Căutare

Zid de gânduri

Aştept ca muzele să renască din propria cenuşă.

Etichetă

zeu

Different

Ok…De când ai apărut mi-ai amestecat cubul Rubik si acum, in loc sa il refac, îl reinventez. Prinzi ideea? Uite încă una: înainte de tine în mintea mea se derula un fel de…Psycho iar acum am o nebunie, am Avatar, Harry Potter – think of the special effects. Problema e că mă inspiri şi nu e problema mea, e problema altora pentru că sunt a naibii de tare. I pop, sparkle and buzz electric. Vin idei la secundă şi entuziasmul meu bate recorduri.

Când am semnat asta am ştiut sigur că în subsolul paginii unei poveşti frumoase există şi menţiuni cu privire la durere de creier şi spirit. Nu e niciun compromis, Tibbs – era singura posibilitate. De obicei mă mişc şi gândesc dar când stau şi meditez ajung  la un film sinistru în care tu mă părăseşti iar eu mai zgârii o linie pe perete – lângă celelalte 5, cred. Astfel planul B va fi ceva măreţ: în caz că se întâmplă „minunea” eu devin lesbiană oficial, distrug psihic orice bărbat cu care interactionez şi vânez femei până la refuz. La un moment dat şi ele o să spargă iluzia că poţi trăi natural cu cineva, pe fundament erotic. Şi atunci, baby,  Jean Grey se transformă, iese Lestat din mormânt, se derivează ex sau nu. Sau poate doar devin singură, dorită şi fatal de imposibilă. Or să scrie cărţi şi or să facă filme, se vor înghesui la uşa ta acuzându-te sau acordându-ţi credit.

Iar tu o sa fii cu călcâiul lovit şi o să tânjeşti după ce ai avut iar atunci o să primeşti un apel. Răspunzi în dulcele-ţi stil clasic, îţi pică faţa şi închizi. Până să o aduni de pe jos mai sună o dată şi recunoşti numărul ăla şi în alfabetul Braille şi apeşi pe verde fără să scoţi vreun sunet. Te cheamă la apus, pe acoperişul unui bloc părăsit. Îţi cere nuditate sufletească şi o ţigară.

Ai veni…?

Anunțuri

Cu ce se mai ocupă IPond…

S-a întâmplat şi asta – şi nici măcar nu dormeam. Am ajuns acasă la bunică-mea şi m-a întrebat într-o cheie preocupată de ce am pantalonii uzi şi i-am spus toată povestea, apoi am sunat-o pe mama şi i-am spus şi ei, cu lux de amănunte. I-am spus-o atât de în detaliu încât s-a enervat şi m-a crezut vinovată de tot ce s-a întâmplat. Apoi m-a sunat tata pentru a se asigura, de acolo de la 300km depărtare, că sunt perfect întreagă.

A…da, am uitat esenţialul: am inundat frumoasa bucătărie americană. Nu, greşeală; nu eu, personal, ci situaţia a făcut ca eu să fiu pion principal, să…înot în laptele din nuca de cocos sau cum ar spune unii…să fiu în mijlocul a 100 de cămile proaste şi aşezate în cerc, se înţelege. Da, după un ritual de purificare a obiectelor de cult culinar, popular farfurii, am plecat din încăperea ciudat compartimentată. Când peste 3 minute m-am întors am început să râd de la şoc – din dulapul responsabil cu chiuveta se auzea răgetul furios al unui animal marin. Dar am deschis uşa şi mi-am dat seama că o ţeavă îşi slăbise legătura la un aparat de încălzit apa şi o dădea bine. A dat-o bine până când am oprit apa – adică peste 10 minute, poate chiar 12… Ideea e că nu exista robinet de inchis alimentarea cu apă a frumosului aparat care nu numai că se separase de ţeavă dar mai şi scăpa ceva sarcini electrice încât am închis şi toate sursele de electricitate din casă. Dar apa încă mai clipocea pe jumătatea cu gresie a living room-ului! Am acţionat ca un erou: am tăiat răul de la rădăcină, am pus ceară şi am tras, am stins toate lumânările dintr-o suflare; nu, de fapt am închis robinetul principal, cel care controlează volumul de apă ce intră în casă. Şi apoi am muncit preţ de 20 de minute. A trebuit să stau ca un culegător de orez, în picioarele goale şi cu pantalonii suflecaţi. Am adus un bilion de prosoape şi le-am împrăştiat pe podea ca într-un bordel cu mătase colorată pe podele şi opiu în pipe.

