Căutare

Zid de gânduri

Aştept ca muzele să renască din propria cenuşă.

luna

August 2010

De ce iar nu am putut să dorm

Meditam aşa cum numai eu pot medita; camera era cu susul în jos. Ba nu, de fapt eu măturam podeaua cu părul, stăteam pe canapea, cu picioarele pe perete. Motanul torcea pe burta mea. Ascultam Iluzia unei insule cântată de Valeriu Sterian. Prin cameră se perindau gândurile mele. Eu câştigând Oscarul, Santana luând lecţii de chitară de la mine, o fermă de hamsteri şi dihori, eu dansând împreună cu iubirea mea imposibilă, suicidul meu, lume plângând, petrecere in cinstea mea, eu singură bucurându-mă de o ţigară, râuri de vodka, Dumnezeu, lacrimi, pisici alergând în jurul sarcofagelor egiptene, frunze de tei câzând pe alei de toamnă, baloane cu apă, Cenuşăreasa cu pantofi cu şireturi ca să nu îi mai piardă, carnaval la Rio, gondolier fără cap, Johnny Depp fumând iarbă, eu pictând flori de cireş, tatuaje zburând în aer. Toate semănau cu un fum, fantasme, iluzii, vise şi toate erau cu susul în jos şi se mişcau haotic. Năşteam atât de multe idei încât se aglomerase încăperea, mă agita şi se observa în gândurile mele căci toate personajele nou apărute deveneau sociopate, psihopate – situaţia scăpa de sub control. M-am încruntat şi am ţipat „Gata! Ajunge!”. Toate gândurile mele s-au blocat şi se uitau la mine. Brusc au început să se dezintegreze şi să îmi intre înapoi în cap. Motanul s-a trezit şi mă privea confuz. M-am ridicat şi m-am aşezat cât de cât uman pe canapea, camera şi-a pus josul jos şi susul sus. Am răsuflat uşurată. Mă uitam iar în jurul meu, un gând a vrut să iasă. I-am văzut capul, era un copil murdar de ciocolată pe faţă. M-am uitat urât la el şi s-a retras. Am mormăit „Gânduri neserioase…nu ar trebui să le las atâta libertate…”. Motanul a sărit de lângă mine şi s-a dus jos să mânânce. În timp ce el spărgea granule cu peşte eu mi-am aprins o ţigară şi am început să fac cerculeţe, apoi cerculeţe trecând prin cercuri, corabie cu piraţi somalezi – am scuturat capul, mi-am spus „Nu, nu…ăsta e alt gând”. Era aiurea. Melodia deja se schimbase, era Velvet Underground – Sunday Morning. Am început să fredonez. „Sunday morning, praise the dawning…WTF?! E duminică?!” Era imposibil să fie duminică şi cu toate astea era duminică pentru că melodia aceea era în playlist – ul pentru duminică şi indubitabil, era duminică. Înnebuneam!! M-am ridicat, am început să mă agit prin cameră. Motanul se uita la mine curios. Eu târâiam după mine o gaşcă de pitici – cică mergeau la adunat de provizii pentru iarnă. Mă enervau, m-am uitat afară şi erau numai frunze de tei pe jos, o mare galbenă – ceva de vis. O carte se transforma în hârtie igienică pe masă. Mă trezesc cu Hamlet lângă mine şi îmi arăta un ceas. Îi dau un capac după ceafă şi mă opresc brusc, în mijlocul camerei. Deci muzica a stat, scrumul a căzut din ţigară, şerifii s-au sinucis, frunzele s-au oprit în aer, vinul nu mai fermenta, mie mi-a apărut un beculeţ aprins la tâmplă şi am strigat către mine „E duminică! Bineînţeles că e duminică. Ieri a fost sâmbătă, mâine e luni…” Am inspirat şi am expirat adânc, m-am aşezat pe canapea şi a venit şi motanul. Torcea şi se alinta. L-am întrebat „Ne iubim sau ce?” şi aşteptam răspunsul.


A trântit uşa şi a înjurat că a întârziat cu două minute peste 8:30. A lăsat o urmă de parfum atât de densă încât devenea 6D. Era tata. Urăsc zilele de luni…

Anunțuri

I would like to thank…

Aş vrea să mulţumesc tuturor celor care m-au susţinut în drumul meu spre glorie, aş dori să mulţumesc familiei (care oricum nu îmi citeşte blogul), prietenilor, prietenilor amicilor prietenilor mei, duşmanilor mei ş.a.m.d. Ok, ok, sunt onorată să primesc un premiu care nu ştiu în ce constă sau ce ştie să facă dar eu trebuie să continuu leapşa după ce Gabriela mi-a predat  ştafeta.E un fel de Leapşa, un fel de premiu care nu există dar pentru care trebuie să te bucuri căci se presupune că te face să te simţi important, băgat în seamă and all that bullshit.

