Căutare

Zid de gânduri

Aştept ca muzele să renască din propria cenuşă.

Etichetă

jurnal

Mişto

Chiar dacă vacanţa de vară ne îndobitoceşte pe toţi e mişto acasă – te trezeşti într-o realitate pentru care nu ţi-ai dat acordul şi oricum nu prea îţi pasă, te-ai obişnuit deja, păţeşti asta zilnic din exces de somn; te târâi prin casă căutând mâncare şi internet şi încerci să le faci pe toate în acelaşi timp ca să nu te ridici de prea multe ori din pat; stai în pijamale până te pierzi în timeline şi ieri devine astăzi.

E mişto acasă pentru că şi-aşa nu ai altceva mai bun de făcut. Cel mai mişto e când eşti singur – începi să auzi voci şi în mod curios nu te sperii, ba chiar îţi sunt familiare. Asta e primul semn că pe aeroportul din mintea ta s-au întors gândurile. Gânduri adevărate, de om cu probleme. Gândurile alea pentru care unii te credeau creativ sau deştept sau doar serios.

Când eşti acasă cel mai mişto e să îţi aminteşti chestii. După ce îl locuieşti o vreme Bucureştiul devine un cadru bun pentru răsturnatul amintirilor. Nu vezi trenuri şi nici măcar în gară ele nu par reale. Străzile lui sunt şi mici, şi mari. Uneori chiar şi dacă trece un singur om strada pare aglomerată. E din cauza lui. Are faţa aia de tip între două vârste cu zero la sfârşit, fizic mediocru şi o aroganţă de două degete pe faţă – ca să acopere suferinţa. Ea l-a părăsit, el a urât-o, le-a urât pe toate, le-a futut fără să se uite la ele, a băut cu simţ al răspunderii  – cât să poată merge ajutându-se doar de un gard şi s-a trezit că nu mai vrea aşa. Dar femeile nu caută bărbaţi la outlet-uri. Ar da orice pentru puţină afecţiune dar când te incrunţi la el ridică nasul de parcă ar fi prea bun pentru tine. O să meargă acasă – e singur acolo şi s-a obişnuit aşa. Rămâne la amintirile din studenţie…

Alteori străzile sunt goale chiar dacă toată lumea se loveşte de tine. Sunt pline de femei nule. Femeile alea care abia aşteaptă să vadă un film trist ca să mintă că e impresionant şi să plângă pentru că ele s-au regăsit acolo de fapt. Femeile alea care construiesc polish-uri în jurul lor doar ca să păstreze aparenţele – ele încă sunt frumoase, deştepte, iubite, dorite, respectate, admirate, nepătate, intangibile, zâne deci. Merg cu capul sus şi cu spatele drept de parcă nu ne-am prins toţi că-şi plâng de milă în fiecare zi, în baie când se fac frumoase, deştepte, iubite, dorite…

Uneori e ceaţă pe străzi – şi zgomot. Sunt tinerii care nu se pot abţine. Adolescenţii aia care-şi critică părinţii şi jură că nu vor ajunge niciodată ca ei. Ăia din provincie care cred că dacă te comporţi ca un retard cu fiţe pe stradă e mişto pentru că nu zice nimeni nimic. Sunt hipsterii care sunt doar nişte copii care aplică Freud pe ursuleţi de pluş, care încă au roţi ajutătoare la bicicleta din capul lor. Cei care au o impresie de sine prea bună, cei care se urăsc de mici, viitoarele prostituate, viitorii peşti, curvele deştepte, băieţii de nota zece la bază, copiii care ar vrea şi nu pot şi cei care pot şi nu îşi dau seama că vor, ţigani cu tupeu care fac doar zgomot, puşti care cred că se iubesc, tocilare care susţin lesbianismul şi nu recunosc limbile din baie cu colega.

