Căutare

Zid de gânduri

Aştept ca muzele să renască din propria cenuşă.

Categorie

Portret

Papagal fiind bloguri spamam…

Chestia asta mi-a făcut ziua. De când mă ştiu există o încurajare idioată: „Eşti unic” – da, normal, ca toţi ceilalţi. Deci oamenii care au impresia că nu există tipare şi fiecare e special şi diferit faţă de ceilalţi, au un singur lucru asociat cu „unic”: neuron. Problema este că  acest gen de exprimare se foloseşte în situaţii speciale. Astfel băgăm mâna în sacul cu tipologii şi o scoatem pe cea numită: blogger-şi’atât.

E omul  acela născut la 7 luni, demineralizat, inferior din punct de vedere fizic şi intelectual. El a fost mereu stricat de educaţia mamei sufocante. Ieşea în faţa blocului să se joace cu ceilalţi copii, se împiedica, se lovea, ieşea două seri afară şi a treia răcea, nu avea nicio abilitate, mingea ricoşa din el ca din colţul mesei, nu putea dansa, se ruşina, vorbea prea încet şi de-a lungul timpului din inert din punct de vedere social a devenit invizibil. A descoperit internetul şi de atunci nu i-a mai păsat că el nu exista pentru cei din real life, era fericit că a găsit grupuri în care să se integreze, grupuri de alea de unici extraordinari în comunităţile virtuale dar albi brânză, graşi, nesplălaţi şi acneici în viaţa reală. Vorbea numai în limbaj Lineage şi Travian, făcea glume proaste şi se credea troll pe forumuri ş.a.m.d. La şcoală stătea non-stop pe net pentru că avea telefon de unic şi acasă dădea refresh din 3 în 3 secunde să vadă câţi alţi unici au împărtăşit ideile lui originale şi unice. Niciodată nu reuşea să fie băgat în seamă de cei mari, să fie apreciat, iubit, celebru, controversat, era mereu cel mult sub medie. Astfel el nu ştia să facă altceva, milita pentru recunoaşterea bloggingului ca meserie ca să poată rânji dinţii lui galbeni atunci când era întrebat ce lucrează. E cantitate neglijabilă raportat la orice sistem din viaţa noastră de oameni normali cu activitate socială. De aceea e doar blogger, un blogger-şi’atât.

Dacă traficul  se măsoară în unici/zi în textul din imagine mă întreb cum arată cel care spamează în halul asta pe bloguri…

Mai prost ca niciodată

Dacă e să ai un moment de căcat programat pentru o zi nu spune nimeni că e stabilit ca acesta să nu se extindă pe durata a 24 de ore şi să îţi facă ziua un calvar. De aia e viaţa frumoasă! Există tot atâtea tipologii umane câţi câini vagabonzi există în parcările dintre blocuri în oraşe. Cei mai frecvenţi sunt proştii – ei sunt, totodată şi cei de care nu poţi scăpa decât după moartea lor. Da, ca să scapi de un prost trebuie să îl exorcizezi, să îi tai capul, să arzi corpul şi să sfinţeşti locul executării cu şapte preoţi  apoi porţi amuletă protectoare şi desenezi o pentagramă pentru protecţie – niciodată nu se ştie!

O persoană ca asta îţi strică ziua oricum, dar cel mai grav e când vă certaţi. Nu, nici măcar Doru Octavian Dumitru nu poate simula o asemenea ceartă. E pe de o parte  stupidă, pentru că analfabetul niciodată nu vorbeşte sau tastează corect, ca să nu mai spun că are nişte clişee de-ţi schimbă compoziţia chimică a limfei; fiecare spune ceva, de regulă ce e în interesul lui, dar desigur, ideile nu au legătură între ele şi se creează efectul de vorbire în club când unul întreabă cât e ceasul şi celălalt răspunde că mama lui a rupt două cozi de mătură până a găsit-o pe cea  ideală. Pe de altă parte o asemenea ceartă te umple de poftă de viaţă. Să recunoaştem, telenovelele aplicate transformă viaţa în surse inepuizabile de umor. Un om care se repetă la nesfârşit şi îşi blochează propoziţiile pe aceeaşi placă proastă- care chiar şi simple fiind, sunt agramate – nu poate decât să te pună în cur de râs. Să-l vezi cum se bâlbâie până avortează trei litere ca mai apoi să se contrazică singur prin alt grup de cuvinte eşuat de-a binelea…ah, nici eu nu credeam că se poate până de curând.

( Obs. Nici nu se pune problema unui război psihologic cu un asemenea specimen, psihicul fiind specific oamenilor, de regulă.)

Eu sunt fascinată de felul în care asemenea cutie de conserve se pregăteşte de ceartă. Adică mersul – Texas, Vestul sălbatic, Justice League, X-Men, eroi etc. ; respiraţia – e grea, îl doare, schimbă microclimatul cu asemenea respiraţie, plămânii au 6000 de rotaţii pe minut, totul e la capacitate maximă,;gesturile – e încordat şi îşi aşează mereu boaşele în pantalonii scurţi care se numesc boxeri. Începe cu un gest de toată jena, de obicei. Te bate pe umăr sau te întreabă cum de ai tupeu să faci x lucru. Tu, evident ai tendinţa de a te uita în spate şi apoi să întrebi „Cu mine vorbeai?”. Maaaamă şi începe. În timp ce tu poţi juca golf cu planetele, bea un ayran cot la cot cu Anca Ţurcaşiu, cânta la 6 instrumente în timp ce alergi in jurul Ecuatorului, el face nimic. Adică, nimic ce te-ar putea interesa, o plajă largă de clişee bolnave care nu transmit nimic.