Regulile sunt:

1.Postează blog award-ul pe blogul tău.
2.Dă link-ul persoanei care ţi l-a acordat.
3.Dă mai departe spre 15 bloggeri.
4.Anunţă-i pe aceşti bloggeri că le-ai acordat premiu.

Alte 3 reguli:
– spune de la cine ai primit acest premiu
– înşiră 10 lucruri care îţi plac
Oferă acest lucru altor 10 persoane fă în aşa fel încât să afle.

Următorii sunt rugaţi să-şi ridice premiile:

DeaPujtiu . Nic  Labiş . Ioana Dunea Heliana LixandraPiticu GrasAncaZaludu . Vali . Cpt. Burcea . Melicovici Ion – nu-s 15

Chestiile care-mi plac:

• actorie, film

• chitară, muzică

• scris, citit

• beţişoare parfumate

• călătorii, tren

• haine

• oameni, prieteni

• pictură&desen

• chiromanţie, astrologie

• toamna



Creative condom ad

Chestie mai tare ca asta nu există. Prindeţi voi mesajul…

Cum se distruge o viaţă

A fost incendiu la maternitatea din Giuleşti şi bineînţeles, au inceput cu teoria conspiraţiei, anchete, suspecţi etc. Explozia a fost rapidă, anumiţi nesimţiţi nu au sesizat la timp, personalul de servici nu şi-a făcut treaba nici 30% din cât ar fi trebuit şi atât. Efectul e catastrofal: 4 bebeluşi morţi şi 7 răniţi. Nu mi-au plăcut niciodată copiii dar de data asta e strigător la cer pentru că mă gândesc la cum înnebunesc mamele şi cum o să rămână traumatizate pe viaţă după asemenea pierdere. Adică munceşti atâta, pui suflet, porţi o sarcină atâta timp, îţi schimbi viaţa cu totul aşteptând momentul,  nici nu apuci să îţi vezi bebeluşul şi deodată afli că e mort? Mă gândesc la cei răniţi. Ei sunt cei cu adevărat afectaţi, prea marcaţi pe viaţă. O să se refacă greu, în copilărie toţi o să râdă de ei şi vor fi marginalizaţi, o să crească şi nu o să aibă prieteni, nu o să îşi găsească loc de muncă respectabil pentru că în zilele noastre se pune accent pe aspectul fizic aşa cum numai într-o ţară lipsită de civilizaţie se poate. Poate doar câţiva cunoscuţi vor şti că ei au fost victima unei accident de absolut toată ruşinea, restul vor râde şi ei nu se vor putea apăra pentru că nu vor avea ocazia să explice de fiecare dată că viaţa lor a fost distrusă înainte ca ea să înceapă cu adevărat.