E mişto când îţi aminteşti  că la metrou stai coastă-n coastă cu altul şi aproape că ai vrea să sari pe el şi să dai orice ca să afli ce gândea despre tine înainte să-i faci o biopsie neconvenţională. Şi vânzătoarea de la parter care încă nu ştie că intre faţa ei şi a ta e doar un zambet simpatic postat de tine – în mintea ta ai un scenariu despre o răpire şi sechestru încheiat cu teză la limba română. Şi vecina surdă care-şi cere scuze de fiecare dată crezând că ai salutat-o fără să primeşti răspund. Şi vecinul care zâmbeşte draguţ deşi în mintea lui te judecă pentru cele 3 ţigări pe care le-ai fumat de când vorbeşti la telefon pe scară. Şi băiatul care întră în scară şi care te surprinde că încă stă pe picioare de la atâtea fiţe. Şi tu…şi camera ta în care probabil s-a depus deja praf pe patul care scârţâia prea tare în noaptea aia…

Cel mai mişto e când te crezi singur şi chiar când te întrebi cum loveşte depresia (gradually then suddenly, of course) îţi sună telefonul – un prieten bun. Ăla cu care nu te-ai mai văzut de la ziua ta, ăla la care te interesează cum funcţionează creierul de reuşeşte să vorbească sexy chiar şi când îţi spune despre cum a futut-o pe alta. Prietenul ala care spune că eşti o gagică mişto dar te crede un băiat de treabă. Prietenul ăla pe care nu îl suni când ai o problemă ci care te sună să-ţi spună „…mi-era dor de tine…”…

Astăzi

Se ştie că eu locuiesc într-o grotă şi că e la ordinea zilei călătoria de 2×50 minute pe frumoasele drumuri ale patriei, în limbaj simplu – fac naveta. Acuma vă daţi seama ce plăcere se ascunde în spatele acestei banale activităţi. E o explozie de senzaţii ce încântă simţurile până la…oripilare – şi sunt serioasă. De la exterior bus-urile sunt nişte mijloace comode de transport în comun, curate, încălzite şi aerisite unde lumea gustă din plăceri mici, cotidiene. Dar interiorul? :)) Astăzi mi s-a întâmplat să mi se blocheze creierul din cauza unor personaje şi situaţii născute de ele.

Am aşteptat liniştită la coadă, am urcat prezentând un abonament de om modest  şi am început un marş lent spre un loc sperat a fi liber. Singurul loc liber de care m-am lovit a fost cel de lângă un bătrân aparent paşnic şi în regulă, modelul acela de bunic la 80+ care încă se descurcă cu…viaţa, să zicem. Iau loc şi nici nu apuc să îmi pun căştile când aud nişte propoziţii fragmentate – mă întorc şi ii spun politicos că acum nu pot discuta cu el pentru că nu il aud pentru că ascult muzică pentru că asta fac eu de obicei. La naiba! Muzică la maximum şi tot auzeam bagatelele lui. Stăteam cu spatele la el dar deodată mă trăsneşte un miros de ceva, o secreţie învechită, o salivă de împuţea prima jumătate a autobuzului (cred că asta e cheia accidentelor cauzate de alcool fără ca şoferul să fi consumat substanţa). M-am ascuns după geacă, eşarfă, o revistă, rucsacul pe care îl ţineam în braţe, căşti când deodată observ iminenta ciocnire cu…o planetă. Bine, bine, o planetă dar nu orice fel de planetă ci neagră şi cu mustaţă. Da, vere, ditamai ţiganu’ bomba autobuzul pe unde trecea, dizolva banchetele cu ploaia acidă produsă de trecerea precipitaţiilor la vorbire prin norul de miros din jurul său. Ca să ne înţelegem – ne-a desfigurat pe toţi în drumul său după care s-a plantat undeva în spate. Eu mi-am pierdut 3 vieţi în timpul ăsta şi am zis că gata, s-a terminat. Prostii! De data asta venea moartea în pulover ros de molii. Între nas şi gură avea o nurcă dar aveţi idee ce avea între buze? – cioburi. Şi râdea fără jenă cu focarul acela de infecţie printre călătorii aflaţi în picioare, niciun stres.

Partea frumoasă e exact în dreptul scaunului meu unde îl întâlneşte pe bătrânul din stânga. Conversaţiile dintre băieţi cu ţuică în creier sunt delicioase prin umorul rezultat din încrucişările alea de limbă.