La fel de fascinată sunt de imposibilitatea de a scăpa de un căcat cu ochi. Nu se poate înţelege ce vrea de la viaţa ta. Rămâi în beznă totală când ai impresia că i-ai închis gura, el ia o pauză şi apoi începe iar cu lătratul. Dumnezeule! Poţi să treci prin toate religiile lumii, nici Jesus, nici Buddha, Allah sau Iehova, nici Lilith, Krishna, Odin sau Thor nu te pot ajuta din prima. Până nu fac sinod ecumenic pentru luarea de decizii nu reuşeşti să scapi de prost.

Poate vă întrebaţi de ce am scris atâta. Vă şi răspund: pentru că nu mai pot. M-am certat până acum cu multe categorii de proşti încât mi-a ajuns. Gata!

P.S. Până la urmă s-au strâns vreo 70j de mii de voluntari pentru „Let’s do it, Romania!”. Şi echipa mea a făcut treabă bună dar despre asta mai discutăm…

Portret: Ea

O cunosc de aproape 2 ani şi parcă ne ştim de-o viaţă – parcă plimbam dinozaurii cu lesa împreună, în tinereţe. Are două prenume cu care nu se face de ruşine: Mădălina şi Mirela ( – bun de pus pe portativ) şi cu toate astea puţini sunt cei ce înţeleg de ce eu o numesc Trelea. Într-un fel sau altul o reprezintă – dar nu despre numele ei voiam eu sa scriu…

Din încercarea de a nu-i repeta pe alţii poate că aş reuşi să îi fac un portret moral înainte de cel fizic dar de ce să nu creez suspans în aşteptarea savurosului moment de splendide dezvăluiri?

E înaltă, atletică. O vezi şi îţi place mersul ei. Are mâini frumoase, cu degete lungi şi drepte – ştie că îmi plac. Dar lăsând deoparte tenul ei alb, uniform şi radios, zâmbetul ei proaspăt şi nasul mic, părul veşnic rebel, colorat în umbre, mă văd scriind despre ochii Treliei : armonios curbaţi, cu suficiente gene uşor blonde – ei o trădează cu totul pe purtătoare prin verdele atât de verde. E culoarea ei, e spiritul său verde, proaspăt, are sclipirea pe care ţi-o doreşti. Oriunde şi din orice unghi ei sunt verzi. Nişte umbre maronii pe pleoape dau dinamism şi lasă pomeţii în prim plan. La o distanţă ideală găseşti buzele destul de voluptoase, în linii ascuţite, însă. Au un roz frumos ce contrastează cu pielea uniform albă.

Singura problemă după toată chestia asta este că de cele mai multe ori Trelia nu e conştientă de ce are şi ce poate. Recunosc, e greu să îi explici zi de zi cuiva, pas cu pas, că e frumoasă şi că îţi place atât de mult naturaleţea sa încât uneori egoismul te poate împinge la fapte „istorice” – gen să o păstrezi doar pentru tine.

E interesant cum e atât de foarte împăcată cu ea, pare mulţumită. E etern plină de energie şi umor. Da, acestea o definesc cu o sută de procente căci altfel ar rămâne un mister cum ea reuşeşte să depăşească momente dificile, să-şi facă mereu prieteni noi, să se împartă între multe activităţi şi să le facă şi bine.

Are temperament sangvinic. Vorbeşte mult, e liberă în exprimare şi greu de oprit, adesea imposibil. E expresivă, ingenioasă, veşnic în căutarea originalităţii şi dotată cu simţ al penibilului suficient de bine dezvoltat cât să nu se facă de ruşine niciodată – nici măcar când se „transformă” în public.  Dar mie nu îmi pasă de faptul că joacă nebun de bine baschet sau că râgâie lejer mai puternic decât mulţi, că iese din belele oricum sau că ştie să şi piardă şi să câştige. Mie îmi pasă de faptul că are un suflet mai mare decât îşi închipuie mulţi. Judecă sănătos (e a naibii de deşteaptă) şi simte profund, e capabilă de sentimente rare.

E o fire puternică şi ştiu că aici s-ar părea că scriu un imn dar de mult îmi doream să îi dedic un articol pentru că ştiu că o să fie atinsă când va citi asta. Ştie că ţin la ea, îi arăt asta cu fiecare glumă nouă, de fiecare dată când batem palma pentru încă o chestie tare, când bem, când dansăm, când o cert pentru cât de proastă e că nu acceptă să fie cu T. , când ascultăm D’n’B în căşti şi ne zâmbim a complot, când trimitem bileţele în ore, când chiulim, când ne ajutăm cum putem.

