Căutare

Zid de gânduri

Aştept ca muzele să renască din propria cenuşă.

Etichetă

mucegai

De ce nu reuşesc niciodată să dorm ca omul partea 2

Pizza cu ciuperci spre stânga, baxul cu doze de ceai spre dreapta şi tot aşa. Am aşteptat puţin, timp în care mi-am spus „Eu, e cazul să apelezi la tehnologie mai performantă. Sistemul ăsta de pe vremea lui Hitler nu îşi face treaba aşa cum ar trebui să o facă în secolul vitezei. Măcar de ar…” dar chiar atunci s-au retras toate rafturile şi m-am văzut nu în faţa unui accelerator de particule ci în faţa unui…prag. Un prag al unei intrări într-o încăpere secretă, numai de mine ştiută, ascunsă de ochi malefici. Am păşit cu mersul meu de Jack Sparrow în sanctuarul meu plin de obiecte ale muncii precum obiecte de camuflaj şi spionaj dar şi arme gata să nenorocească orice, chiar şi Chestia. Stăteau toate într-o lumină verzuie şi mă aşteptau. Mi-a fost greu să aleg între mătură în formă de chitară cu ghimpi otrăvitori, floare pentru buzunar care stropeşte acid sulfuric, umbrelă capcană, bicicletă cu roţi în formă de crucea Sfântului Andrei bună de urcat pe scări şi dinozaur care tuşeşte cenuşă, binoclu ce vede prin haine, bâtă de baseball cu abţibilduri. Am ales ceva simplu şi clasic: paleta de muşte. Dar mi-am spus „Eu, ai nevoie şi de un mijloc de transport! Un erou nu va putea circula niciodată pe jos!!” aşa că am ales din întreaga mea colecţie de autoturisme, avioane, submarine pe vechea mea prietenă: bicicleta cu coşuleţ în faţă şi steguleţ lung pe care scria „Eu” – cu roşu.

Aşadar am ieşit din camera mea plină cu armament de ultimă generaţie. Am învârtit la loc lămâia din farfuriuţa cu buline albastre şi toate rafturile au revenit la loc. Am inchis uşa frigiderului. Am admirat felul în care aşezasem fructele cu magnet pe frigider. „Eu, când vrei eşti genială chiar şi beată!”. În momentul acela m-am văzut într-o oglindă de pe peretele opus. Părul roşu îmi flutura în vânt iar reflexia aceea mi-a făcut cu ochiul sugerând parcă „Tu ai dat naştere la cuvântul irinic!” Nu aveam timp de narcisism, trebuia să salvez lumea. În hol robotul de curăţat se lovea singur de colecţia mea de narghilele. I-am cruţat suferinţa carbonizându-l cu privirea mea laser – căscam în timp ce făceam asta, de plictiseală…

Nu a fost deloc greu să îmi dau seama unde s-a ascuns Chestia. Era în apropiere. Mucoasa mea nazală gemea de la atâtea molecule aromatice pe care le emana monstrul ce a năpârlit în vişinul meu. Am mers după miros, pe stradă, prin munţi, prin NYC, prin Texas, Groapa Marianelor, Paris, Chişinău, Las Vegas, Sidney, Băicoi, jungla amazoniană, deşertul Gobi până când am ajuns în Delta Dunării. Ştiam că e acolo. Locul unde se îmbină uscatul cu apa, tot felul de specii cu tot felul de specii, toată lumea cu toată lumea. Eram în faţa unei cabane. Mirosul devenea deja insistent – puneam mâna la nas şi el tot acolo era. Am intrat şi parcă eram într-un joc de Mario 2.0 sau aşa ceva. Erau trei uşi – Scooby Doo e mai potrivit.

Eram îmbrăcată cu tricoul pe care scria „EU” şi cu nişte bluejeans conici, simpli. În picioare aveam acum perechea mea de Converse negri – skaterii nu se potriveau cu bicicleta mea cu două viteze.

Am deschis-o pe prima şi am văzut o multitudine de pensionari delectându-se cu perfuzii colorate care plângeau de plăcere.  În spatele uşii a treia era  o cameră vernil cu pete mov şi podea neagră, în centru stând o maşină de spălat care mergea în gol. Râdea în hohote. Mintea mea perspicacă a săpat în adâncurile neuronilor neobosiţi şi a născut un plan genial: „Eu, este clar că ea, Chestia, se află în spatele uşii din mijloc. Mergi acolo şi apoi vezi tu ce faci.”

