Căutare

Zid de gânduri

Aştept ca muzele să renască din propria cenuşă.

Etichetă

Artist pluripotent

Scurta trecere prin Rai a lui IPond partea II

PARTEA I

…American Heaven!!

– (Zâmbind) Nu aş fi crezut niciodată că amerincanii ar putea să îşi creeze propriul lor Rai atât de…(avec un air pensif) atât de…al lor!

Are o tentativă de a se apropia de cei de acolo, dar ezită.

– Nu, nu…mai bine nu. Ei deja sunt in format n+1, nu am ce căuta acolo…

Şi se îndepărtează,observând cum porţiunea aceea de Rai era destul de cuprinzătoare întrucât Robert Pattinson şi K. Stewart turnau la nesfârşit scene din Twilight, Keanu Reeves lua pilula albastră şi nu intra în Matrix, oamenii din ghetouri nu mai sufereau de foame şi se mutau din rulote în locuri mai bune şi…  şi păşeşte agale, surâzând din când in când în amintirea momentului precedent când a descoperit Raiul American.

– Ce ţi-e şi cu locul ăsta…

– Huh! (Trăgând aer in piept din cauza şocului suportat) Alţi oameni!

Activându-şi ochii de acvilă a putut recunoaşte cu uşurinţă siluete umane indicând ambele sexe cunoscute şi vârste diferite mişcând fie energic şi ludic, fie domol, leneş, ca şi cum orice mişcare ar fi fost un efort supraomenesc – chiar şi în Rai. Se putea observa cu uşurinţă un cort cu un foc in apropiere unde fierbea un ceaun; la câţiva metri distanţă o Dacie parcată la marginea unei paduri emiţând unde sonore ce imitau muzica,  un grup de femei spărgeau seminţe stând pe o pătură în timp ce nişte bărbaţi pregăteau un grătar pentru mici – unul mai gras doar privea, scărpinându-şi spinarea de scoarţa unui copac lângă doua baxuri de bere. În alt decor Oana Pellea se regăsea cu Amza – aşa îi spunea ea chiar şi în Rai, pentru că susţinea că îi este prieten, nu tată; Florin Piersic desfăcea bagaje – tocmai ajunsese şi el în Rai şi împărţea batiste pentru transpiraţie cu Cotabiţă. Caragiale citea gazeta în Capşa, în aşteptarea lui Eminescu ce se întorcea de la Veronica Micle. Era o agitaţie de nedescris. Era partea românească a Raiului.

– (extaziată)E partea românească a Raiului! Nu se poate! (Privind atent) Jesus! Se pare că Băsescu este iubit de oameni iar Dan Diaconescu încă supravieţuieşte cu OTV-ul…

– (aruncând o privire spre o cladire pe care bătea un veşnic apus) Mdah…şi Mădălina Manole…(şoc suprem) Mădălina Manole (?!?!?!) Împreună cu…


Va urma…

Scurta trecere prin Rai a lui IPond partea I

Ora 3:33:00, 16 decembrie 2999 – IPond moare după o viaţă inuman de lungă. Bineînţeles că nu moare de bătrâneţe ci de supradoză de gândire. Cum potenţialul intelectual al lui IPond era absolut inimaginabil, păsăretul – partea populaţiei care suferea de sindromul „creier de găină”- şi oamenii au fost absolut distruşi, refuzând faptul că IPond ar fi putut vreodată să îşi suprasolicite sistemul. Pe 16 decembrie era ziua ei, împlinea 1006 ani. Era în floarea vârstei, în plină formă atât fizic cât şi psihic. Studiase tot ce s-a putut studia, îşi făcuse tatuajele dorite, piercing-urile dorite, era cel mai cunoscut om din lume; primise premii an de an – obişnuia să refuze Nobel-urile şi Oscar-urile din altruism şi bunăvoinţă faţă de cei mai mici . Da, murise şi moartea ei stârnise depresie pe întreaga planetă deja suprapopulată. Absolut orice fiinţă, în tristeţea ei, era curioasă în legătură cu moartea lui IPond, fiecare fiind intrigat de rezultatul autopsiei: „supradoză de gândire”.

Marile puteri ale lumii împreună cu savanţii au fabricat un munte de 8850m, mai mare decât Everestul, în vârful căruia IPond a fost fixată într-un bloc de gheaţă transparentă în formă de chitară. Adoratorii urcau muntele pe serpentinele pregătite, în noapte, cu lumânări roşii în mână.