De aceea scriu : Trelea, ştiu că vei citi asta, vei zâmbi dulce şi poate vei râde, iar când mă vei întâlni din nou o să mă pupi pe frunte şi o să mă strângi în braţe – tipic ţie. Ce altceva mi-aş mai dori?

Portret: Mimoza anonimă

Ciudat e faptul că am ales un asemenea personaj – s-ar spune. Nu, nu e şi rata prezenţei mimozei este invers proporţională cu existenţa unui radical de ordinul I în matematică. Dar să nu deviem de la subiect şi să trecem la treabă.

Mimoza este mimoză fiindcă la prima vedere pare fragilă, sinceră, delicată, micuţă şi parfumată dar surpriză! este anonimă iar eu pot argumenta asta în cele ce urmează.

COPILĂRIA:

Copilăria ei a existat şi a persistat, ea fiind încă un copil. Fiind unică la părinţi, mama ei era o prezenţă ubicuă urmărind-o în fiecare loc – poate chiar şi în cel în care până şi împăratul merge pe jos – şi îndrumând-o pe cărarea ce i-ar fi putut aduce cultură, bogăţie spirituală şi personalitate. La şcoală mama  se arăta imediat ce unicornul/buburuza/dovlecelul/sufleţelul/îngeraşul/bucuria ei dădea semne de întârziere chiar şi cu binefăcătorul motiv al unor ore în plus de matematică. Astfel lua un loc într-o bancă, asistând totodată la ora învăţătoarei care rugase elevii să rămână după program.

Ştiu, aveţi un şoc la modul că „vai nouă dar peste program se stă doar cu elevii slabi”. Ha-ha! Foarte amuzant şi real dacă ne-am fi aflat în Occident dar iată că la şcoala unde mimoza mergea în copilărie doar elevii buni/foarte buni/interesaţi/pasionaţi/dornici de cunoaştere rămâneau o oră în plus (Presupun că şi mama mimozei rămânea doar din dorinţa de a-şi umple lacunele uriaşe).

Probabil aţi sesizat ce mamă nesuferită are mimoza. Evident, fiecare femeie are o sămânţă de „de nesuferit” în ea; problema este că MIMOZA ESTE COPACUL.

Arogantă, fandosită, plină de sine – dar rezervată totodată- vorbea puţin iar când încerca să facă o glumă 50% scotea ceva onomatopee şi alte interjecţii. Evident, râdeai doar din politeţe. Este de menţionat şi faptul că absolut orice cuvânt din vocabularul ei ce conţinea 200 de cuvinte (în cazuri fericite) devenea diminutiv imediat ce mimoza îl rostea. Exemple? Compoţel, broscuţă, păsărică, fetiţă, băieţel, codiţe, căţel, pisicuţă ş.a.m.d.

Dar iată, aceeaşi mamă a mimozei întotdeauna a avut mari planuri  pentru mult prea iubita/adorata/îngrijita sa fiică. Voia să înveţe matematică, limbă română, geografie şi istorie (doar astea se predau în I-IV) dar a omis un singur şi al naibii de important lucru: IQ-ul mimozei. Un IQ atât de mic încât ţi-e ruşine să-l calculezi.

ADOLESCENŢA:

Ca orice copil mimoza a crescut pe lângă bloc/ mai mult în bloc, pe lângă maică-sa/ mai mult după gura maică-sii. A lovit-o norocul într-un hal în care nu vă puteţi imagina; a lovit-o ca un tort cu frişcă în plină figură, un glonţ în plină inimă, un căcat în plină toaletă. Acest noroc constă în bani. Părinţii ei înculţi au început să câştige bani în prostie şi asta a fost cireaşa de pe tort, bomboana de pe colivă, musca de pe căcat etc.

Fizic, ea şi-a păstrat trăsăturile din copilărie: ochi mari şi căprui – gen viţică, sprâncene stufoase, păr maroniu şi moale, pistrui, strungăreaţă, mâini şi picioare lungi, corp subţirel pentru care teoria cu limbajul trupului nu e valabilă ş.cl.

La acestea s-au mai adăugat centimetri în înălţime, centimetri în păr, numere la pantof, sâni, fund, talie, mimoza căpătând un aspect uman – cât de cât. Dar cum era şi un murphism care spunea că media inteligenţei pe Glob e constantă dar că populaţia e în continuă creştere, am putea spune că începuse să fie o gâscă lungă şi proastă.

Părea blândă, afectuoasă, zâmbitoare, naturală, drăgălaşă dar pe cât de iubită de toţi era tot pe atât de căscată, aeriană, lipsită de orice talent, seacă, ciudat de comună, lipsită de limbaj şi patetică.

Când hormonii alergau prin corpul ei ca un InterCity ar fi putut avea un prieten şi bineînţeles că şi-a adunat gaşca de fete pentru a dezbate subiectul pretendenţilor de parcă nu ea s-ar fi cuplat/combinat/babardit cu băiatul ci toate deodată. Ea nu a vorbit niciodată vulgar, motiv pentru care se ruşina dacă auzea cuvinte precum căcat, p*lă, p*zdă, c*i, jeg etc.