Acuma serios, chiar aveam nevoie de asa ceva. Viaţa mea era prea gri şi prea neatinsă de muze ale dezastrului. Nimic nu mai stârnea umor şi adrenalină.

Post-traumă

M-au întrebat de ce nu mai scriu şi le-am răspuns că nu sunt nici prea ocupată şi nici bântuită de boli rare. M-a părăsit Calliope. M-am trezit într-o dimineaţă şi am auzit tocurile muzei mele stingându-se încet după ce a trântit uşa. Am rămas cu ochii aţintiţi în tavan şi s-a deschis o trapă imensă din care au căzut nişte revelaţii – erau ale mele, dar le-am gândit la un metru distanţă ca să nu fie periculoase pentru ten. Am început să desenez, să cânt, să devin din cinefilă o cinefagă. Mi-am dat seama că singura tragedie a vieţii este ziua cu 24 de ore şi nu am ştiut cum să mă bucur mai mult. Prima idee care mi-a venit a fost şi cea mai bună de până acum – nu am mai răstignit ceasuri preţioase pe altarul somnului, ci le-am trăit. Da, blogule, te-am vizitat la nocturnă şi nu am putut să scriu; am încercat vizite diurne şi nu a mers – aşa am renunţat o vreme. Acum mă bucur de vecinii mei lăutari şi bătăile de la non-stopul din colţ, cafea de trei ori pe zi, pauze în afara liceului, orice lucru mărunt pe care nu l-am înţeles în farmecul lui.

Uneori mi-e dor de familie şi de muza mea care vine şi pleacă. De fapt vin pe rând şi trântesc uşi, mă slujesc fie minute, fie zile, iar apoi dispar. Rămâne mereu  Morpheus cu mine…

Scurta trecere prin Rai a lui IPond partea II

PARTEA I

…American Heaven!!

– (Zâmbind) Nu aş fi crezut niciodată că amerincanii ar putea să îşi creeze propriul lor Rai atât de…(avec un air pensif) atât de…al lor!

Are o tentativă de a se apropia de cei de acolo, dar ezită.

– Nu, nu…mai bine nu. Ei deja sunt in format n+1, nu am ce căuta acolo…

Şi se îndepărtează,observând cum porţiunea aceea de Rai era destul de cuprinzătoare întrucât Robert Pattinson şi K. Stewart turnau la nesfârşit scene din Twilight, Keanu Reeves lua pilula albastră şi nu intra în Matrix, oamenii din ghetouri nu mai sufereau de foame şi se mutau din rulote în locuri mai bune şi…  şi păşeşte agale, surâzând din când in când în amintirea momentului precedent când a descoperit Raiul American.

– Ce ţi-e şi cu locul ăsta…

– Huh! (Trăgând aer in piept din cauza şocului suportat) Alţi oameni!

Activându-şi ochii de acvilă a putut recunoaşte cu uşurinţă siluete umane indicând ambele sexe cunoscute şi vârste diferite mişcând fie energic şi ludic, fie domol, leneş, ca şi cum orice mişcare ar fi fost un efort supraomenesc – chiar şi în Rai. Se putea observa cu uşurinţă un cort cu un foc in apropiere unde fierbea un ceaun; la câţiva metri distanţă o Dacie parcată la marginea unei paduri emiţând unde sonore ce imitau muzica,  un grup de femei spărgeau seminţe stând pe o pătură în timp ce nişte bărbaţi pregăteau un grătar pentru mici – unul mai gras doar privea, scărpinându-şi spinarea de scoarţa unui copac lângă doua baxuri de bere. În alt decor Oana Pellea se regăsea cu Amza – aşa îi spunea ea chiar şi în Rai, pentru că susţinea că îi este prieten, nu tată; Florin Piersic desfăcea bagaje – tocmai ajunsese şi el în Rai şi împărţea batiste pentru transpiraţie cu Cotabiţă. Caragiale citea gazeta în Capşa, în aşteptarea lui Eminescu ce se întorcea de la Veronica Micle. Era o agitaţie de nedescris. Era partea românească a Raiului.