Şi cu toate astea IPond a plecat fără nici cea mai mică urmă de păsare ori regret. A murit şi geniul ei a ajuns în Rai. Era îmbracată cu un tricou negru pe care scria „Eu” şi era încălţată cu iepuraşi roşii.

– Ciudat… (Uşor ameţită însă interesată de situaţie) … nu mă aşteptam la asta…

– Conform cultelor generale tunelurile se termină cu o luminiţă dar acesta s-a terminat cu o poartă…

– (Zâmbitoare) Oricum…locul ăsta e drăguţ…

– După convingerile personale şi luând in considerare accepţiile universal valabile referitoare la semne ce conturează şi definesc spaţial şi spiritual un loc… cred că am ajuns in Rai.

– (păşind) Huh…Măcar au alee pavată.

(Continuă să meargă contemplând)

– Mdah… S-au dus toate din câte aveam eu pe pământ…

– (Strigă) IPond!

– (Mai puternic, uşor răguşit)  IPooooond!

– (Disperat, chiar) IiiiiiiPoooonddd!!

– Da, ecoul. (Tristă). S-a dus şi el…

– (Oftând) Ehh…măcar este iarbă.

(Se apleacă şi rupe un smoc de iarbă, o apropie de nas spre a o mirosi)

– Ahh..asta da revigorare!  Iarbă adevărată nu gazon contrafăcut!

(Începe să păşească zglobiu, ţopăit, vesel)

– La, la, la! La, la-lal-la, la, la, lal-la-lal-la!

– (Se opreşte) Hei, hei! Dar ce-mi văd ochii? Oameni!

(Fiind la distanţă destul de mare încearcă să se apropie de ei părăsind aleea, alegând o traiectorie perpendiculară pe direcţia arbitrar aleasă a fi a aşezării în spaţiu a semenilor ei)

– (Alergând cu paşi mari) Ce iarbă! Mă întreb cine o polenizează…dar cine o tunde? cine o udă?!

(Se vedeau nişte oameni foarte diferiţi. IPond se opreşte după o stâncă şi reflectează cu un ton jos)

– Eu, Raiul este locul unde lucrurile, evenimentele, fenomenele şi oamenii iau forma lor fericită. Mi-e greu să concep că jucătorii aceia de baseball nu se ceartă, totuşi.

– (Ca trezită din somn, brusc) Ia stai puţin! Baseball? Dar dacă mă uit mai atent (îşi ingustează privirea şi duce degetele în dreptul bărbiei pentru un maximum de acuitate vizuală)…văd nişte negri graşi mâncând fast-food şi… (absolut şocată) Obama?!?!?!?! Abraham Lincoln, George Bush, Justin Bieber (?!), Marilyn Monroe?!?!

(Privind stupefiată în continuare vede căutători de aur cu tricouri cu textul „Californian Gold Fever”, Scooby Doo, James Cameron încercând să repare Titanicul, şcoala de hip-hopperi distruşi a lui Missy Elliot şi o infinitate de oameni, obiecte şi activităţi ce nu aveau decât un singur lucru în comun: originea)

– (Ţipând) Evrika! Ăsta e …


Va urma…


De ce nu reuşesc niciodată să dorm ca omul partea 2

Pizza cu ciuperci spre stânga, baxul cu doze de ceai spre dreapta şi tot aşa. Am aşteptat puţin, timp în care mi-am spus „Eu, e cazul să apelezi la tehnologie mai performantă. Sistemul ăsta de pe vremea lui Hitler nu îşi face treaba aşa cum ar trebui să o facă în secolul vitezei. Măcar de ar…” dar chiar atunci s-au retras toate rafturile şi m-am văzut nu în faţa unui accelerator de particule ci în faţa unui…prag. Un prag al unei intrări într-o încăpere secretă, numai de mine ştiută, ascunsă de ochi malefici. Am păşit cu mersul meu de Jack Sparrow în sanctuarul meu plin de obiecte ale muncii precum obiecte de camuflaj şi spionaj dar şi arme gata să nenorocească orice, chiar şi Chestia. Stăteau toate într-o lumină verzuie şi mă aşteptau. Mi-a fost greu să aleg între mătură în formă de chitară cu ghimpi otrăvitori, floare pentru buzunar care stropeşte acid sulfuric, umbrelă capcană, bicicletă cu roţi în formă de crucea Sfântului Andrei bună de urcat pe scări şi dinozaur care tuşeşte cenuşă, binoclu ce vede prin haine, bâtă de baseball cu abţibilduri. Am ales ceva simplu şi clasic: paleta de muşte. Dar mi-am spus „Eu, ai nevoie şi de un mijloc de transport! Un erou nu va putea circula niciodată pe jos!!” aşa că am ales din întreaga mea colecţie de autoturisme, avioane, submarine pe vechea mea prietenă: bicicleta cu coşuleţ în faţă şi steguleţ lung pe care scria „Eu” – cu roşu.