Repet : nimic din copilărie nu a suferit impresionante îmbunătăţiri în comportamentul ei. Cert e că visul maică-sii de a  face matematică, limbă română, de a avea cultură generală şi personalitate s-a evaporat (fără şanse de eventuală lichefiere). În schimb mimoza a învăţat că e bine să te uiţi la Rebelde, să asculţi muzica voma de la TV, că şi manelele au savoarea lor, că o carte se deschide doar când vrei să ascunzi bani în ea, că dacă eşti sclifosită, prostănacă, sensibilă, plângi rapid şi vorbeşti puţin te vei învălui într-o aură de mister dens – foarte pe gustul bărbaţilor pe gustul ei.

pe gustul bărbaţilor pe gustul ei”…frumoasă şi reală sintagmă. Nu vă gândiţi că ea poate plăcea un băiat cult, deştept, interesant, agasant de adorabil şi specialo-mortalo-deosebit (aşa cum nici un astfel de băiat nu ar putea s-o placă pe ea). De altfel ea nu a ştiut ce e cu atracţia şi modalităţi de a cuceri, în capul ei a fost mereu o ceaţă de sprijini bicicleta în ea.

Da, ca să nu o lungim prea mult vă amintesc că atunci când mimoza a ajuns la liceu a câştigat simpatia multora cu umorul ei la care râzi doar din politeţe, cu onomatopeele penibile, cu hainele ei de căcat scump – niciodată luate din oraş, cu telefonul ei cu touchscreen, cu felul în care ea „are suflet bun„, „conferă încredere„, „inspiră feminitate, rafinament şi eleganţă„, „are personalitate” şi alte bullshits de astea…

MATURITATE:

E greşit spus „maturitate” căci mimoza nu se maturizează niciodată. La 18 ani a primit cadou o petrecere de majorat şi o maşină pe care a umplut-o de stickers şi de chestii atârnătoare şi chiţăitoare. După ce a terminat liceul a căutat o facultate de umplutură – cu taxă, evident, ea are bani, îşi permite – şi a plecat într-un oraş mai mare. Bineînţeles că ea păstra legătura cu mama ei, nu a ştiut prea curând termeni legaţi de sex&co. (ejaculare, clitoris, libido, doghi staiăl, scrot ş.cl.). De fapt a aflat de aşa ceva doar datorită unei prietene care i-a zis verde în faţă că prostia ei nu are limite şi că atunci când prietenul ei o minte că se joacă de-a „Ascunde salamul” nu e decât un futai care se încheie sau nu cu un orgasm.

Şi-a păstrat pseudonimele schimbate ca pe şosete de-a lungul timpului, pseudonime precum Pufoasa, Creaţa, Drăguţa, Pisicuţa, Anahi, FallenAngel, Bebeluşa, Barbie, Tweety ş.a. A terminat facultatea şi nu şi-a găsit un loc de muncă până în clipa în care tatăl ei nu a pus câteva pile pentru ea. Locul de muncă i-a adus pupincurişti, admiratori, salariu dar nu şi inteligenţă.

Şi-a permis să facă aroganţe legate de mâncare, haine, vorbit tare sau încet, petreceri, prieteni, muzică, glume, orice şi la un moment dat s-a căsătorit cu un prost cel pe care l-a iubit şi care a iubit-o.

Nu vreau să îi subestimez dar încercaţi să vă imaginaţi o familie perfect normală, comună, fiind compusă din: Mimoză, soţul ei – un moflea, şi trei copii( Păduchele şcolar, Molia virgină şi limbricul infatuat). La bătrâneţe s-a putut observa cum prostia e ereditară căci copiii ei şi copiii copiilor ei îi semănau perfect. Frumos este că ea a ţinut cu orice preţ să le spună nepoţilor poveşti din tinereţe şi uneori se uita în tihnă la filme de epocă precum Twilight, Notebook, A walk to remember.

FINAL/CONCLUZII:

Mimoza a murit aşa cum s-a născut: anonimă. Chiar dacă în şcoală era simpatizată şi soţul ei a iubit-o  sau părinţii ei au avut bani, ea nu a reuşit să facă vreodată ceva maiestuos şi inegalabil, lumea nu a recunoscut-o niciodată după prenume. Dacă ar fi ajuns cântăreaţă nu ar fi fost genul cu care lumea să aibă CD acasă sau poster pe uşă. Dacă ar fi ajuns actriţă nimeni nu ar fi dat mai mult de 5lei pe un bilet la teatru. Dacă ar fi fost elevă/pitic/bunică porno ar fi fost găsită cel mult pe un calendar dintr-un service auto dintre blocuri sau într-o baie publică pe un poster pe care scrie un număr de telefon cu menţiunea „Sug p*la„.

Dar iată că nu a ajuns nimic măreţ sau plauzibil, drept pentru care mimoza anonimă a câştigat doar un post pe un blog prost.


