Căutare

Zid de gânduri

Aştept ca muzele să renască din propria cenuşă.

luna

Decembrie 2010

Retrospectiva

Anul 2010 a fost anul în care am trecut de nenumărate ori de la agonie la extaz în miimi de secundă, anul în care am schimbat stare după stare şi am cunoscut eşecuri sub noi oportunităţi ce au venit atunci când simţeam startul ratat. Am făcut cam ce face orice om normal într-un an: am învăţat, m-am distrat, am cunoscut oameni noi. Dar mă bucur că am reuşit să găsesc un echilibru între vechile experienţe şi cele noi. Am jucat pe scene improvizate sau mici, cu public şcolit sau nu. Am învăţat să cânt la chitară şi am progresat. Am mai citit câte ceva şi am avut milioane de conflicte. Multe s-au incheiat imediat ce am găsit o soluţie, unele s-au stins fără a avea nevoie de soluţii, altele încă mă mai urmăresc şi cred că asta e singura mea speranţă în ceea ce priveşte 2011, să se rezolve aceste conflicte interioare.

Vreau să ajung în ziua în care să spun că am o familie care mă acceptă aşa cum sunt, un prieten pe care mă pot baza oricând în legătură cu orice şi că am găsit persoana ce întoarce capul când şoptesc „dragostea mea”. Dar ce ar fi 2011 dacă nu m-aş gândi la carieră (?). Sunt într-o stare asemănătoare cu beţia cruntă sau cu cea de după beţie, sunt confuză şi încă nu îmi pot da seama ce vreau sau ce ar trebui să vreau. Îmi doresc să găsesc liniştea aceea care să mă inspire.

Vreau să mă trezesc dimineaţa pe întuneric şi să aburesc geamurile balconului cu cafea, să merg la şcoală şi să simt că fac ce trebuie iar apoi să plec şi să fac ce vreau, să mă simt eliberată de poveri atunci când cânt, scriu, desenez, alerg sau dorm.

Nu ştiu dacă 2010 a fost bun sau rău aşa cum nu ştiu dacă vreau ca 2011 să fie în vreun fel. Nu vreau planuri, de data asta sunt zmeu – mă las purtată.

Anunțuri

Imposibilitate

Cei apropiaţi mie, în special băieţii, ar putea confirma faptul că deseori descriu felul în care m-aş fi comportat eu într-o frază ce începe cu „dacă aş fi fost bărbat…”. Şi întotdeauna reiese faptul că aş fi fost cel mai bun, idolul femeilor, modelul de om realizat pentru elevii de liceu; aş fi fost pe rând actor de succes, pictor mizer, om de televiziune, cuceritor de femei, frângător de inimi, aventurier şi iubitor de frumos. Niciodată nu am menţionat despre femeia care m-ar fi cucerit. Mereu am descris femeile pe care le-aş fi cucerit numai cu o frază, o privire sau butonii de la cămaşa mea impecabilă dar am evitat să îmi dezvălui fanteziile până acum.

Dacă aş fi fost bărbat nu m-aş fi uitat la femeia care se chinuie prea mult să îmi atragă atenţia ci la cea care ştie că o privesc dar care refuză să îmi facă jocul, pentru moment. Aş şti că e ea doar pentru că nu e feminină ca alte încă douăzeci topite sau nu după mine, ci feminină în felul ei. Nu m-ar interesa că îşi schimbă culoarea părului o dată la 2 luni, aş vrea doar să emane talent şi să fie deosebită în gesturi şi vorbe. Aş vrea să mă atragă intelectual, să îmi dezbrace creierul şi să îmi modeleze emoţiile, să mă pierd în faţa ei chiar dacă aş fi director general al Microsoft iar ea doar iubita mea murdară de vopseaua cu care redecorează apartamentul.