În 5 minute m-au făcut varză. Am început să râd şi să am ticuri nervoase de la blocajul creierului. Nu mai ştiu ce a urmat…

Am treabă

Dacă cineva interoghează la răstimpuri universul, în legătură cu mine, aş vrea să afle că mă trezesc în fiecare zi la 5 ca să plec la 6 ca să fiu la 7 la şcoală, ca după aia să pierd nişte ore pe linia de ordonată zero a curbei de efort. Viaţa mea gravitează în jurul pătrimii de zi petrecută la şcoală, celor 2 ore petrecute pe drum de ţară şi altora dedicate orarului de studiu impus de subconştient. Încerc să mă regăsesc pentru că eu nu înţeleg unde mă aflu în toată istoria asta. Adica timpul meu e pentru câte ceva şi pentru alţii dar niciodată pentru mine. Îmi lipseşte o listă medie plină de piesele acelea de puzzle care mă formau. A rămas doar conturul şi deocamdată aştept până când se va umple cu ceva nou.

Mă enervează cei care gestionează atât de bine timpul dintr-o zi încât reuşesc să se gândească la iubiri pierdute, regăsite, freze noi, cărţi şi filme, sporturi şi călătorii, vrăjeli şi abjecţii. Într-o zi o să descopăr formula pentru a da cu piciorul tentaţiilor mici şi celor ce au nevoie de ajutor, pentru a scăpa de cei ce au mereu întrebări şi pentru a calcula unităţile de egoism necesare ca  vitamina C.

Da, o s-o aflu şi atunci o să am timp să râd de cloaca aceea în care gândeşte o domnişoară (de lasă comentarii conform cărora eu sunt o curvă ipocrită ce ii lucrează pe alţii pe la spate) care demonstrează că e tare şi directă din moment ce lasă comentarii anonime. O să scriu despre ce vreau eu exact când o să vreau fără să mai ascult opinia unora despre egalitate şi lipsa dreptului de a judeca etc. etc.

Deocamdată am treabă.

 

Alma Mater, mai mult alma

Mi-am dat seama că eu nu mai pot scrie plin de emoţie din cauza ultimului episod de maximă intensitate ce mi-a murdărit existenţa. A fost o poveste în care am umilit nişte personaje, s-au inflamat altele, am ridicat praful de pe podeaua controverselor până când povestea şi-a găsit un final pe modelul Alma Mater, mai mult alma pentru că, a fost un final frumos – în ceea ce mă priveşte. Am făcut abstracţie de ameninţările dintre cele mai nefondate, de sentimentele de natură umanitară, de vocile astea ale voastre care şopteau că exagerez&co. Băi deci eu sunt Maica Tereza în materie de toleranţă, calm, răbdare, sensibilitate, dragoste şi tot setul şi durează foarte mult până când mi se umple paharul dar de obicei există o singură modalitate de a-l goli – şi nu o să-mi cer scuze pentru asta.

Se dau teste iniţiale şi sunt Zen de când am aflat asta pentru că nu mă afectează deloc schimbările dar pe mine mă îngrijorează altceva. Elevii din anii terminali sunt condamnaţi să dea cvasi-examenele alea în laboratoarele noastre de info cu computere magice care fac surprize şi profesorii îşi tonifică musculatura grăbind procesul de copiere a subiectelor în fiecare zi diferite. Nu, nu asta mă îngrijorează. Immediate effects do! La testarea vieţii de la TIC – nu fac nicio traducere, găsiţi pe Google – am asistat la ochi disperaţi şi minţi goale în acelaşi timp şiiii…brusc am gândit aşa…larg.

Eu dacă m-aş raporta la tehnici esenţiale de supravieţuire în medii neîmblânzite m-aş situa undeva la nivelul ăla de aprinzi focul şi gata – atât de pregătită mă simt eu în ceea ce priveşte bagajul meu de cunoştinţe sau, dacă vreţi, CV-ul meu. Vreau să spun că există nişte persoane din contingent care vor să dea la academii de poliţie şi ce pălăria mea mai există, medicină veterinară şi de alte creaturi precum cele umane, drepturi, bănci, arhitectură, psihologie, toate limbile străine, dar săracele au carenţe grave serios în domeniul de aplicaţie.