Baby Pomelo

E tot ce îţi poţi dori de la cineva. E loial şi supus prin însăşi forma sa echilibrată; e sexy şi provocator prin porii săi parfumaţi şi prin culoarea lui caldă; emană bun gust şi rafinament prin simpla lui prezenţă. Ai vrea să fii cu el mereu fiindcă inspiră siguranţă, e tatăl securităţii şi senzualităţii. E un Justin Timberlake? O Lady Gaga? Che Guevara? Audrey Hepburn? Nici măcar! E un zeu. E un cuceritor înnăscut.

Poate face performanţă lejer în orice domeniu căci e un artist. Nu a intrat şi nu va intra niciodată în politică – ar vrea partidele să-l aibă…

Probabil ar câştiga Premiul Nobel în orice domeniu dar are un suflet prea bun şi generos, de aceea îi lasă pe sărăntocii ca Barack Obama şi Herta Muller să câştige la Pace şi Literatură.

Te întâlneşti cu el şi te uzi de brusc; îl doreşti, ai fantezii cu el. Când trece prin cameră electrizează tot părul din încăpere. La mare orice fată se îneacă atunci când e el salvamar. Eclipsează Soarele, are efect de maree, obţine antimaterie doar cu puterea minţii, declanşează tsunami când sărută, face flotări împingând pământul în jos – toate cu pueterea minţii sale geniale.

E un zeu şi oricine leşină când se dezbracă (e prea modest dar toată lumea ştie că pătrăţelele de pe abdomen rule). Te-ai căsători cu el şi OH, DOAMNE!!! ce frumos e când dezvirginezi un POMELO !

Molia virgină

La şcoală se face o greşeală-gigant atunci când copiii sunt crescuţi cu sentimentul că sunt unici, diferiţi şi speciali. GREŞIT! M-aş duce la ei şi le-aş spune cât pot eu de literar că nu există decât caţiva mai deştepţi într-o clasă de proşti, că toţi sunt la fel din orice capăt ai începe numărătoarea. Le-aş explica faptul că e imposibil să te duci la o turmă de zebre identice şi să ranjeşti spunându-le „toate sunteţi albe cu dungi negre”, apoi să o iei pe una de mânecă şi să îi spui „tu eşti specială fiindcă eşti neagră cu dungi albe”. Le-aş arăta că dacă ştiu să deseneze un copac nu-s artistici ori dacă ştiu să citească două şaisprezecimi nu-s muzicieni.

De aceea toţi sunt asemănători, identici, uneori pe grupe. Băgăm piciorul în sacul cu psihologie şi scoatem un personaj atât de pregnant în lumea acestor specimene de duzină: MOLIA VIRGINĂ.

Origini: Provine dintr-o familie cu doi părinţi şi câţiva copii. Ea e cea mai mică, „făcută la bătrâneţe” când toate surorile şi fraţii sunt plecaţi prin lume, ea rămânând singură la părinţi. I s-a inoculat ideea că e unică, specială, diferită, deosebită, talentată, superioară.

Purul adevăr: E doar o molie infatuată care se crede cu totul şi cu totul diferită chiar dacă are IQ-ul sub media pe judeţ. A trăit într-o casă pe-o uliţă dintr-un sat limitrof al unui oraş mic dar ea niciodată nu s-a prezentat ca fiind fraiera pe care o prosteau toţi când stăteau pe banca de la poarta casei ei. Întotdeauna s-a simţit specială, a simţit că toată atenţia i se cuvine şi că de fapt ea nu e o ţărancă proastă cu zero cultură.

About (Cum o recunoşti): E atât de comună încât orice nume precum Andreea, Elena, Geanina, Alina, Adelina, Marcela, Bianca, Safta, Nuţa, Ileana, Vasilica, Gherghina, Roza, Lămâiţa, Mioara, Georgiana i s-ar potrivi şosetă. Corpul ei în poziţie de dat raportul nu e enervant dacă n-ar avea cap. Are nişte picioare subţiri şi cu paranteze interioare, o talie normală, un fund normal, braţe şi sâni normali (a se citi „banal” în loc de „normal„).

Capul e problema la ea. Ştiu, e tragic. Păcat că nu s-a dat nicio lege privind sancţionarea celor ce atacă retina altora căci ea ar fi fost deja penalizată usturător. Faţa ei te frapează prin cât de comună poate fi, nu ai văzut chip mai comun şi mai monoton decât al ei. Are ochii rotunzi şi sprancene nepensate, are buzele ciudate (ţuguiate şi schimonosite) şi zero expresivitate. Când o priveşti ai vrea să te duci să te uiţi la un stâlp în speranţa că ar creşte rata comunicării. Părul ei nu stă niciodată bine. De fapt cuvintele „frumos” şi „părul ei ” nu au ce căuta în aceeaşi propoziţie. Prezintă nişte nuanţe triste de…maro. E la fel de expresiv ca un raton putred pe axul central al unui tir din Elveţia. E buclat şi de multe ori gras, slinos.

Molia se îmbracă infantil, pueril, deplorabil. E în stare să vină la şcoală în trening roz cu Tweety şi să plângă pe motiv că nimeni nu o iubeşte. Cred că treningul o reprezintă. Poţi să începi o conversaţie cu fraza „Şi…câte perechi de trening ai în ladă? pardon, şifonier”.  Poartă jeans vechi şi se laudă că-s din Anglia, poartă bascheţi Adidas roz. Şi chiar când te obişnuieşti cu ea aşa, monotonă, neimportantă vine şi strică tot echilibrul cu nişte pantofi cu toc. Da, nişte pantofi făcuţi din plastic reciclat, mai uraţi ca pielea băncilor de autobuz. Vara transpiră la subtraţ de zici că îşi sparge baloane cu apă pe coaste.