Am deschis uşa şi mirosul de Chestie m-a izbit din plin. Eram furioasă. Deodată s-a aprins lumina. Pe o masă de poker, verde, aşezată în mijloc, cu un bec ce se balansa deasupra, erau o gramadă de păpuşi voodoo din ciocolată. La masa aceea o marmotă le învelea în staniol. Nu îmi venea să cred. Toată teoria mea era dată peste cap dacă aceea era Chestia pentru că după calculele mele Chestia era ceva de dincolo de atmosfera Terrei. Dar zeii nu m-au părăsit. Marmota m-a privit semi-debil cu nişte ochi posedaţi de strabism – nu am ştiut exact unde privea, am bănuit că mă priveşte – eu eram singura grămadă de atomi ce merita atenţie. Marmota a început să râda ca drogată şi de la atâta râs a început să se învârtă şi să se schimbe în tot felul de forme: pelican, John Travolta, cioban, Mihai Eminescu, saxofon, lighean, sticlă de plastic, Michael Jackson, dozator de bere etc. Orice formă pe care o lua Chestia avea undeva pe spate o pată de suc de vişine. M-am înfuriat şi am sărit ca un Jackie Chan, m-am propulsat ca tipa din Matrix, am scos paleta de muşte din teacă atunci când eram în zbor, ţipam cu toate organele interne, îmi crescuse adrenalina de dădea pe afară, eram aproape de atac ŞIIIIIII…

…m-am trezit. A sunat telefonul. Era mama. Cică să mă duc să culeg vişine pentru dulceaţă…

De ce nu reuşesc niciodată să dorm ca omul partea 1

Mă aflam în interiorul perimetrului locuinţei mele. Pentru necunoscători se numeşte locuinţă dar în realitate ea este refugiul meu din calea duşmanilor, este locul de unde pot urmări cursul evenimentelor, este sediul eroinei din mine. Şi cum altfel aş putea supraveghea comportamentul celor înconjurătoare dacă nu la cules de vişine. Mi-am luat salopeta de fermier american – o altă formă de camuflare, tricou negru de la promoţii şi am mers pe proprietatea mea privată să culeg. Fredonam ceva cântec de leagăn pentru frumoasele Rosaceae, un Crematory sau ceva între Metallica şi Marilyn Manson dacă nu mă înşel, când am găsit motivul pentru o nouă aventură: un smoc de păr. Dar nu orice smoc de păr ci unul cenuşiu, aspru, animalic şi deloc biodegradabil. Era prins între crengile vişinului. Le otrăvea! Am ştiut că este cazul să acţionez. Ştiam foarte bine că este vorba despre o creatură răufăcătoare gata să mai distrugă nişte World Trade Center, să mai producă nişte tsunami, să nască încă un Michael Jackson ori să umple lumea de canalii  Nu era ceva pământesc. Am simţit că nu era om, animal, insectă sau reptilă. Nu era nici măcar dinozaur sau peşte. Era o …CHESTIE! Parcă o şi vedeam alergând grăbită şi încercând să treacă prin vişin când blana i se prinde într-o creangă şi rămâne dovada supremă a existenţei creaturii.Ştiam că lumea aşteaptă ca eu să o salvez. Am renunţat la culesul vişinelor şi m-am grăbit să intru în incinta cazematei mele.

60 de metri pătraţi inconjuraţi de ziduri izolate termic şi fonic, geamuri anti-glonţ, aer condiţionat şi un robot ce curăţă podeaua 25 din 24, 8 zile pe săptămână plus alte detalii nesemnificative precum elemente feng-shui, un computer mai rău ca un bord de avion. Un fel de staţie intergalactică sau o oază de linişte pentru creierul meu veşnic încărcat de problematica globală.

Din trei salturi am ajuns în zona cu obiecte vestimentare. Mi-a fost foarte simplu să îmi găsesc ţinuta adecvată în acea ordine enervant de perfectă în care se aflau puse, până la cel mai mic detaliu, toate hainele mele. Aş fi putut să îmi iau un costum ignifug, un costum hidrofob sau un costum cu floare în buzunarul de la piept – James Bond, varianta feminină desigur, ori chiar un costum Cat Woman dar nu. Am preferat jeans, skaters şi un fabulos tricou negru pe care scria eroic ” EU ” – cu roşu.  Da, era suficient şi nu neapărat necesar pentru că eu oricum aş fi fost recunoscută din orice unghi, la orice oră, în orice ipostază, de către oricine. Am mers în bucătărie. Robotul de curăţat podeaua se lovea singur de masă. I-am schimbat traiectoria cu puterea minţii – floare la ureche. Am deschis frigiderul şi am învârtit de o jumătate de lămâie mucegăită de pe o farfuriuţă cu buline albastre. Brusc au inceput să se mişte toate rafturile fridigerului. Puiul la grill şi laptele cu cereale pe care nu l-am mâncat dimineaţa au mers spre stanga; broccoli şi prăjitura cu frişcă spre dreapta.

Despre lene

 

Nu că aş fi vreo nuvelă dar în mine există un conflict cu potenţial exploziv mai mare decat cel al antimateriei din „Angels and demons”: e bună lenea, sau nu?

În urma anumitor experienţe mi-am dat seama că de multe ori da. Mie personal mi-e atât de lene încât am ajuns să am ca animal de companie un mucegai. Îmi pun telefonul să sune la şapte în fiecare dimineaţă dar nu durează decât trei secunde să mă conving prin autoargumentare că orice treabă pentru care ar fi trebuit să mă trezesc la ora aia se poate amâna cu cel puţin o oră. E foarte frecventă întâmplarea care face ca eu să las absolut totul pe cel mai  ultim moment. Spre exemplu, nu învăţ niciodată nimic şi chiar când să mă asculte vreo profesoară-gibon mă întreb dacă e bine să citesc atunci ceva. Las toate treburile atât de „pe ultimul moment” încât întotdeauna mă conving că pot să mai amân oricând cu cel puţin o oră.