Eu nu mai înţeleg nimic. Bine că demonstrăm jeguri de idei nimănui cu Let’s do it, Romania! şi alte bagatele şi nu ne putem concentra pe propria noastră persoană. Îmi imaginam că aş încheia un articol cu o frază gen „Data viitoare voi scrie despre Noscete ipsum et nosces universum et deos” dar nu o să fac asta.

P.S. Am răcit.

 

 

 

 

 

De final

Ultima zi de vara din anul asta incepe neasteptat de…prost – daca vreti o fraza subiectiva. Inca din primele minute universul a avut grija ca eu sa tarai o patura prin toata casa si sa dorm pe canapea, ca un sot pedepsit. La ora 5 eram cu ochii fixati pe tavan, fara ochelari, analizandu-mi insomnia.

Mă enervează faptul că sunt exilată aici, aflându-mă in imposibilitatea de a naşte un plan de evadare; găsesc Prozac in desenul zilnic şi iesirea de la crepuscul cand mă furisez printre guri bârfitoare spre un loc unde imi permit câte un brainstorming cu prietenii din copilărie. Imi revin frustrări din clasa divergenţelor de opinie cu colegii de domiciliu şi a „de ce?” căci am ajuns la concluzia că unul din noi are cel puţin o problemă.

Uneori stau şi mă gândesc mai mult decat de obicei la unii copii care au starea dupa care toti tânjim in tacere – lipsiţi de griji, puţin spre deloc bombardaţi de violenţă şi pornografie, suficient de mult detaşaţi de lumea noastră cat să poată fi adoptaţi de o lume creată de ei inşişi. Nu e minunat să ai parte de linişte interioară doar pentru că nu cunosti opusul ei? Recent am invăţat că dacă ceva nu poate fi schimbat ar trebui macar descris sa fie.

Incepe numărătoarea inversă, urmează un inceput de nebunie cu tot ceea ce include ultimul an de liceu. Aud aceeaşi intrebare la 5 din 10 persoane şi toţi spun „dai bacul anul asta” sau „ai grijă, e foarte greu la facultatea aia”. In vara asta mi-am mai demonstrat o dată că nu ar trebui să avem incredere decât in propria noastră persoană, nu merităm să avem încredere în persoane odioase&co.  – chiar dacă ştim cu toţii cât de frumoase ar fi relaţiile acelea utopice bazate pe un pachet de virtuţi şi legi morale.

Blogul asta ar putea fi un gen de guestbook în care aş putea să imi scriu impresiile referitoare la vara ce in cateva ore se termina – aşa, calendaristic – dar cum aceasta din urmă a fost mai saracă decât altele, prefer să nu.

La o cafea

Abia am ajuns acasă.

Pentru mine locul ăsta este Hometree-ul din Avatar – aici vin goală şi mă încarc, vin murdară şi mă curăţ, vin B&W şi mă colorez. Cred că vara asta nu a trecut inutil pentru că simt că am construit ceva în mine şi de data asta nu e un castel din nisip. Am călătorit cu trenul mai mult decât mi-aş fi imaginat, am cunoscut oameni noi şi locuri noi. Am fost la Summerwell şi m-am simţit bine între hipsteri. După fiecare călătorie m-am întors acasă, mi-am refăcut bagajul şi am zburat.  Recent au aflat părinţii mei că fumez – nu ştiu ce să fac în privinţa asta.

Deja vreau să plec iar…

News

Scriu din bârlogul meu de la ţară. Da, m-am mutat. Nu mai locuiesc în orăşelul cu nume descris de o anumită persoană ca fiind ciudat. I-am lăsat pe proprietari în contradicţia lor şi am ajuns pe meleaguri ancestrale – „contradicţie” pentru că ei nu ştiu ce vor şi nu îşi imaginează că dacă închiriezi un apartament îţi asumi şi riscul ca mobila ta să se deterioreze în timp pentru că HELLO cineva o foloseşte…