– (extaziată)E partea românească a Raiului! Nu se poate! (Privind atent) Jesus! Se pare că Băsescu este iubit de oameni iar Dan Diaconescu încă supravieţuieşte cu OTV-ul…

– (aruncând o privire spre o cladire pe care bătea un veşnic apus) Mdah…şi Mădălina Manole…(şoc suprem) Mădălina Manole (?!?!?!) Împreună cu…


Va urma…

Scurta trecere prin Rai a lui IPond partea I

Ora 3:33:00, 16 decembrie 2999 – IPond moare după o viaţă inuman de lungă. Bineînţeles că nu moare de bătrâneţe ci de supradoză de gândire. Cum potenţialul intelectual al lui IPond era absolut inimaginabil, păsăretul – partea populaţiei care suferea de sindromul „creier de găină”- şi oamenii au fost absolut distruşi, refuzând faptul că IPond ar fi putut vreodată să îşi suprasolicite sistemul. Pe 16 decembrie era ziua ei, împlinea 1006 ani. Era în floarea vârstei, în plină formă atât fizic cât şi psihic. Studiase tot ce s-a putut studia, îşi făcuse tatuajele dorite, piercing-urile dorite, era cel mai cunoscut om din lume; primise premii an de an – obişnuia să refuze Nobel-urile şi Oscar-urile din altruism şi bunăvoinţă faţă de cei mai mici . Da, murise şi moartea ei stârnise depresie pe întreaga planetă deja suprapopulată. Absolut orice fiinţă, în tristeţea ei, era curioasă în legătură cu moartea lui IPond, fiecare fiind intrigat de rezultatul autopsiei: „supradoză de gândire”.

Marile puteri ale lumii împreună cu savanţii au fabricat un munte de 8850m, mai mare decât Everestul, în vârful căruia IPond a fost fixată într-un bloc de gheaţă transparentă în formă de chitară. Adoratorii urcau muntele pe serpentinele pregătite, în noapte, cu lumânări roşii în mână.

Şi cu toate astea IPond a plecat fără nici cea mai mică urmă de păsare ori regret. A murit şi geniul ei a ajuns în Rai. Era îmbracată cu un tricou negru pe care scria „Eu” şi era încălţată cu iepuraşi roşii.

– Ciudat… (Uşor ameţită însă interesată de situaţie) … nu mă aşteptam la asta…

– Conform cultelor generale tunelurile se termină cu o luminiţă dar acesta s-a terminat cu o poartă…

– (Zâmbitoare) Oricum…locul ăsta e drăguţ…

– După convingerile personale şi luând in considerare accepţiile universal valabile referitoare la semne ce conturează şi definesc spaţial şi spiritual un loc… cred că am ajuns in Rai.

– (păşind) Huh…Măcar au alee pavată.

(Continuă să meargă contemplând)

– Mdah… S-au dus toate din câte aveam eu pe pământ…

– (Strigă) IPond!

– (Mai puternic, uşor răguşit)  IPooooond!

– (Disperat, chiar) IiiiiiiPoooonddd!!

– Da, ecoul. (Tristă). S-a dus şi el…

– (Oftând) Ehh…măcar este iarbă.

(Se apleacă şi rupe un smoc de iarbă, o apropie de nas spre a o mirosi)

– Ahh..asta da revigorare!  Iarbă adevărată nu gazon contrafăcut!

(Începe să păşească zglobiu, ţopăit, vesel)

– La, la, la! La, la-lal-la, la, la, lal-la-lal-la!

– (Se opreşte) Hei, hei! Dar ce-mi văd ochii? Oameni!

(Fiind la distanţă destul de mare încearcă să se apropie de ei părăsind aleea, alegând o traiectorie perpendiculară pe direcţia arbitrar aleasă a fi a aşezării în spaţiu a semenilor ei)

– (Alergând cu paşi mari) Ce iarbă! Mă întreb cine o polenizează…dar cine o tunde? cine o udă?!