Pe lângă aspectul fizic, pot spune că ea e la fel de jalnică şi pe alte planuri, ca cel social, de pildă. Vorbeşte numai în fraze fumate, combină neologisme cu arhaisme tragice sau regionalisme blegi. E virgină din toate punctele de vedere: atât fizic cât şi psihic. O , vai! Mai ales psihic. Se crede atât de superioară încât toată lumea a înţeles că trebuie lăsată să zacă în suc propriu, bine, prostia proprie. Nu vorbeşte „vulgar” ci foloseşte citate din cartea ei preferată „Alice în ţara minunilor”. Dacă se găseşte un tupeist să îi explice clar ce e cu virginitatea ei evidentă şi prostia-gigant se va panica, se va criza, va merge la psiholog, nu va mai inceta, va rămâne cu sechele.

De ce nu o vrei aproape: Nu e genul dorită. În excursii toată lumea îşi bate salamul de ea, la şcoală toţi mănâncă pe banii ei de proastă şi oricum, dacă îi arăţi că tu eşti tolerant cu blegii o să creadă că eşti prieten cu ea şi o să te urmeze inclusiv la baie. Nu o sa mai poţi vorbi la telefon fără ea în urechea ta, te va ţine de mână şi nu te va lăsa să stai cu prietenii tăi.

Cum scapi de ea: Rişti şi îi explici clar că nu e unică, specială sau talentată. Psihologul şcolii te va urî pe motiv că şi-a umplut agenda cu ea dar Codul Piraţilor spune că nu poţi fi învinuit pentru ceva ce e în folosul tău.

Portret: Păduchele şcolar

E grav. În mod normal nimeni nu ar face ce fac eu, şi anume, să scrie despre specimene ingrozitoare. E drept, mie îmi revine sarcina de a fi pion de sacrificiu.

Presupun că vă întrebaţi ce e un păduche şcolar. După lungi raţionamente, inducţii şi progresii matematice nu am ajuns la un răspuns foarte clar, întrucât el e ca un…actor: se transformă.

E un virgin ce nu a trecut niciodată de 1.65m înălţime şi are 40kg cu tancul în spate. E rahitic şi malnutrit dar se simte cool cu pielea lui care denotă ceva paraziţi intestinali. Poartă jeans cu două numere mai mari şi întotdeauna îşi lasă bata de la boxerii pe afară; poartă bascheţi şi îşi agită picioarele într-un fel în care îţi dă de gândit.

Nu de puţine ori se întâmplă să te simţi urmărit de el. Nu, am formulat greşit. El există dintotdeauna în viaţa ta dar niciodată nu recunoaşte asta în public. Te urmăreşte şi îţi mănâncă mâncarea.

Când era mic îţi parazita toate jucăriile, le răspândea peste tot şi apoi le lăsa aşa, rămânându-ţi ţie misiunea dublă de a le strânge în timp ce te certa mama.

Când a mai crescut îl gonea maică-sa mai devreme la şcoală iar el se oprea la tine preţ de cel puţin o oră, timp în care simţeai diverse impulsuri precum:

  • să-l sugrumi cu propriile lui intestine;
  • să-i bagi degetele în ochi;
  • să-l sugrumi cu propriile lui intestine în timp ce îi bagi degetele în ochi;
  • să-i prinzi lipitori de ochi;
  • să-l arzi cu ţigara în talpă;
  • să-l epilezi cu ceară calda pe spate;

Era greu să rezişti unui specimen atât de curios, enervant, nesimţit, băgăcios, plictisitor, imposibil, nedorit, gălăgios, impotent şi debil asemenea lui. Dar se pare că timpul nu le rezolvă chiar pe toate căci problema ta principală nu poate fi rezolvată nici măcar de Moş Crăciun când, ajuns la liceu, afli că eşti în clasă cu el. Nu era de ajuns că îl ştiai dinainte să vă naşteţi? No waaaayyyy! Dacă nu eşti în clasă cu el la liceu ai trăit degeaba.

S-a născut cu o infatuare programată să îţi roadă nervii încet. E genul de om pe care nu îl vrei alături de tine decât atunci când îţi vine să baţi pe cineva din senin. Fiecare zi cu el e un chin mai mare decât epilatul inghinal cu ceară caldă. Trebuie să îi suporţi toate debilităţile, faţa lui de cretin beat şi gesturile de drogat precoce. Uneori ai senzaţia că vorbeşti cu zodia lui sau cu papagalul care l-a posedat. Trebuie să suporţi ruşinea pe care ţi-o provoacă toate fazele cu 100% penibil; acestea ar fi:

  • eşti cu el într-un loc public şi se izbeşte de uşa de sticlă fiindcă nu o vede;
  • eşti la şcoală şi se spală pe dinţi cu un pix, îl roade şi muşcă mai rău ca un copil cu ADHD;
  • are un tic ce îţi dă de gândit…din 2 în 2 secunde trage ceva invizibil pe nas cu sunete specifice; ai vrea să vomiţi…
  • mergi cu el pe stradă şi scuipă pe jos;
  • la fast-food se pătează cu ketchup;
  • cerşeşte bani la colegi;

Uneori îl apucă momente de melancolie provocate de „dulci” manele de dragoste. Alteori se simte plin de energie şi virilitate când vede că i-a crescut păr la subraţ. Îţi fură non-stop prietenii şi, dacă s-ar putea, le-ar îngenunchia pe cele mai frumoase fete din liceu.