Există câteva avantaje ale traiului aici, restul de până la 1000 fiind dezavantaje, desigur. Mănânc sănătos, am hârtie Zewa la baie, e mai calmă zona, stau la parter şi nu trebuie să urc un etaj de fiecare dată când mă întorc acasă, are cine să îmi gătească şi să îmi facă o cafea, eventual să spele vasele ş.a. DAR mă trezesc în fiecare zi la 5:30am şi peste o oră sunt deja în bus stop gândindu-mă că urmează iar 50 de minute de plictiseală după care ajung la jumătatea primei ore de curs şi trebuie să mă umilesc scuzându-mă că am întârziat – mereu spun aceeaşi poveste. Ajung întotdeauna mult prea târziu acasă şi încă mai am probleme cu împărţitul camerei, băii, internetului. Cel mai apropiat magazin e la 5 minute de mers şi nu e non-stop, există tot felul de animale dubioase, uneori mult praf; există vrăbiuţe care nu te lasă să dormi, tone de câini gălăgioşi, ţărani de strigă pe stradă, babe cu raze x ce scanează fără pauză când treci pe stradă şi, mă rog, tot setul. Am mai scris despre viaţa la ţară…

Nu am permis de conducere şi nu mă pot duce când vrea miocardul meu unde vrea encefalul. E frumos.Vreau camera mea în care să fie toate lucrurile mele, să fie în culorile dorite de mine, decorată aşa cum vreau eu, să pot picta şi desena în muzica mea, să stau cu cine vreau eu.

Nu am mai scris pentru că aşa am înţeles eu lucrurile. Am dispărut din peisajul tuturor, nu numai din peisajul blogului. Dar acum am încă o revenire, se pare.

Nu voi cere poze cu ţâţe şi alte chestii odioase pentru a mă inspira şi a mă mobiliza în ale scrisului. Am să încerc să mă adun. Mai am de şters nişte praf pe aici.

După ora Pământului

Faptul că nu fac nimic la şcoală mă epuizează grav şi astăzi am avut o tentativă de somn aproape eşuată, desigur. Acest moment a adus influenţe murphyce şi când îmi doream să dorm telefonul nu înceta să sune, contrar momentelor în care îmi doresc să fiu căutată şi sfârşesc prin a fi uitată. Era prea multă lumină în cameră. M-am ridicat, am căutat o bandană prin tot maldărul de eşarfe şi fulare. Am luat bandana şi am calculat nişte secţiuni – ideea era să formez o chestie pe care să mi-o leg la ochi şi prin care nu voiam sa treacă lumina. Mi-am legat-o dar nu mai ştiam cum să ajung în pat aşa că am dat-o jos, m-am aşezat în pat şi am legat-o la loc. Mă simţeam ca la eclipsă: 3 ziua dar întuneric beznă. Păcat că eclipsele nu opresc motoarele maşinilor sau nu omoară copiii mici. Am vrut să îi omor. Ţipau din toate părţile şi parcă o făceau intenţionat. Au trecut pe rând un ţăran cu manele, ambulanţa, poliţia, pompierii, Shakira, un OZN, Doctor Oz, un car roman, o sanie cu roţi, un tramvai, Bob Marley, Sfânta Ecaterina ş.a. Mă simţeam ca la Carnavalul de la Rio de Janeiro. Am început să mă gândesc la ceva adevărat şi să las marsupialele, paricopitatele şi alte mamifere deoparte; am început să mă gândesc la călătoriile mele cu trenul care întotdeauna m-au încărcat spiritual. Mersul cu trenul nu e pentru oricine de aceea e mirifică diferenţa dintre felul în care unii înţeleg esenţa călătoriei şi felul în care unii nu înţeleg nimic. Aici e o problemă de percepţie pe care eu, cu bandana pe ochi, chinuindu-mă să mă abţin din a arunca cu mobila pe geam, nu aveam cum să o rezolv. Mersul cu trenul mă linişteşte şi îmi provoacă revelaţii. Muzica devine mai bună – nu e valabil şi pentru Fuego sau Andra , nasc noi idei şi le reconsider pe cele vechi. În tren am planuri de viitor. Mersul cu trenul e ca o întoarcere în timp, e ca momentul în care Heidi s-a întors la bunicul său pe munte, e ca Schimbarea la Faţă, găsirea oii pierdute, e ca „Revedere” a lui Ştefan Octavian Iosif. Vecinii de jos ascultau muzică la TV, chiar românească şi chiar de aia proastă. Vecina de sus dădea cu aspiratorul în felul ei unic şi greu de plagiat – doar în colţuri, altfel nu îmi explic de unde acelaşi zgomot la fiecare 1,33 secunde. M-am ridicat şi am scos bandana de pe ochi – aş fi putut ţipa ca un Tarzan şi apoi să prind o liană dar nu mai puteam nici măcar să omor o fetiţă HannahMontanafilă când lumina de la 6 dupăamiaza m-a gumă de mestecat cu lichid mentolat orbit pentru o treime de minut. Mă simţeam ca Prometeu când vulturul lui Zeus îi mânca ficatul. Nu se putea ceva mai adevărat de atât. Din momentul în care m-am desprins de pat nu m-a mai sunat nici măcar Jesus. Au încetat toate zgomotele, s-a înserat apoi înnoptat, s-au aprins felinarele şi ochii pisicilor. Acum stau turceşte pe scaunul de bambus şi manânc gogoşi cu lapte – nu ţin post. Bucuraţi-vă că m-am intors, muritorilor…