M-ar cuceri cu spontaneitatea ei. Dacă într-o dimineaţă m-ar trezi cu puţin înainte de răsărit şi m-ar chema pe acoperişul blocului să bem cafeaua împreună cu păsările, la răsărit, aş iubi-o pentru că ştiu că oricât de obosită ar fi peste 12 ore nu m-ar refuza şi am face dragoste ca nişte sportivi. Aş vrea să cântăm împreună când ne îmbătăm, eu chitară şi ea voce – şi aş înnebuni de bucurie. M-ar cuceri când e îngrijită şi naturală dar nu fără defect.

Femeia care m-ar lega spiritual de ea cu totul ar fi prietena mea căci ar zâmbi când m-ar vedea nervos şi m-ar calma făcând o chestie stupidă şi amuzantă; nu s-ar supăra pe mine, mi-ar tolera momentele de nesiguranţă sau de furie. Cum e să fii bărbat şi să ai langă tine o femeie care nu spune prostii la nervi şi care înjură chiar şi când poartă perle? – dar o face atât de original şi de dulce încât nu ţi-ar fi ruşine deloc cu ea.

M-aş bucura să o văd cu castraveţi pe pleoape sau plângând la filme ori la piese de teatru, citind despre artă, pictând în linişte ori desenând ghemuită în colţul patului. Dacă eram bărbat m-aş fi dezis de orice formă de burlăcie numai să ştiu că femeia de la volan are pe lângă bocancii masivi o lenjerie fină, neagră şi că pielea îi miroase a parfum scump şi ales cu grijă. Să îi sărut mâinile şi să miroasă a scorţişoară iar unghiile ei să mă zgârie uşor pe scalp cu roşul lor.

Dacă eram bărbat mă îndrăgosteam de femeia adevărată dintr-o fiinţă plină de contraste, aş fi iubit-o pe cea care mă încătuşa cu o privire şi fără nicio ruşine s-ar fi prăbuşit în braţele mele fie cu lacrimi, fie cu bucurie.

Dar nu sunt bărbat şi degeaba îmi creez idealuri feminine când încerc să mă conving că aproape l-am găsit pe cel masculin.

Two days remaining…

Reuniunile de familie sunt ingrozitoare dar dacă există ceva mai groaznic decât ele atunci reuniunile de familie de Crăciun sunt. Cumulat m-am simţit bine 12 minute în biserică şi apoi o zi întreagă m-am simţit ca dracu’. Noroc de Bachus că se ocupă de …eheeee….acum sunt mai bine. Mai sunt două zile…

P.S. La mulţi ani, Jesus! Ai 2010 ani dar tot bebeluş eşti.

 

Al 17-lea

În asemenea zile îmi rezerv câteva momente pentru a medita. Îmi răsună în minte versuri precum „…have yourself a merry little Christmas…”, „I’m dreaming of a white Christmas” şi „from now on our troubles will be miles away…” şi îmi ordonez în memorie imagini cu fiecare Crăciun prin care am trecut până acum. E frumos să vezi oameni aglomerând străzile cu intenţiile lor de a nu lăsa această zi să treacă precum una obişnuita, să vezi cum majoritatea oamenilor din jurul tău se străduie să fie mai buni, să-i vezi abţinându-se de la comentarii şi cuvinte crocante.

Ne place tuturor Crăciunul pentru că este o iluzie. În câteva ore voi sărbători pentru a 17-a oară în viaţa mea şi încă nu mi-am pus o dorinţă.