În altă ordine de idei, păduchele şcolar, e un căcat cu ochi, o glumă proastă a naturii. L-aş călca pe cap în secunda 1 fără nicio remuşcare, cu promisiunea că nu îl voi avea pe conştiinţă vreodată.E inofensiv prin impotenţa sa în orice domeniu dar faptul că e posibil să aibă mai mult de jumătate din neuroni atrofiaţi îl determină să fie impertinent, obraznic, agitat, imatur, prost, nesimţit, arogant, infatuat, sâsâit, panicat, aerian şi plictisitor. Toate la superlativ.

El e copilul care nu a luat bătaie destulă când era mic. Eu spun că niciodată nu e prea târziu…


Portret: Adrian Pescariu

E foarte greu să îţi dai seama cine e Adrian Pescariu.  Acum ceva timp am descoperit iadul, în varianta mea: cinic, îngreţoşător, chinuitor, Adrian Pescariu. Eu cu el în aceeaşi cameră jucând jocul cu scaune pe melodii Inna, Play&Win, Radu Ile şi Aurel Moldovan. De fiecare dată când muzica se opreşte el îşi aşează funduleţul de damă pe singurul scaun şi râde cu vocea sa de artist-wanna be.

Se pare că acest nu demult anonim este un semi-zeu în pluripotenţa sa. Presa îl ridică la rang de nemuritor aka geniu pe motiv că A.P. şi-a început cariera undeva pe la 15 ani. Practic e un artist complet, împlinit şi etern prin definiţie. E mai mult decît Napoleon, căpătând astfel titluri de make-up artist, designer şi hair-stylist.

În şcoala generală era cel care făcea parte din decor. Practic decorul clasei era livrat cu tot cu el. Nu putea avea prieteni decât atunci când aducea minge de fotbal şi, oricum, nu îl alegea nimeni în echipă, la sfârşit rămâneau el şi mingea. Unii credeau că nici nu ştie să vorbească. Mai târziu, când a învăţat cum se foloseşte telecomanda, a aflat de la TV de lifestyle&beauty şi chiar dacă nu ştia cum se pronunţă l-a captivat pe viaţă.

Nimeni în afară de el nu ştia că era printre puţinii care puteau să deseneze, să facă haine pentru păpuşi si să le coafeze. După ce a terminat gimnaziala a ajuns – sau nu- la liceu. Nu ştim ce a făcut acolo dar mai mult ca sigur a avut loc un fenomen care avea să schimbe soarta lumii mai puternic decât „Evrika!” lui Arhimede. Şi-a dat seama că el poate, că vrea, că e mai bun decât ceilalţi şi că in fact nu e atât de idiot precum pare. A învăţat să machieze şi să dea design-ul outfit-urilor. (Mai mult ca sigur a practicat pe propria persoană la început…)

E mai rău decât Elena Gheorghe lăudându-se că e virgină. E o manea a vieţii, e o manea a adevăratei arte.

Din fericire nu a ajuns încă la stadiul de vedetă, ceea ce e o cheie spre Nirvana pentru mine, personal.

El e acel „creator de modă” care nu creează nimic. Are o voce de domnişoară virgină şi colecţii de opresc copiii din creştere. Nu îţi inspiră nimic, are o freză gay like motiv pentru care pozează şi în ipostaze ce provoacă milă. Nu mai poţi avea aşteptări de el căci deja el, chiar şi prin nume, e jenant şi hopeless.

Nu a durat mult până ce am realizat că suntem binecuvântaţi (a se citi „blestemaţi”) cu Adrian Pescariu, chiar dacă e inofensiv ca un pudel în cămaşă de forţă. A trebuit să îmi sacrific neuroni pentru a urmări câteva emisiuni tv cu şi despre A.P. Practic am căzut de pe scaun când am văzut „viziunea artistului asupra realităţii şi feminităţii”. Practic am rămas 😐 . Colecţii cu nume banale gen Summer Nude şi FlowerPower sunt de-a dreptul non-creative, ca să nu mai spunem că lucrările sale sunt lipsite de farmec.

După ce am riscat cu preţul vieţii am ajuns la concluzia că A.P. NU EXISTĂ!! Există doar un puşti cu voce de personaj de desene animate pe care nu îl urăsc fiindcă s-a născut ci pentru că noi doi coexistăm pe planetă.

Mi-a luat cuvintele…

Tenia didactică

(Am hotărît să scriu asta chiar şi sub presiunea ideii că într-o zi voi fi nevoită să mă justific şi să implor iertare. Cu alte cuvinte risc cu preţul vieţii unui articol.)

