Căutare

Zid de gânduri

Aştept ca muzele să renască din propria cenuşă.

luna

Septembrie 2010

Mai prost ca niciodată

Dacă e să ai un moment de căcat programat pentru o zi nu spune nimeni că e stabilit ca acesta să nu se extindă pe durata a 24 de ore şi să îţi facă ziua un calvar. De aia e viaţa frumoasă! Există tot atâtea tipologii umane câţi câini vagabonzi există în parcările dintre blocuri în oraşe. Cei mai frecvenţi sunt proştii – ei sunt, totodată şi cei de care nu poţi scăpa decât după moartea lor. Da, ca să scapi de un prost trebuie să îl exorcizezi, să îi tai capul, să arzi corpul şi să sfinţeşti locul executării cu şapte preoţi  apoi porţi amuletă protectoare şi desenezi o pentagramă pentru protecţie – niciodată nu se ştie!

O persoană ca asta îţi strică ziua oricum, dar cel mai grav e când vă certaţi. Nu, nici măcar Doru Octavian Dumitru nu poate simula o asemenea ceartă. E pe de o parte  stupidă, pentru că analfabetul niciodată nu vorbeşte sau tastează corect, ca să nu mai spun că are nişte clişee de-ţi schimbă compoziţia chimică a limfei; fiecare spune ceva, de regulă ce e în interesul lui, dar desigur, ideile nu au legătură între ele şi se creează efectul de vorbire în club când unul întreabă cât e ceasul şi celălalt răspunde că mama lui a rupt două cozi de mătură până a găsit-o pe cea  ideală. Pe de altă parte o asemenea ceartă te umple de poftă de viaţă. Să recunoaştem, telenovelele aplicate transformă viaţa în surse inepuizabile de umor. Un om care se repetă la nesfârşit şi îşi blochează propoziţiile pe aceeaşi placă proastă- care chiar şi simple fiind, sunt agramate – nu poate decât să te pună în cur de râs. Să-l vezi cum se bâlbâie până avortează trei litere ca mai apoi să se contrazică singur prin alt grup de cuvinte eşuat de-a binelea…ah, nici eu nu credeam că se poate până de curând.

( Obs. Nici nu se pune problema unui război psihologic cu un asemenea specimen, psihicul fiind specific oamenilor, de regulă.)

Eu sunt fascinată de felul în care asemenea cutie de conserve se pregăteşte de ceartă. Adică mersul – Texas, Vestul sălbatic, Justice League, X-Men, eroi etc. ; respiraţia – e grea, îl doare, schimbă microclimatul cu asemenea respiraţie, plămânii au 6000 de rotaţii pe minut, totul e la capacitate maximă,;gesturile – e încordat şi îşi aşează mereu boaşele în pantalonii scurţi care se numesc boxeri. Începe cu un gest de toată jena, de obicei. Te bate pe umăr sau te întreabă cum de ai tupeu să faci x lucru. Tu, evident ai tendinţa de a te uita în spate şi apoi să întrebi „Cu mine vorbeai?”. Maaaamă şi începe. În timp ce tu poţi juca golf cu planetele, bea un ayran cot la cot cu Anca Ţurcaşiu, cânta la 6 instrumente în timp ce alergi in jurul Ecuatorului, el face nimic. Adică, nimic ce te-ar putea interesa, o plajă largă de clişee bolnave care nu transmit nimic.

La fel de fascinată sunt de imposibilitatea de a scăpa de un căcat cu ochi. Nu se poate înţelege ce vrea de la viaţa ta. Rămâi în beznă totală când ai impresia că i-ai închis gura, el ia o pauză şi apoi începe iar cu lătratul. Dumnezeule! Poţi să treci prin toate religiile lumii, nici Jesus, nici Buddha, Allah sau Iehova, nici Lilith, Krishna, Odin sau Thor nu te pot ajuta din prima. Până nu fac sinod ecumenic pentru luarea de decizii nu reuşeşti să scapi de prost.

Poate vă întrebaţi de ce am scris atâta. Vă şi răspund: pentru că nu mai pot. M-am certat până acum cu multe categorii de proşti încât mi-a ajuns. Gata!

P.S. Până la urmă s-au strâns vreo 70j de mii de voluntari pentru „Let’s do it, Romania!”. Şi echipa mea a făcut treabă bună dar despre asta mai discutăm…

Două puncte bară

De regulă nu îmi plac sfârşiturile. Dacă e ceva ce îmi place mai puţin atunci acestea sunt începuturile. S-a terminat. Gata. Zero vacanţă, finish, mort, terminat, nimic, sfârşit, pa. A fost o vacanţă plină – se putea şi mai bine dar nu comentez. Ce e amuzant abia acum începe: se dă drumu’ la boboci. Multe, multe uniforme, râsuri, flori, directoare, profesoare cu fuste, profesori, foşti elevi ai liceului,pupăceală, linguşeală, mult, mult, nu, nu vreau.