(Se vedeau nişte oameni foarte diferiţi. IPond se opreşte după o stâncă şi reflectează cu un ton jos)

– Eu, Raiul este locul unde lucrurile, evenimentele, fenomenele şi oamenii iau forma lor fericită. Mi-e greu să concep că jucătorii aceia de baseball nu se ceartă, totuşi.

– (Ca trezită din somn, brusc) Ia stai puţin! Baseball? Dar dacă mă uit mai atent (îşi ingustează privirea şi duce degetele în dreptul bărbiei pentru un maximum de acuitate vizuală)…văd nişte negri graşi mâncând fast-food şi… (absolut şocată) Obama?!?!?!?! Abraham Lincoln, George Bush, Justin Bieber (?!), Marilyn Monroe?!?!

(Privind stupefiată în continuare vede căutători de aur cu tricouri cu textul „Californian Gold Fever”, Scooby Doo, James Cameron încercând să repare Titanicul, şcoala de hip-hopperi distruşi a lui Missy Elliot şi o infinitate de oameni, obiecte şi activităţi ce nu aveau decât un singur lucru în comun: originea)

– (Ţipând) Evrika! Ăsta e …


Va urma…


De ce nu reuşesc niciodată să dorm ca omul partea 2

Pizza cu ciuperci spre stânga, baxul cu doze de ceai spre dreapta şi tot aşa. Am aşteptat puţin, timp în care mi-am spus „Eu, e cazul să apelezi la tehnologie mai performantă. Sistemul ăsta de pe vremea lui Hitler nu îşi face treaba aşa cum ar trebui să o facă în secolul vitezei. Măcar de ar…” dar chiar atunci s-au retras toate rafturile şi m-am văzut nu în faţa unui accelerator de particule ci în faţa unui…prag. Un prag al unei intrări într-o încăpere secretă, numai de mine ştiută, ascunsă de ochi malefici. Am păşit cu mersul meu de Jack Sparrow în sanctuarul meu plin de obiecte ale muncii precum obiecte de camuflaj şi spionaj dar şi arme gata să nenorocească orice, chiar şi Chestia. Stăteau toate într-o lumină verzuie şi mă aşteptau. Mi-a fost greu să aleg între mătură în formă de chitară cu ghimpi otrăvitori, floare pentru buzunar care stropeşte acid sulfuric, umbrelă capcană, bicicletă cu roţi în formă de crucea Sfântului Andrei bună de urcat pe scări şi dinozaur care tuşeşte cenuşă, binoclu ce vede prin haine, bâtă de baseball cu abţibilduri. Am ales ceva simplu şi clasic: paleta de muşte. Dar mi-am spus „Eu, ai nevoie şi de un mijloc de transport! Un erou nu va putea circula niciodată pe jos!!” aşa că am ales din întreaga mea colecţie de autoturisme, avioane, submarine pe vechea mea prietenă: bicicleta cu coşuleţ în faţă şi steguleţ lung pe care scria „Eu” – cu roşu.

Aşadar am ieşit din camera mea plină cu armament de ultimă generaţie. Am învârtit la loc lămâia din farfuriuţa cu buline albastre şi toate rafturile au revenit la loc. Am inchis uşa frigiderului. Am admirat felul în care aşezasem fructele cu magnet pe frigider. „Eu, când vrei eşti genială chiar şi beată!”. În momentul acela m-am văzut într-o oglindă de pe peretele opus. Părul roşu îmi flutura în vânt iar reflexia aceea mi-a făcut cu ochiul sugerând parcă „Tu ai dat naştere la cuvântul irinic!” Nu aveam timp de narcisism, trebuia să salvez lumea. În hol robotul de curăţat se lovea singur de colecţia mea de narghilele. I-am cruţat suferinţa carbonizându-l cu privirea mea laser – căscam în timp ce făceam asta, de plictiseală…