Mai mult ca sigur există o tonă de nefericiţi care au fost pedepsiţi de soartă să aibă nenorocul de a cunoaşte un asemenea specimen precum tenia didactică.

Origini: S-a născut într-o familie cu părinţi intelectuali ce duceau o viaţă săracă dar din cele mai multe puncte de vedere corectă, onestă şi, să nu uităm, după voia lui Dumnezeu.

Purul adevăr: A trăit o viaţă atît de plictisitoare încât nu poate fi menţionată nicăieri. Toată copilăria a citit,şi-a scăldat ochii în furnir, a mâncat ciocolată ocazional şi cu porţie. Toată viaţa ei este un amalgam de principii în a căror cvasi-logică este ancorată profund. Dinainte să se nască a avut un singur vis: să devină profesoară de limba română. Astfel, discutăm despre tenia didactică aka profesoara, nu porno, ci horror.

Caracterizare printr-un rând celebru: Maimuţa în mătase tot maimuţă e.

Cum o recunoşti: Camuflajul folosit de profesoară ne este cu mult superior. Nici în o mie unu ani nu te-ar fulgera un gând cum că la prima vedere ea chiar pare ceea ce este.  Vârstă 30+, virgină. Se îmbracă probabil de la second-hand-ul unui orb căci altfel nu imi explic greşelile colosale pe care le poate face chiar şi când poartă pijamale. De obicei nu e niciodată în tendinţe în materie de hairstyle&co. Evident, îşi dă jumătate din salariu o dată la două luni pentru a merge la un salon cu prestigiu ridicat unde cineva îşi bate joc de părul ei.

În principiu, de virgină şi corectă ce e, are talie de furnică, picioare scurte şi numărul 38 la pantof.  În mod normal asta nu deranjează pe nimeni. Ce e îngrozitor şi tragic e faptul că timp de 50 de minute, la orice oră de curs,va avea grijă să-şi accelereze viteza de vorbire, va suferi de logoree şi nu va înceta să se învârte în jurul cozii.

Dacă eşti întreg la minte vei şti că în timpul orei trebuie să fii foarte tenace şi să îţi găseşti ceva activitate ce , teoretic, ţi–ar distrage atenţia de la catastrofalul monolog.

Profesoara şi-a dorit dintotdeauna să predea la un liceu. Astfel, stă în şcoală mai mult decât cere programul datorită faptului că ea „are simţul datoriei mult mai dezvoltat decât cei ce fac parte din universul  imediat”.

La ore simte nevoia să vorbească enorm de mult, să exprime aceeaşi idee prin n+1 moduri, să facă observaţii fără să privească persoana atenţionată ci uitându-se, chiar, pe fereastra sau…in gol. Dacă îndrăzneşti să fii curios vei regreta amarnic căci după ce îi pui întrebarea, într-un mod cât se poate de studiat, artistic şi logic, ea va simţi  că e cazul să se facă utilă şi va turna o pledoarie până când clopoţelul îi va salva pe toţi.

Pe hol nu vrei să o întâlneşti. De fapt, cam oricine fuge de ea. Când o vezi apropiindu-se de tine eu aş sugera un suicid cu un cui în tâmplă sau un teatru gen primeşti un mesaj urgent. În cazul în care ţi-ai cam lăsat imaginaţia şi spontaneitatea în vasul cu ciorbă de acasă , nu prea ai scăpare. Tenia didactică va veni la tine cu dinţii ei strălucitori urmând să…

-Buna ziua, domnişoara profesoară!

-Buna ziua, drăguţule! Vai…ce mare te-ai făcut…şi uniforma aceasta îţi vine atât de bine…

-Vă mulţumesc!

-Parcă Eminescu avea o poezie cu motive din universul uniformei…

-Cred că dumneavoastră ştiţi mai bine.

-Nu…cred că era Ion Barbu. Vai…nu pot sa cred ce frumuşel eşti şi ce bine arăţi aşa…Vai…am uitat să cumpăr ceva din universul patiseriei…E vorba de un croisant…Crezi că poţi merge tu? Da?

-Păi…da, sigur…

-A..da…şi dacă te duci la magazin poate treci şi pe la Casa de Cultura ca să laşi hârtiile astea.

-…

Astfel te vei duce să îi faci servicii ca mai apoi nici măcar să nu te salute când o întâlneşti pe stradă.

În cancelarie toată lumea e terifiată de ea.

De ce nu o vrei aproape: Dar de ce ai vrea-o? Vorbeşte prea mult, te plictiseşte cumplit, nu spune niciodată ceva ce nu ştii deja, cere favoruri fără să returneze serviciul şi oricum…nu are karma pozitivă. Nu are simţul umorului nici cât gardul mormântului de la cimitir, are o părere despre orice şi principiile ei sunt defecte.

Cum scapi de ea: Aşa ceva e imposibil. Când ai întâlnit-o prima dată ar fi trebuit să ştii că eşti blestemat să te urmărească.



Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com. Tema: Baskerville de Anders Noren.

SUS ↑