Mi-aş dori să am un Crăciun aşa cum mi-l imaginez. Aş vrea să mă trezesc în vapori de aromatherapy cu scorţişoară şi să calc în nişte papuci curaţi, să mă plimb agale prin casă şi să am impresia că nu e nimeni prin preajmă dar ceva muzică clasică să cânte pe un laptop aruncat pe birou iar un ceai cu coji de portocale să mă aştepte pe masă. Să fie cald iar pe geam, prin mătase, să văd fulgi fără vânt. Iar apoi să apară pe rând mama, tata, sora mea – ne salutăm, ne pupăm simplu fără schimburi de replici pompoase, să facem glume ca în filmele americane şi apoi să dispar din peisaj desfăcând o clementină şi lâsându-i cojile pe calorifer. Şi aş vrea ca apoi să ma regăsesc la biserica ortodoxă dar încă de la începutul slujbei, să fiu eu cea mai tânără dintre bătrâni şi să ştiu exact pentru ce m-am dus acolo. Şi m-aş feri de ochii cunoscuţilor şi de buzele lor pline de urări false – aş sta în cel mai ascuns colţ iar Jesus m-ar înţelege. Şi nu ştiu ce aş vrea să fac după ce voi fi ieşit din biserică – probabil aş zâmbi tâmp şi m-ar durea în cot de şireturile niciodată legate ale bocancilor.Îmi doresc Crăciunul acela înainte de care am ţinut post cu adevărat pentru ca în ziua de final eu să mă pot bucura cu adevărat de mâncarea pregătită în ajun. Îmi doresc un Crăciun anunţat de colindători adevăraţi, cor pe două voci, artişti îmbrăcaţi în negru cu eşarfe roşii. Şi aş vrea să plec după masa în familie, să merg să mă întâlnesc cu cei mai dragi prieteni ai mei şi să râdem până la durere, să bem vin fiert şi să ne înecăm în fum, să încăpem mulţi într-o cameră mică, să ne împrăştiem pe canapea şi să fie mai mult decât o petrecere cu apă plată şi lămâie iar la final, cel mai nebun dintre noi să fie beat şi porno, să vină şi să mă ia de umeri şi să îmi şoptească „Christmas, my child, is love in action!”.

Nu mă interesează câte persoane vor citi asta dar sincer scriu, vă doresc să reuşiţi ce vă propuneţi, să obţineţi ce vă doriţi pentru că atunci sunt oamenii fericiţi, când au ce şi-au dorit – şi nu doar de Crăciun ci pe viaţă.

Despre…

Eu niciodată nu scriu despre ceva concret –  acesta fiind motivul pentru care eu nu am ştiut ce să scriu după „despre”. De câţiva ani, adică de când am eu impresia că mi s-a activat mecanismul acela care nu îmi permite să fiu femeie când vine vorba de raţiune şi logică, oamenii sunt duşi cu pluta, duşi grav. Ei nici măcar nu ştiu ce e Crăciunul sau ce se sărbătoreşte pe 25, to be exact. Marea majoritate ar fi în stare să omoare pentru un fes de Moş Crăciun – ei nu sărbătoresc Naşterea lui Jesus ci Moş Crăciun, inţelegeţi? Ca să nu mai zic că totul începe de prin noiembrie – în curând septembrie. E aceeaşi agitaţie de om prost de „sărbători”: meniu, scrisoare către „moşul”, serbare la şcoală, cadouri, vâsc, Bănică Jr. , artificii, mesaje enervante, reclame multe, Santa Claus, curăţenie de Crăciun etc.

Când am coborât de pe scenă m-am dus lângă copii – eram îmbrăcată în costumul de Moş Crăciun (ca un mărţişor) şi toţi au început să se extazieze murmurând „Mooooşuuu’…! „. Atunci am avut o revelaţie – chestia asta e ca…sabia cu două tăişuri, felia unsă pe ambele feţe, ţigara fără filtru, şoseaua cu două benzi, androginul din mit, nu ştiu cum să mă exprim; pe de o parte e bine că se încearcă educarea copiilor în scopul dezvoltării imaginaţiei lor inoculându-le ideea existenţei unor personaje precum Zâna Măseluţă, Moş C. şi N., Iepuraşul etc., dar pe de altă parte e grav. E bătaie de joc pe faţă. E râs crâncen, minciună totală. E calomnie să îi minţi aşa pe copii ca mai apoi să sufere o tragedie când află că de fapt cei amintiţi mai sus nu numai că nu există dar în plus, ei sunt înclocuiţi de mincinoşii ăia de părinţi. Şi e un cerc vicios care nu se termină niciodată. Cum să afli că Moş Crăciun nu există abia la 20 de ani? (!?!?! )

