coca Cola – nicio şansă.

Dar chiar nu trebuie să îţi faci griji. Bunica te va trimite întotdeauna să cumperi „pâne”, zahăr, drojdie, „şpaghete”, „macaroane”, pufuleţi, suc Adria Lemon.

Când eşti în magazinul ăla chiar trebuie să vorbeşti româneşte. Desigur, păstrează un oarecare accent local, ca să te înţelegi cu vânzătoarea dar spune ce vrei tare şi răspicat, nu în cuvinte alambicate şi nu explica de ce vrei asta.

O vânzătoare de la ţară nu va pricepe niciodată diferenţa între lămâile de coajă şi lămâile de zeamă dar va fi mereu la curent cu ultimele bârfe din sat. Păzeşte-te!

5. Pe drumul înapoi spre casă se respectă regulile de la punctul 3.

6. Ajuns acasă eu zic să te grăbeşti şi să îi dai sacoşa bunicii după care te faci nevăzut, eventual te culci. Ea va începe să strige că hârtia igienică e prea fină, că zahărul a costat prea mult, că drojdia e veche, că…orice. Las-o acolo, fugi! Păzeşte-te!

În încheiere nu trebuie să conchideţi că trebuie să salutaţi toată lumea când mergeţi la ţară, că trebuie să luaţi hârtie igienică aspră sau pufuleţi fără surprize. Ideea principală care ar trebui să fie biblia voastră este: Nu mergeţi vreodată la ţară! Am făcut-o eu ca voi să nu fiţi nevoiţi să o faceţi!

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com. Tema: Baskerville de Anders Noren.

SUS ↑