Nu a fost deloc greu să îmi dau seama unde s-a ascuns Chestia. Era în apropiere. Mucoasa mea nazală gemea de la atâtea molecule aromatice pe care le emana monstrul ce a năpârlit în vişinul meu. Am mers după miros, pe stradă, prin munţi, prin NYC, prin Texas, Groapa Marianelor, Paris, Chişinău, Las Vegas, Sidney, Băicoi, jungla amazoniană, deşertul Gobi până când am ajuns în Delta Dunării. Ştiam că e acolo. Locul unde se îmbină uscatul cu apa, tot felul de specii cu tot felul de specii, toată lumea cu toată lumea. Eram în faţa unei cabane. Mirosul devenea deja insistent – puneam mâna la nas şi el tot acolo era. Am intrat şi parcă eram într-un joc de Mario 2.0 sau aşa ceva. Erau trei uşi – Scooby Doo e mai potrivit.

Eram îmbrăcată cu tricoul pe care scria „EU” şi cu nişte bluejeans conici, simpli. În picioare aveam acum perechea mea de Converse negri – skaterii nu se potriveau cu bicicleta mea cu două viteze.

Am deschis-o pe prima şi am văzut o multitudine de pensionari delectându-se cu perfuzii colorate care plângeau de plăcere.  În spatele uşii a treia era  o cameră vernil cu pete mov şi podea neagră, în centru stând o maşină de spălat care mergea în gol. Râdea în hohote. Mintea mea perspicacă a săpat în adâncurile neuronilor neobosiţi şi a născut un plan genial: „Eu, este clar că ea, Chestia, se află în spatele uşii din mijloc. Mergi acolo şi apoi vezi tu ce faci.”

Am deschis uşa şi mirosul de Chestie m-a izbit din plin. Eram furioasă. Deodată s-a aprins lumina. Pe o masă de poker, verde, aşezată în mijloc, cu un bec ce se balansa deasupra, erau o gramadă de păpuşi voodoo din ciocolată. La masa aceea o marmotă le învelea în staniol. Nu îmi venea să cred. Toată teoria mea era dată peste cap dacă aceea era Chestia pentru că după calculele mele Chestia era ceva de dincolo de atmosfera Terrei. Dar zeii nu m-au părăsit. Marmota m-a privit semi-debil cu nişte ochi posedaţi de strabism – nu am ştiut exact unde privea, am bănuit că mă priveşte – eu eram singura grămadă de atomi ce merita atenţie. Marmota a început să râda ca drogată şi de la atâta râs a început să se învârtă şi să se schimbe în tot felul de forme: pelican, John Travolta, cioban, Mihai Eminescu, saxofon, lighean, sticlă de plastic, Michael Jackson, dozator de bere etc. Orice formă pe care o lua Chestia avea undeva pe spate o pată de suc de vişine. M-am înfuriat şi am sărit ca un Jackie Chan, m-am propulsat ca tipa din Matrix, am scos paleta de muşte din teacă atunci când eram în zbor, ţipam cu toate organele interne, îmi crescuse adrenalina de dădea pe afară, eram aproape de atac ŞIIIIIII…

…m-am trezit. A sunat telefonul. Era mama. Cică să mă duc să culeg vişine pentru dulceaţă…

De ce nu reuşesc niciodată să dorm ca omul partea 1

Mă aflam în interiorul perimetrului locuinţei mele. Pentru necunoscători se numeşte locuinţă dar în realitate ea este refugiul meu din calea duşmanilor, este locul de unde pot urmări cursul evenimentelor, este sediul eroinei din mine. Şi cum altfel aş putea supraveghea comportamentul celor înconjurătoare dacă nu la cules de vişine. Mi-am luat salopeta de fermier american – o altă formă de camuflare, tricou negru de la promoţii şi am mers pe proprietatea mea privată să culeg. Fredonam ceva cântec de leagăn pentru frumoasele Rosaceae, un Crematory sau ceva între Metallica şi Marilyn Manson dacă nu mă înşel, când am găsit motivul pentru o nouă aventură: un smoc de păr. Dar nu orice smoc de păr ci unul cenuşiu, aspru, animalic şi deloc biodegradabil. Era prins între crengile vişinului. Le otrăvea! Am ştiut că este cazul să acţionez. Ştiam foarte bine că este vorba despre o creatură răufăcătoare gata să mai distrugă nişte World Trade Center, să mai producă nişte tsunami, să nască încă un Michael Jackson ori să umple lumea de canalii  Nu era ceva pământesc. Am simţit că nu era om, animal, insectă sau reptilă. Nu era nici măcar dinozaur sau peşte. Era o …CHESTIE! Parcă o şi vedeam alergând grăbită şi încercând să treacă prin vişin când blana i se prinde într-o creangă şi rămâne dovada supremă a existenţei creaturii.Ştiam că lumea aşteaptă ca eu să o salvez. Am renunţat la culesul vişinelor şi m-am grăbit să intru în incinta cazematei mele.