An de an toţi scriu CD-uri cu colinde şi cântece extra-ultra-super-mega-tera-arhi-cunoscute şi plictisitoare pe care încearcă să le vândă – nu e obligatoriu să reuşească. În posturile trecute am râs de Hruşcă dar ştiţi ce? Trebuie să apreciez corectitudinea acelei creaturi centenare – el măcar ştie ce se întâmplă de Crăciun, ştie că Jesus se naşte iar ca să moară pentru a infinita oară în Vinerea Mare şi că nu e sărbătoarea grasului în costum de mărţişor!!

A da…şi mă enervează de mor întrebările cu cefacidesărbătoriceîţiaducemoşul şi eternele urări lamulţiani şi sărbătorifericite.

P.S. Cât căcat pot mânca unii oameni?

Rânduri laice

Joi a fost ziua mea şi s-a întâmplat exact aşa cum trebuia. Fără fast, fără mulţi falşi care să se bage în seamă. Am primit urări destule şi eram în dubii la un moment dat dacă e din cauza FaceBook-ului sau pur şi simplu sunt eu mai specială şi şi-au amintit de mine.

A fost o zi în care am trecut de la agonie la extaz, ziua în care părinţii mi-au declarat dragostea lor dar m-au ameninţat cu expatriere şi dezmoştenire dacă vreodată se întâmplă să fumez, să beau sau să fac vreo chestie greşită atâta timp cât sunt întreţinută de ei. Sunt sigură că acest comportament nu va înceta nici măcar atunci când voi locui în Australia şi voi veni de două ori pe an acasă cu avionul la HighClass şi îmi voi permite vacanţe în… Caraibe. E doar o chestie prin care ei încearcă să amâne pe cât de mult posibil momentul terifiant în care eu voi lua contact cu universul drogurilor legale.

De ziua mea am împlinit 17 ani şi nu am simţit nimic. Mi-am rezervat doar câteva minute de linişte, ca în fiecare an, de altfel, când am meditat şi mi-am vorbit prieteneşte, mi-am povestit tot ce am făcut până acum şi mi-am demonstrat faptul că atâta timp cât am avut 16 ani a fost de-a dreptul extraordinar. Nu vreau să detaliez dar acum zâmbesc – adânc.

Şi de atunci, de joi adică, s-au întâmplat…chestii. Am fost pe la şcoală apoi am avut un weekend pitoresc acasă iar astăzi, luni, 20 decembrie încă 2010, am avut rolul vieţii mele. Irepetabil, inegalabil în ale penibilului, ireproşabil în ale prostiei: Moş Crăciun. Trecând peste partea asta jenantă, vreau să spun că eu chiar mă bucur că am făcut asta. Fac voluntariat de câţiva ani şi nu am câştigat niciodată nimic, pentru că de aia sunt voluntar; nu am câştigat niciodată nimic în afară de satisfacţie personală că am făcut pe cineva fericit. Astăzi am jucat pentru copiii de la o grădiniţă care atunci când l-au văzut pe Moşul apărând din spatele cortinei şi întrebând ce se întâmplă cu reflectoarele au sărit din scaune de emoţie, iar când m-am dus lângă ei, după piesă, nu îşi mai încăpeau în piele de bucurie că Moşul stă lângă ei. Merită să îi faci fericiţi chiar dacă peste câţiva ani o să afle că Moş Crăciun nu există ci a fost inventat de Coca Cola.