Aşadar am ieşit din camera mea plină cu armament de ultimă generaţie. Am învârtit la loc lămâia din farfuriuţa cu buline albastre şi toate rafturile au revenit la loc. Am inchis uşa frigiderului. Am admirat felul în care aşezasem fructele cu magnet pe frigider. „Eu, când vrei eşti genială chiar şi beată!”. În momentul acela m-am văzut într-o oglindă de pe peretele opus. Părul roşu îmi flutura în vânt iar reflexia aceea mi-a făcut cu ochiul sugerând parcă „Tu ai dat naştere la cuvântul irinic!” Nu aveam timp de narcisism, trebuia să salvez lumea. În hol robotul de curăţat se lovea singur de colecţia mea de narghilele. I-am cruţat suferinţa carbonizându-l cu privirea mea laser – căscam în timp ce făceam asta, de plictiseală…

Nu a fost deloc greu să îmi dau seama unde s-a ascuns Chestia. Era în apropiere. Mucoasa mea nazală gemea de la atâtea molecule aromatice pe care le emana monstrul ce a năpârlit în vişinul meu. Am mers după miros, pe stradă, prin munţi, prin NYC, prin Texas, Groapa Marianelor, Paris, Chişinău, Las Vegas, Sidney, Băicoi, jungla amazoniană, deşertul Gobi până când am ajuns în Delta Dunării. Ştiam că e acolo. Locul unde se îmbină uscatul cu apa, tot felul de specii cu tot felul de specii, toată lumea cu toată lumea. Eram în faţa unei cabane. Mirosul devenea deja insistent – puneam mâna la nas şi el tot acolo era. Am intrat şi parcă eram într-un joc de Mario 2.0 sau aşa ceva. Erau trei uşi – Scooby Doo e mai potrivit.

Eram îmbrăcată cu tricoul pe care scria „EU” şi cu nişte bluejeans conici, simpli. În picioare aveam acum perechea mea de Converse negri – skaterii nu se potriveau cu bicicleta mea cu două viteze.

Am deschis-o pe prima şi am văzut o multitudine de pensionari delectându-se cu perfuzii colorate care plângeau de plăcere.  În spatele uşii a treia era  o cameră vernil cu pete mov şi podea neagră, în centru stând o maşină de spălat care mergea în gol. Râdea în hohote. Mintea mea perspicacă a săpat în adâncurile neuronilor neobosiţi şi a născut un plan genial: „Eu, este clar că ea, Chestia, se află în spatele uşii din mijloc. Mergi acolo şi apoi vezi tu ce faci.”

Am deschis uşa şi mirosul de Chestie m-a izbit din plin. Eram furioasă. Deodată s-a aprins lumina. Pe o masă de poker, verde, aşezată în mijloc, cu un bec ce se balansa deasupra, erau o gramadă de păpuşi voodoo din ciocolată. La masa aceea o marmotă le învelea în staniol. Nu îmi venea să cred. Toată teoria mea era dată peste cap dacă aceea era Chestia pentru că după calculele mele Chestia era ceva de dincolo de atmosfera Terrei. Dar zeii nu m-au părăsit. Marmota m-a privit semi-debil cu nişte ochi posedaţi de strabism – nu am ştiut exact unde privea, am bănuit că mă priveşte – eu eram singura grămadă de atomi ce merita atenţie. Marmota a început să râda ca drogată şi de la atâta râs a început să se învârtă şi să se schimbe în tot felul de forme: pelican, John Travolta, cioban, Mihai Eminescu, saxofon, lighean, sticlă de plastic, Michael Jackson, dozator de bere etc. Orice formă pe care o lua Chestia avea undeva pe spate o pată de suc de vişine. M-am înfuriat şi am sărit ca un Jackie Chan, m-am propulsat ca tipa din Matrix, am scos paleta de muşte din teacă atunci când eram în zbor, ţipam cu toate organele interne, îmi crescuse adrenalina de dădea pe afară, eram aproape de atac ŞIIIIIII…