O strategie bună ar fi să mă duc beată, la 10 dimineaţa, la pupat, la îmbrăţişat. Oricum, la cât de dezbinată e clasa mea nu o să observe nimeni că am la bord ceva bere.  Băi dar nu îmi plac începuturile absolut deloc, la nimic, niciodată, nici măcar un pic, deloc, nema, nada, rien etc. N-am ce face, o să mă duc, o să sufăr, o să mă pup cu toţi. Săptămâna asta nu mai scriu. Aştept să îmi iau laptop. Numărăm ceva boboci?

Feelings come around, then go around

Nu sunt meteorolog dar…afară e o vreme ciudată, un cerc vicios al vremii, un complot sinistru, ceva neprevăzut, o molimă ce stă pe tuşă aşteptând momentul oportun să lovească demonic. Există o tonă de lucruri pe care le poţi face în asemenea momente. Eu, personal, meditez. Rememorez, gândesc scenarii, joc „what if…” cu mine însămi, eu întreb şi tot eu răspund, îmi amintesc persoane şi întâmplări, râd de sistemul cauză-efect şi o iau de la capăt. Vara asta a fost atât de plină încât nici nu stiu despre ce să scriu. Nu o să scriu despre nopţi pierdute, evenimente păcătoase, adulţi aroganţi, bătrâni fără niciun simţ al realităţii cât de cât palpabil ş.a. Am învăţat atâtea încât aş greşi dacă le-aş explica altora de ce sau pentru ce. Mă văd la o masă jucând „I’ve never…” cu tequilla – probabil aş termina sticla înainte ca ceilalţi să dea măcar un shot. Acum mă amuz. Nu vreau să ştiu cum va fi mai târziu. Mă duc să mai exersez la chitară.

September, 2nd

Ieri, calendaristic a fost prima zi de toamnă. Damn, yes! A fost exact cum trebuia să fie: mohorâtă, umedă, grade aproape de zero, soare mascat de nori gri-şoarece, vânt la sol agitând ochiuri de apă, câini îndoiţi de frig, bătrâni cu haine roase-n coate de al doilea război mondial, adulţi fumând la balcoane, copii alergând cu mingea în mână. Frumos, frumos…

Nu vreau să calculez dar cam peste două săptămâni o să înceapă chinul trezirii la 6:30am. O să salut oraşul încă de dimineaţă şi o să împrăştii aroma cafelei matinale în toată scara blocului, o să păşesc printre blocuri încercând să nu trezesc patrupedele, o să mă doară fruntea de la multe ore de matematică şi o să vreau pauză la sfârşit de răsărit.

Abia aştept să-mi bucur ochii cu marea galbenă coborâtă din înălţimea teilor în roua firului de iarbă. Abia aştept să mă prindă noaptea pe o cladire părăsită, în bătaia vântului, în sunet de căşti, în prezenţă vicioasă, aşteptând ceva linişte asurzitoare bruiată de castane ce cad la răstimpuri pe acoperişuri. Dimineaţa patiserii o să umple gogoşi cu gem şi voi trece pe lângă ele pentru că nu îmi place dulceaţa de căpşuni; şi o să plouă, o să îmi intoarcă umbrela pe dos iar în penumbră vărtejuri de frunze măcinate îşi vor spune cuvântul.

Dar vor fi şi seri umplute cu solitudine zâmbitoare când privind la o lună amară voi uita degetele pe cana înfierbântată de ceai şi voi ţipa în mine de durere, apoi îmi va trece şi voi chema chitara la mine, voi trezi un vecin, doi şi voi râde că ei nu mă pot opri căci interfonul nu are taste şi voi adormi cu o carte pe piept.

Vor fi zile pierdute prin gară, privind la un ceas stat, trasând linie după linie pe hârtie în căutarea unor forme, încercând să dau viaţă unui tren pe hârtie de xerox. Vor fi zile pierdute într-un parc pustiu cu o sticlă de apă plată şi plasturi pe degetele mâinii stângi.

Şi nu, nu sunt melancolică. Vara ce a trecut a fost mai plină decât precedenta iar dacă mă gândesc la toamnă pot spune că sunt fericită.

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com. Tema: Baskerville de Anders Noren.

SUS ↑