Motivul pentru care visele mele nu îşi găsesc niciodată deznodământ

Stăteam la balcon, la etajul 10, fumând o ţigară medicinală cu aromă de vişine şi ciment de plombe în timp ce fredonam Killing me softly de la The Fugees. Era o seară de semi primăvară-vară, genul acela de îmbâcseală călduţă cu claxoane, copii pe role, păsări, mame cu îngheţată, puberi cu berea drept prelungire naturală a mâinii la scara blocului – la altă scară decât a lor. Îmi plăcea. Vedeam zidari cu crustă de var, gagici în rochiţe uşoare, câini destrăbălaţi, copii ce veneau de la baschet şi toată atmosfera asta nu mă atingea deloc, de parcă ei erau intr-un glob de sticlă şi eu îl abuream din când în când ca mai apoi să desenez scene absolut macabre din thrillerele bine cunoscute ale lui Ion Creangă. Loveam ţigara după ceafă iar scrumul cădea pe spatele vreunei păsări ce zbura şi mă bufnea râsul născând metafore precum „scrumul prinde aripi” sau „zbor mărunt de scrum”. În fine…şi cum râdeam eu de tot ce vedeam pe jos şi îmi imaginam tâmpenii, văd cum un beţiv pe bicicletă loveşte o domnişoară. Duduia sare ofuscată şi începe să strige piţigăiat, beţivul îi dă un capac prieteneşte şi îi spune râzând alcoolic ” Păi dacă eşti căscată…”. Băi şi exclam ” Ce proşti!”. Băi şi deodată aud o voce de goblin „Poţi să o mai spui o dată..!”. Mă uit spre balconul din stânga – un goblin. Muzica s-a oprit, apa şi-a schimbat molecula, iudeii aşteptau a doua venire a lui Iisus – iar eu m-am apropiat de marginea balconului  cu textul ” ‘sup dog? Ce cauţi aici?”. Nu, doar o secundă am fost uimită, după aceea am râs în mine de penibilul situaţiei. Şi îmi spune „Beau un ceai la balcon şi m-a bufnit râsul de prostia ălora de jos…dacă ai şti tu când a început totul…”

Şi glanda mea de curiozitate îşi avea receptorii în urechea internă, a ajuns stimulul la talamus iar răspunsul a fost o secreţie de curiozitate cu creştere spontană. Deci ploua torenţial cu curiozitate, dar nu puteam să mă trădez şi am zis doar „Nu ştiu şi vreau să aflu. Ajută-mă în sensul ăsta”. Nu ştiu dacă aţi văzut vreodată un goblin sărind dintr-un balcon în altul dar tot ce pot spune e că sentimentul este de… Harry Potter. Îşi ia o ţigară din pachetul meu, îşi ia o doză de Pepsi din minibar şi se aşează pe pragul dintre camera mea şi balcon. Eu mă simţeam în plus – deja. Adică puteam să plec, Cedric (aşa îl chema), goblinul, jumătate de buletin,  era ca la el acasă; eu aveam să mă intorc în rol de musafir şi să îl intreb unde e baia sau să uit in ce parte se deschid uşile. Avea aerul acela de om ce răscoleşte în amintiri de cu trei generaţii în urmă şi îşi caută cuvintele cât pentru a începe o propoziţie. Eu împietrisem, eram deja plină de excremente de porumbel de la atâta aşteptare şi tăcere. Dar deodată spune …

VA URMA…

When I was fourteen I had my first love…

Atat vreau sa spun. :))

 

Observaţie

Am văzut că după ce am postat filmarea cu Ciprian din Piatra Neamţ, protagonistul viralului cu „Nu ştiu!”, multe persoane şi-au arătat dezgustul pentru cei doi anonimi de la TvrM care au râs de el. Şi e pe bună dreptate! Băi aveţi dreptate. Ăia doi îs niste pamfletari ieftini care nu au fost în stare să se facă cunoscuţi prin altceva şi s-au gândit să îşi bată salamul de un băiat cu posibilităţi mentale reduse. Nu ştiu dacă aţi observat, dar Ciprian e tare blând şi sincer, aşa cum e el…cu probleme. De ce să râzi de unul ca el? „Tu ai ajuns vedetă”, „Eşti mai emotiv…”, „Mâine dimineaţă la TvrM la 9” ???? Ce chiloţii mei e asta?

Deci clăbarii ăia doi sunt mai naşpa decât Ciprian dacă au făcut asta.

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com. Tema: Baskerville de Anders Noren.

SUS ↑