…m-am trezit. A sunat telefonul. Era mama. Cică să mă duc să culeg vişine pentru dulceaţă…

De ce nu reuşesc niciodată să dorm ca omul partea 1

Mă aflam în interiorul perimetrului locuinţei mele. Pentru necunoscători se numeşte locuinţă dar în realitate ea este refugiul meu din calea duşmanilor, este locul de unde pot urmări cursul evenimentelor, este sediul eroinei din mine. Şi cum altfel aş putea supraveghea comportamentul celor înconjurătoare dacă nu la cules de vişine. Mi-am luat salopeta de fermier american – o altă formă de camuflare, tricou negru de la promoţii şi am mers pe proprietatea mea privată să culeg. Fredonam ceva cântec de leagăn pentru frumoasele Rosaceae, un Crematory sau ceva între Metallica şi Marilyn Manson dacă nu mă înşel, când am găsit motivul pentru o nouă aventură: un smoc de păr. Dar nu orice smoc de păr ci unul cenuşiu, aspru, animalic şi deloc biodegradabil. Era prins între crengile vişinului. Le otrăvea! Am ştiut că este cazul să acţionez. Ştiam foarte bine că este vorba despre o creatură răufăcătoare gata să mai distrugă nişte World Trade Center, să mai producă nişte tsunami, să nască încă un Michael Jackson ori să umple lumea de canalii  Nu era ceva pământesc. Am simţit că nu era om, animal, insectă sau reptilă. Nu era nici măcar dinozaur sau peşte. Era o …CHESTIE! Parcă o şi vedeam alergând grăbită şi încercând să treacă prin vişin când blana i se prinde într-o creangă şi rămâne dovada supremă a existenţei creaturii.Ştiam că lumea aşteaptă ca eu să o salvez. Am renunţat la culesul vişinelor şi m-am grăbit să intru în incinta cazematei mele.

60 de metri pătraţi inconjuraţi de ziduri izolate termic şi fonic, geamuri anti-glonţ, aer condiţionat şi un robot ce curăţă podeaua 25 din 24, 8 zile pe săptămână plus alte detalii nesemnificative precum elemente feng-shui, un computer mai rău ca un bord de avion. Un fel de staţie intergalactică sau o oază de linişte pentru creierul meu veşnic încărcat de problematica globală.

Din trei salturi am ajuns în zona cu obiecte vestimentare. Mi-a fost foarte simplu să îmi găsesc ţinuta adecvată în acea ordine enervant de perfectă în care se aflau puse, până la cel mai mic detaliu, toate hainele mele. Aş fi putut să îmi iau un costum ignifug, un costum hidrofob sau un costum cu floare în buzunarul de la piept – James Bond, varianta feminină desigur, ori chiar un costum Cat Woman dar nu. Am preferat jeans, skaters şi un fabulos tricou negru pe care scria eroic ” EU ” – cu roşu.  Da, era suficient şi nu neapărat necesar pentru că eu oricum aş fi fost recunoscută din orice unghi, la orice oră, în orice ipostază, de către oricine. Am mers în bucătărie. Robotul de curăţat podeaua se lovea singur de masă. I-am schimbat traiectoria cu puterea minţii – floare la ureche. Am deschis frigiderul şi am învârtit de o jumătate de lămâie mucegăită de pe o farfuriuţă cu buline albastre. Brusc au inceput să se mişte toate rafturile fridigerului. Puiul la grill şi laptele cu cereale pe care nu l-am mâncat dimineaţa au mers spre stanga; broccoli şi prăjitura cu frişcă spre dreapta.

O ard aiurea

Stau pe scaun şi ma joc cu picioarele în papucii de cameră gândindu-mă că uneori mi-aş dori zile de cel puţin 36 de ore doar ca să fac cât mai multe, să călătoresc, să citesc şi să mă distrez; şi îmi amintesc că altă dată aş fi vrut o zi de 36 de ore doar ca să pot dormi 12 şi să pot sta 24 la computer. Azi e duminică, maine luni, ieri sâmbătă, alaltăieri vineri şi ziua are 24 de ore – la naiba! mereu e aşa. M-am trezit târziu după ce m-am culcat la 3am după ce mă trezisem la 8pm după ce mă culcasem la 4pm după ce mă trezisem la 9am după ce ma culcasem la 3:30am. Se înţelege. Nu am făcut nimic altceva decât să lălăi cântece şi să mă amuz de vocea mea proaspăt răguşită. E o adevărată performanţă că am reuşit să joc pe scenă răguşită, la un concurs de teatru. Mă mai uit din când în când în oglindă sau în webcam şi îmi dau seama că îmi place cum arăt cu bandana de motociclist american, şuviţe aproape portocalii -au fost cândva roşii, tricou roşu şi pantalonii lu’ taică-miu. Îmi plac lucrurile old school de n(n+1) ori mai mult decât comercialismele ieftine şi scoase pe bandă pentru bureţii de modă.De ce să arăt ca încă 20 de curve când pot să port o haină ce sigur nu o mai are nimeni pe o rază de cateva multe sute de kilometri? Mmm?