Frame per second

Nu am crezut niciodată că sunt un cur deştept, o competentă sau vreo apariţie dar mă gândesc că există atâta inutilitate în jurul meu. E ca în Idiocracy; oricum dau numai de mormane de proşti care se înmulţesc ca ţânţarii în deltă şi îi acoperă pe ăştia inteligenţi, mai lipseşte să se ajungă la momentul în care va exista nu riscul de cutremur, incendiu sau tsunami, ci riscul de avalanşă de gunoaie. Aşa o să ajungem mai târziu, acum deocamdată suntem la stadiul acela de ţară de căcat, cum erau cartierele marginaşe indiene din Slumdog milionaire. Şi ce e mai aiurea e că nimeni nu se trezeşte să îi dea o tastatură peste faţă lui Băsescu Traian, ca in Wanted. Acum nu vreau să se termine liceul, mă bucur că începe anul şcolar şi o să fie Balul Bobocilor şi o să se sărute boboci beţi pe sub mese, ca în Virgin suicides, o să vină poate câte un coleg nou poate ca Big Mike din The blind side sau vreo colegă blondă ca cele din Saint Trinian’s. În orice caz, viaţa mea va continua ca maratonul din American Pie(The naked mile). O să mă îmbăt şi o să mă trezesc a doua zi, mahmură şi cu prieteni ori lucruri lipsă asemeni celor din The hangover, o să râd de profesori împreună cu colegii ca în How high, o să plec cu gaşca şi o să trezim la viaţă copilăria gen Hot tub time machine. O să merg pe stradă seara şi o să mă lovesc de câte o gagică şi mă voi gândi că poate tocmai a participat la un avort ilegal şi trebuie să facă ce a făcut Otilia în 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile; sau mă voi gândi că are o identitate ascunsă, o misiune specială ca Jane din Mr and Mrs Smith sau că e o tânără confuză asemănătoare cu blonda din White oleander. O să văd un tocilar pe stradă dimineaţa, obosit şi cu un zâmbet ce pare că ascunde ceva şi o să îmi imaginez că poate tocmai s-a întors din Las Vegas unde a jucat BlackJack toată noaptea, ca in TwentyOne; sau poate e doar un fraier care dacă se duce acasă şi îşi pune un costum devine Spider Man. Dar viaţa nu rezervă doar momente amuzante sau plăcute ori penibile (ca în Date Movie şi Jackass), nu, nimeni nu ştie dacă ne aşteaptă sau nu o dramă, o tragedie, un moment de suspans tipic Shutter Island. Vezi câte o mamă singură şi dacă zâmbeşte îţi imaginezi că ar putea fi mama din Finding Neverland, dar dacă e tristă ar putea fi mama din Changeling; dacă nici măcar nu pare mamă atunci poate se îndreaptă spre cutia poştală de la Lake House. Te plimbi prin parc şi parcă o vezi pe visătoarea Jane Austen din Becoming Jane sau pe Cris din Weekend cu mama aşteptând pe o bancă altă doză.

O să ajung seara acasă, singură şi o să mă uit pe fereastră aşteptând să bată cineva în geam şi să îmi ceară permisiunea de a intra înăuntru, ca in Let the right one in. O să mă uit la TV şi o să am impresia că e cineva în camera alăturată, ca in The shutter şi o să mă sperii gândindu-mă la Exorcism of Emily Rose dar apoi voi râde amintindu-mi de Hitchhiker’s guide to the galaxy. A doua zi, bând o cafea o să fiu romantică la gândul că tipa din A walk to remember a murit trist şi el nu şi-a refăcut viaţa, pe când tipul din P.S. I love you a murit dar a avut grijă ca ea să se refacă după moartea lui. Şi o să mă duc la şcoală şi va fi ca în Breakfast Club, o să mă comport ca Jack Sparrow din Pirates of Caribbeanamintindu-mi câte o fază din filmele pe care le-am văzut.  O să plec de la o oră plictisitoare şi stând cu BabyJane voi plânge gândind la Million Dollar Baby şi Boys don’t cry, spunându-mi că viaţa e frumoasă, uneori ca în filmele bune, alteori ca în cele proaste. Am atâtea filme de suflet încât Legături bolnavicioase, Curious case of Benjamin Button, Legends of fall, Awake, California dreamin’, Powder, La pianiste, Clockwork orange, Chocolat şi..şi nu mai ştiu. Prea multe, prea multe…

Acum mă uit la un film. Shhhht!

Doliu

Întotdeauna mi-a plăcut că  Pepsi face mai puţină spumă decât Coca Cola. În realitate, diferenţa în gust o face aroma de gumă de mestecat pe care o are Pepsi cel mai des. Da, cu aşa ceva mă întreţin eu când fac glume. Şi fac glume chiar si prin somn. Un străin ar zice că-s un om fericit; în esenţă, cei ce mă cunosc îşi pot da seama uşor ce stare emoţională am ghidându-se după ceea ce nasc eu în materie de glume. Luni făceam glume proaste; dar proaste – murise Adi. Mergeam la priveghi şi nici nu ştiam dacă să ma apuc de plâns sau de râs amar. Le-am combinat şi convertit în glume seci. Ne-am întâlnit foştii colegi de generală împreună cu doamna învăţătoare – nu am mai fost aşa din clasa a 4a – şi am mers acasă la el. Deşi a murit de infarct în apă nu ai fi zis nicio secundă că nu respiră. Era aşa cum îl ştiam eu, noi. În jurul meu se auzeau plânsete întrerupte de evocări ocazionale a diverselor momente cu Adi. Mă uitam absent la el şi îmi aminteam cum plănuisem împreună să ne facem microscop, să ne facem radio, să-l batem la fundul gol pe Einstein. Am ieşit când ochii mă usturau cumplit de la formol şi când am dat ochii cu mama lui s-a intors pagina. Am izbucnit în plâns – începea să doară, începeam să realizez. Mult pe exterior, şi mai mult în mine. Părea drogată, dormea în picioare – nu realiza prin ce trece. Îmi bântuiau prin cap tot felul de idei. Acum de exemplu mă uit pe pereţi şi simt un zambet încremenit în colţul buzelor, e zâmbetul meu nostalgic ce denotă rememorări obsesive ale evenimentelor trecute – din viitor încă nu îmi amintesc chestii.