Eu nu mănânc în bucătărie sau la masă. Nu suport bucătăria unde, oricum, nu stau decât 10 minute pe săptămână când îmi iau mâncare pentru ca apoi să mă întorc în dormitor. A mânca în bucătărie e groaznic. A mânca în bucătărie de unul singur e dureros de începi să auzi voci. Auzi ecoul fiecărei înghiţituri de jdemii de ori amplificat spărgându-se apoi de faianţa oribilă de pe pereţi. La fel şi mâncatul la masă te face să te simţi ca un virgin care-şi trăieşte copilăria cu cărare pe mijloc în părul  mătreţos şi cu calorii calculate la zecimale.

Da, eu mănânc în pat. Fie uitându-mă la TV, fie scriind/citind/scărpinând-mă/pensându-mă/epilându-mă pe braţe/vorbind la telefon/orice. Îmi curge lenea prin vene, e raţiunea mea de a fi, e păcatul absolut în materie de Irina, e un mod de viaţă. Niciodată nu duc farfuriile la bucătărie după ce am mâncat – am ceva mai important de făcut; le las până fac mucegai/drojdii/bacterii/termite/dinozauri. Când în sfârşit mă conving să le duc la bucătărie durează jumătate de eternitate până când cineva le va spăla – rareori eu.

De o săptămână mă rog de mine să aspir. Nu e decât un covor de 120×200 cm dar chiar şi dacă avea 25×25 tot muncă era. Deci lene.

Am o plantă în cameră, dar nu orice fel de plantă. E hidrofobă! Îi pun apă când imi aduc aminte – evident de la rar spre foarte rar aproape niciodată – din ce mai rămâne prin căni – ceai/lapte/cafea; nu mă deranjez să o ingrijesc, o face singură.

În baie oglinda are depuneri caledonice dar mi-e lene s-o curăţ. În fond şi la urma urmei nu mă uit decât de două ori pe zi, maxim trei şi nici atunci nu durează mai mult decât privit 3 secunde. Eu nu mă pieptăn, am haine care nu se calcă, am haine care nu trebuie curăţate de cercopiteci de le zice mama scame, mă epilez la salon, beau din aceeaşi cană orice, scriu/mănânc/citesc/dorm/cânt/vorbesc/schimb viitorul ţării în pat doar fiindcă mi-e lene.

Există şi cazuri în care nu mi-e lene. Parcă nu am auzit în viaţa mea de lene, parcă nu am fost dependentă de lene. Mi-e lene să-mi fie lene!!

Spre exemplu nu aş lua autobuzul pentru nimic în lume dacă aceeaşi distanţă o pot parcurge eu în 20 de minute la nici măcar pas grăbit, ci pas. De ce să miros toţi mutanţii şi toate babele care put mai rău ca un raton incendiat, toţi şantieriştii cu salopete slinoase şi păr la subraţ? De ce să stau în acelaşi mijloc de transport cu toate vomele cand aş putea să îmi mişc carcasa folosindu-mi sistemul locomotor?

Alt exemplu la care ar trebui să luaţi aminte e acela în care trebuie să scapi de orice reminescenţă de vreo fostă lene şi să complotezi cu tot universul pentru a face un prost să înţeleaga natura sa. Mie, personal, nu mi-e lene niciodată să îi spun clar şi rapid, preţ de 2 minute, unui oposum de-şi zice om că e prost, că s-a născut aşa şi spre deosebire de alţii va muri mai prost, că nu are nimic între urechi şi oricât s-ar strădui să umple cu ceva spaţiul ăla doar un pachet dublu de vată îl ajută. Îi faci un bine să îi explici că dacă ştie să vorbească nu înseamnă că e şi deştept. Am înţeles că a depus eforturi titanice ca să pronunţe cuvântul „ou” sau „mama” dar încă e prost de respiră pe gură. Şi îl mai auzi cu fraze de om ce nu are simţul penibilului „mi-e lene” / „mi-e silă”…Eu cred că în cazul lui lenea ar trebui să fie un lux.

De asemenea mie mi-e atât de uşor să adun în jurul meu o gloată de inutili. E de ajuns să vorbesc despre ceva cu totul şi cu totul neînsemnat cum ar fi preşedintele ţării sau câte pagini are o carte de rugăciuni ca mai apoi să saliveze cel puţin 5,2  fraieri cu ideea ” câtă intelectualitate…”. Aceşti fraieri sunt uşor influenţabili şi dacă vrei să faci o faptă bună le poţi spune deloc imperativ, aşa, ca o rugăminte, să îşi ţină respiraţia 2 ore, să se arunce de la etaj direct în cap, să bea benzină etc.

Concluzie: Îţi permiţi să-ţi fie lene numai în condiţiile în care nu faci umbră degeaba pământului.

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com. Tema: Baskerville de Anders Noren.

SUS ↑