Am găsit fotografii din tinereţea copilăria mea şi m-am amuzat cumplit. Eram grasă şi cu părul scurt. Acum sunt grasă şi cu părul lung şi am unghiile pătrate. Mă uit în cercul meu de cunoştinţe şi realizez că prea mulţi şi-au inversat ordinea lucrurilor în viaţă. Când trebuiau să citească, să înveţe şi să meargă la teatru unii au preferat să facă sex. Când trebuiau să se preocupe de lucuri cu adevărat importante unele au învăţat să sugă p*la. Astfel mulţi dintre cunoscuţii sau cunoscutele mele se epilează de la 10 ani, se f*t la 14, se uită la desene animate la 18 ani şi îşi beau prima bere la 20. Unde-i boemul în toata chestia asta când cei ce biologic au 23 de ani cântăresc psihologic doar vreo 15. Nici măcar nu au voie să se uite la filme porno!

Doi ani la rând m-am întrebat care e ideea meciului de fotbal de la sfârşitul campionatului între profesori şi elevi sau intre profesorii de la două licee. Elevii de la clasele de-a XII-a, făcând cu mâna la boboace extaziate de prezenţa cocoşeilor în teren; profesori încă tineri şi alunecoşi sau resemnaţi şi anonimi. Acum am un răspuns la mintea găinii: se lasă cu alcool suc de fructe la final. Mi-am făcut nişte calcule de fizică cuantică şiiiii…am concluzionat că dacă anul acesta doar mi s-a atras atenţia referitor la părul meu roşu şi nu am păţit nimic, e clar că anul viitor vor comenta doar 10% din cei nemulţumiţi anul acesta şi nu se va întâmpla absolut nimic, iar peste doi ani nici măcar nu se va gândi cineva că eu aş putea să renunţ la şuviţele roşii sau că aş putea fi sancţionată. Bun raţionament. Uniformă nu port. Cred că e cazul să mă duc în pijamale la şcoală.

Pun pariu că cei din iad de-abia mă aşteaptă.Am obosit şi nu am chef să mor acum, mi-e lene. Ăia mor  (atipic lor) de nerăbdare să ajung eu acolo dar cred că o sa mă las aşteptată pentru că viaţa e frumoasă aici.  Poate prea frumoasă uneori; mai ales atunci cand nu ai niciun ban dar ai un prieten bun şi ştii sigur că stă cu tine fiindcă între voi e ceva sincer, când simţi că nimeni nu te iubeşte dar brusc te trezeşti cu o gaşcă de prieteni drept susţinători. E frumoasă cu tot cu vicii şi obligaţii, cu tot cu părinţi şi şcoală. Acum mă distrez la gândul că o să râd în hohote când va afla proful de matematică următoarea: IPond can divide by zero ; sau când vor afla ceilalţi că If you use the word ‘IPond’ at Scrabble you win. Forever! Dar e cazul să o las mai moale cu infatuarea că e posibil să plătesc impozit şi pe asta.

Sunt genul de om minunat. Sunt extraordinară sufleteşte şi psihic vorbind, dar mă amuz de situaţie de fiecare dată când rămân singură şi meditez la nesfârşit asupra diverselor conflicte laice. Când sunt pe wc mă trec idei legate de poziţia fetală în timpul somnului, faptul că femeile simple vorbesc mult inainte să se fută iar bărbaţii ce cunosc ceva sexologie ştiu că duduile trag la masculi îngrijiţi etc. În cazul meu mi-am dat seama de o chestie: nu îmi plac decât oamenii sofisticaţi. Punct.


Compunere

Iată compunerea unui copil de 9 ani despre reproducere.Am primit-o de la un prieten drag mie şi considerând că este inedită am decis să o public.