A doua zi am fost la înmormântare. Ceea ce m-a marcat în acest…domeniu (?!) este o întâmplare de când eram mică. Trecea un car mortuar urmat de alaiul…mă rog, mulţimea indurerată, desigur; fiica eroinei principale era în culmea disperării şi o striga pe mama ei în milioane de feluri, bătând cu tocurile de asfalt şi plângând în timp ce punea întrebări retorice legate de destinaţia femeii moarte, de exemplu.  Şi am râs pe burtă, dar tăvălindu-mă în chinuri, dar plensnindu-mi abdomenul, dar murind şi înviind, născându-mă ca să nasc. Am râs zgomotos, adânc, nebun, diabolic, fără sentiment de femeia care se transforma alergând după sicriu. Nu pricepeam ce-i cu durerea, golul ce râmâne în inimă, despărţirea neanunţată. De data asta am plâns necontrolat şi brusc am rămas fără glume. Zero glume, nici măcar seci sau proaste; nimic. L-au îngropat, priveam absent de la distanţă stând într-o atmosferă de 40 Celsius şi tricou negru. Şi atât.

Ceea ce m-a lovit şi mai urât decât toate astea a fost faptul că am aflat că mama lui azi dimineaţă, adică a treia zi, îşi smulgea părul din cap de disperare în mijlocul străzii. Tragic. Din nesimţire mi-am imaginat-o ridicându-se din pat, dupa somn, merge la bucătărie, face o cafea şi când intră în hol se opreşte perfect brusc şi scapă ceaşca – îşi aminteşte tot. Începe să tremure ca Stewie din Family Guy în episodul cu Breast feeding şi fuge din casă, vrea să se arunce în faţa maşinii dar se împiedică şi cade in marginea străzii plângând în hohote de disperare, strigându-l pe Adi. Ceea ce îmi stârneşte o lacrimă acum e simţul realităţii pe care îl am şi care îmi dă de înţeles că prietenul nostru, fiul lor, nepotul, iubitul, vecinul, cunoscutul lor nu se mai întoarce – stabilit lucru.

Nu am să încerc să-mi explic axiome despre viaţă – nu necesită demonstraţie, cu toate că ele sunt probate mereu şi mereu.


Nu ştiu cât din ce scriu eu va ajunge la el dar Adi, noi nu te uităm.

Înnebunesc

Înnebunesc. Ştiam eu că aşa se va întâmpla şi cu Facebook-ul. Nu numai că absolut oricine are FB, dar site-ul ăsta de socializare a devenit noul Hi5.  Adaugi în lista ta un vechi prieten şi peste trei minute FB-ul te anunţă că o altă cunoştinţă de-a ta care nu are nicio legătură cu prietenul tău a „devenit prieten” cu el. O cunoştinţă de-a ta adaugă pe cineva în lista de prieteni, tu nu faci la fel pentru că nu o cunoşti pe acea persoană dar o virgină din lista ta de „prieteni” o adaugă! ŞOC TOTAL! CE?! FB-ul nu e ca un blog pe care îl citeşti şi apoi laşi comentarii. Pentru ce ~!@#$ lui Mihai Eminescu te bagi în seamă cu persoane perfect străine ţie? Nu le cunoşti, nu ai nicio legătură, nu te cunosc – mori de curiozitate?

De obicei mă enervez greu dar acum simt că e cazul să iau măsuri şi nu neapărat din cauza ipocriziei pe faţă a multora ci pentru că s-au adunat multe. Pentru că in aparenţă toţi sunt morali, educaţi şi stilaţi, cu pretenţii, principii şi cultură; în esenţă sunt fie parveniţi, fie teribilişti ce se lasă purtaţi de curentul actual fără a face ceea ce simt cu adevărat. Priveşti la ei şi-s numai aere, dar dacă ai putea privi în capul lor e la fel…aer. CAV! Se aude ecoul tâmpeniilor spuse, banilor aruncaţi aiurea, râsetelor la adresa celor necăjiţi. CAV! Zero cărţi citite, zero filme înţelese aşa cum trebuie, zero muzică bună ascultată vreodată. ZERO!