De ziua ta

Îmi vine să plâng. Stai, Mădă, nu mă mai pupa în ureche, cred că mi-a intrat ceva în ochi. Ai dreptate, plang. Nu, de data asta nu sunt depresivă ci doar mă simt copleşită. Mă simt ca femeia puternică din spatele unui bărbat de succes, ca un evanghelist care a fost martor la minunile lui Jesus şi apoi scrie, ca nişte ochelari care însoţesc purtătorul şi ştiu totul despre el, mă simt ca cea mai bună prietenă a ta. Te ştiu în toate momentele tale şi când ceilalţi îţi văd restul feţelor eu o văd pe cea reală. E frumos ce se întâmplă, Mădă. E frumos pentru că există un vagon de anonimi care şi-ar dori să trăiască ce trăim noi. Noi, luate la pachet de 2, niciodată gândite separat, mereu împreună. Tu pentru mine eşti jurnalul meu, un jurnal cu creier care află totul despre mine şi are reacţii. Am făcut chestii de negândit până acum, am trecut împreună de la agonie la extaz, de la alb şi negru la rogvaiv şi ştii de ce? Pentru că numai aşa putem fi împreună.

Îţi mulţumesc că eşti alături de mine chiar şi când nu am nevoie de tine. Mă bucur în fiecare zi că exişti iar astăzi ai mai crescut puţin, împlineşti 17 ani. Totul a început în clasa a 9-a, când am fost geloasă pe x că te-a numit prietena ei. Aşa că am renunţat la prietena mea, m-am certat cu alţii pentru tine, nu mi-am dormit nopţile şi nu mi-a păsat de altceva. Îţi mulţumesc că ai făcut la fel. Îmi doresc să trăim la fel până când o să mă aştepţi la aeroport spunându-le copiilor tăi că vine mătuşa Irina din Australia. O să îţi dau voie să mă porţi ca pe o cravată, aproape de inima ta. Eu îţi port faţa aceea care râde mereu pe partea interioară a ochelarilor mei, deci eu nu văd viaţa în roz, văd viaţa în Mădă iar asta strârneşte controverse enorme pentru că există n la puterea a 3-a  persoane care ne-ar ridica un altar doar din dorinţa de a trăi şi ei sentimentul acesta de mai mult decât apropiere sufletească cu cineva.

Nu ştiu tu dar mie îmi place aşa, cu tine. Îmi place că mergem la gară şi zacem uitate, că ne inchidem în casă şi mâncăm, că…x, y, z – ştim noi. Vezi? Asta e şi ideea! Eşti jurnalul meu plin de secrete, mi-am scris istoria vieţii în tine iar eu port o parte din portofoliul vieţii tale. Astăzi nu am inspiraţie, am scris exact ce am putut scrie. E ca un iceberg, am scris doar ce e deasupra apei – restul îl simt iar când ne vom atinge degetul, ca Dumnezeu şi Adam în Capela Sixtina, vei cunoaşte iar tot ce gândesc şi simt eu pentru tine.

Născută la începutul primăverii, tu eşti primăvara mea. Te iubesc.

P.S. Mai ştii când a fost scandalul cu vecinii şi au vrut să ne despartă? E ca şi cum ai aplauda cu o singură mână – ce proşti…

Blog la WordPress.com. Tema: Baskerville de Anders Noren.

SUS ↑