60 de metri pătraţi inconjuraţi de ziduri izolate termic şi fonic, geamuri anti-glonţ, aer condiţionat şi un robot ce curăţă podeaua 25 din 24, 8 zile pe săptămână plus alte detalii nesemnificative precum elemente feng-shui, un computer mai rău ca un bord de avion. Un fel de staţie intergalactică sau o oază de linişte pentru creierul meu veşnic încărcat de problematica globală.

Din trei salturi am ajuns în zona cu obiecte vestimentare. Mi-a fost foarte simplu să îmi găsesc ţinuta adecvată în acea ordine enervant de perfectă în care se aflau puse, până la cel mai mic detaliu, toate hainele mele. Aş fi putut să îmi iau un costum ignifug, un costum hidrofob sau un costum cu floare în buzunarul de la piept – James Bond, varianta feminină desigur, ori chiar un costum Cat Woman dar nu. Am preferat jeans, skaters şi un fabulos tricou negru pe care scria eroic ” EU ” – cu roşu.  Da, era suficient şi nu neapărat necesar pentru că eu oricum aş fi fost recunoscută din orice unghi, la orice oră, în orice ipostază, de către oricine. Am mers în bucătărie. Robotul de curăţat podeaua se lovea singur de masă. I-am schimbat traiectoria cu puterea minţii – floare la ureche. Am deschis frigiderul şi am învârtit de o jumătate de lămâie mucegăită de pe o farfuriuţă cu buline albastre. Brusc au inceput să se mişte toate rafturile fridigerului. Puiul la grill şi laptele cu cereale pe care nu l-am mâncat dimineaţa au mers spre stanga; broccoli şi prăjitura cu frişcă spre dreapta.

Baby Pomelo

E tot ce îţi poţi dori de la cineva. E loial şi supus prin însăşi forma sa echilibrată; e sexy şi provocator prin porii săi parfumaţi şi prin culoarea lui caldă; emană bun gust şi rafinament prin simpla lui prezenţă. Ai vrea să fii cu el mereu fiindcă inspiră siguranţă, e tatăl securităţii şi senzualităţii. E un Justin Timberlake? O Lady Gaga? Che Guevara? Audrey Hepburn? Nici măcar! E un zeu. E un cuceritor înnăscut.

Poate face performanţă lejer în orice domeniu căci e un artist. Nu a intrat şi nu va intra niciodată în politică – ar vrea partidele să-l aibă…

Probabil ar câştiga Premiul Nobel în orice domeniu dar are un suflet prea bun şi generos, de aceea îi lasă pe sărăntocii ca Barack Obama şi Herta Muller să câştige la Pace şi Literatură.

Te întâlneşti cu el şi te uzi de brusc; îl doreşti, ai fantezii cu el. Când trece prin cameră electrizează tot părul din încăpere. La mare orice fată se îneacă atunci când e el salvamar. Eclipsează Soarele, are efect de maree, obţine antimaterie doar cu puterea minţii, declanşează tsunami când sărută, face flotări împingând pământul în jos – toate cu pueterea minţii sale geniale.

E un zeu şi oricine leşină când se dezbracă (e prea modest dar toată lumea ştie că pătrăţelele de pe abdomen rule). Te-ai căsători cu el şi OH, DOAMNE!!! ce frumos e când dezvirginezi un POMELO !

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com. Tema: Baskerville de Anders Noren.

SUS ↑