De aia înnebunim. Se mai întreabă lumea de ce e anarhie, de ce plecăm de nebuni de munte şi fugim de societate, de ce nu ne îmbrăcăm ca ceilalţi, de ce x, de ce y. Păi de ce ~!@#$ mea nu? O să fac o organizaţie. Veniţi la mine să ne punem bocanci şi să ne luăm macete. Mergem să schimbăm lumea.

Useless?

E ştiut că toate lucrurile se plătesc – mai devreme sau mai târziu, după cum e cazul. Am amigdalită în mijlocul verii încât chiar şi dacă vreau să respir trebuie să aloc ceva atenţie procesului – iar ăsta e un lucru inutil.

Şi există tone de alte lucruri ce zac în inutilitate. Dar tone! De exemplu o serie de cacofonii imaginate – care nici măcar nu sunt cacofonii şi de care oricum doar in limba română ţine cineva cont de ele; trei ateliere de bobinaj în Cuza Vodă pe mai puţin de un kilometru şi toate au câte o firmă ruginită în genul „Sifonărie” sau „Popicărie”; un magazin 38 lângă alt magazin 38 lângă o piaţă – nu e minunat? – sau cică mai nou se zice 3,8. Conservele de carne sunt cum nu se poate mai inutile – sunt oribile, au un nume oribil şi pe deaspura nici măcar nu au gust, îţi trezesc coşmaruri legate de carne de cal, de şoarece ori şobolan, intestine de vacă, esofag de porc etc. ;niciodată nu ştii exact ce mănânci şi poate asta le place unora – sentimentul de mister, adrenalină, sentimentul că descoperi ceva – dar eu mă lipsesc de asemenea senzaţii ce…”merită trăite”. Tequilla în pahare cu picior nu numai că e inutilă dar e un act de barbarie, demn de ruşine – asemănător cu a bea bere caldă…


Dar a face sacrificii pentru cineva care contează pentru tine şi care nu te merită de cele mai multe ori nu ştiu dacă să fie inutil…

Întrebarea zilei

Mi-a trecut semi-depresia şi plănuiesc o escapadă promiţătoare din multe puncte de vedere, ţinând cont de faptul că vacanţa mea a luat o turnură ciudată ce o transformă într-un focar de plictiseală.  Nu se întâmplă nimic special în afară de comentarii cu nicio temă pe blog-urile unor adulţi plictisiţi de viaţa lor.

Şi aici începe totul: De ce avem bloguri?

Eu am blog că-mi place să scriu şi din motive eco&co. nu scriu pe hârtie ci pe blog. Nu consider că am ceva de spus lumii, nu încerc să conving diverşi ori diverse în legătură cu ideile mele şi nu vreau adepţi ori statuie.

Alţii au blog că au văzut la alţii şi au impresia că au ceva important de spus şi o fac postând video-uri de pe youtube şi link-uri către alte blog-uri sau site-uri.

Unii sunt nişte adulţi eşuaţi, nemulţumiţi de viaţa lor, de nevasta atât de plictisitoare care nu mai e decât colegă de cameră, de copiii care după ce că nu învaţă la şcoală nu au niciun talent şi nici măcar vicii deştepte, de şefa grasă şi insistentă, de colega de birou care bate a propos – uri dar nu e deloc atrăgătoare etc. ; iar asta îi determină să îşi creeze diverse poveşti  ce coincid cu viaţa pe care şi-ar dori-o. Trăiesc cu ideea că artistul trăieşte prin opera sa, el nu are în realitate o viaţă proprie.

Se întâmplă ca un adult lipsit de ocupaţie să îşi facă un blog pe care să scrie orice, inclusiv orele când se duce la baie, orele de sex, vecina care face sarmale de când i-a murit soţul, Regina Maria, lăţimea ideală a hârtiei igienice etc. Şi se întâmplă ca adultul acesta să aibă succes.

Unii scriu ca formă de refulare, sătui de lumea ce îi înconjoară; alţii au blog pe care îşi vând tâmpenii hand-made; majoritatea nu transmit nimic dar obişnuiesc să lase comentarii deştepte la alţii pe blog şi să facă publicitate pe blogul lor.

N posibilităţii, milioane de blog-uri, puţine mesaje. Tu de ce ai blog?

Blog la WordPress.com. Tema: Baskerville de Anders Noren.

SUS ↑