Pentru că se tot intamplă ca oamenii pur şi simplu să moară, trebuie să apară alţii. Asta este copulaţia.
Insă oamenii nu dorm ci lucrează cu inima, penisul şi vaginul din greu. Eu i-am  văzut pe parinţii mei in camera de zi când copulau. Tata icnea îngrozitor şi  mama a urlat, insă deocamdată nici unul dintre noi n-a murit. Insă poate că doar  au exersat fiindcă bunica e deja destul de batrană. Am observat că ei exersează  cam de trei ori pe saptamană, cred că bunica va muri curând.

In noptiera mamei  am găsit niste pastile. Tata o tot intreabă dacă şi-a luat deja pilula. Precis e  şi ea bolnavă, insă nu merge la doctor. Insă dacă ei continuă să exerseze aşa de  mult, sigur va apărea o nouă fiinţa pe lume. Eu mi-aş dori un iepuraş.
Reproducerea la oameni se intamplă  prin seminte. Florile şi tufişurile şi pomii trebuie udaţi des şi mama face duş  in fiecare zi. Poate atunci creşte totul mai repede.
Noua  fiinţă creşte in burtă, insă fiindcă mami e bolnavă, o face de data asta poate
tati. I-a crescut deja burta insă nu ne-a spus incă nimic.
Când noua  fiinţă apare pe lume, trebuie sa iasă mai intai prin vagin şi e foarte mica si
albă. Negrii ies cu siguranţă prin fund.

EDUARD

Stupid Christmas

Nu aveam nici o formă de chef de scris aşa că mi-am utilizat una din infinit superputerile mele, am chemat-o pe a mea soră şi am început munca la filmul care va câştiga nenumărate premii la Cannes şi festivale de film independent.

Marţi, data stelară 22 decembrie 2009, IPond şi Tzutzu (Miss Shala) au regizat şi filmat un foartescurtmetraj folosind imaginaţie din dotare

Molia virgină

La şcoală se face o greşeală-gigant atunci când copiii sunt crescuţi cu sentimentul că sunt unici, diferiţi şi speciali. GREŞIT! M-aş duce la ei şi le-aş spune cât pot eu de literar că nu există decât caţiva mai deştepţi într-o clasă de proşti, că toţi sunt la fel din orice capăt ai începe numărătoarea. Le-aş explica faptul că e imposibil să te duci la o turmă de zebre identice şi să ranjeşti spunându-le „toate sunteţi albe cu dungi negre”, apoi să o iei pe una de mânecă şi să îi spui „tu eşti specială fiindcă eşti neagră cu dungi albe”. Le-aş arăta că dacă ştiu să deseneze un copac nu-s artistici ori dacă ştiu să citească două şaisprezecimi nu-s muzicieni.

De aceea toţi sunt asemănători, identici, uneori pe grupe. Băgăm piciorul în sacul cu psihologie şi scoatem un personaj atât de pregnant în lumea acestor specimene de duzină: MOLIA VIRGINĂ.

Origini: Provine dintr-o familie cu doi părinţi şi câţiva copii. Ea e cea mai mică, „făcută la bătrâneţe” când toate surorile şi fraţii sunt plecaţi prin lume, ea rămânând singură la părinţi. I s-a inoculat ideea că e unică, specială, diferită, deosebită, talentată, superioară.

Purul adevăr: E doar o molie infatuată care se crede cu totul şi cu totul diferită chiar dacă are IQ-ul sub media pe judeţ. A trăit într-o casă pe-o uliţă dintr-un sat limitrof al unui oraş mic dar ea niciodată nu s-a prezentat ca fiind fraiera pe care o prosteau toţi când stăteau pe banca de la poarta casei ei. Întotdeauna s-a simţit specială, a simţit că toată atenţia i se cuvine şi că de fapt ea nu e o ţărancă proastă cu zero cultură.

About (Cum o recunoşti): E atât de comună încât orice nume precum Andreea, Elena, Geanina, Alina, Adelina, Marcela, Bianca, Safta, Nuţa, Ileana, Vasilica, Gherghina, Roza, Lămâiţa, Mioara, Georgiana i s-ar potrivi şosetă. Corpul ei în poziţie de dat raportul nu e enervant dacă n-ar avea cap. Are nişte picioare subţiri şi cu paranteze interioare, o talie normală, un fund normal, braţe şi sâni normali (a se citi „banal” în loc de „normal„).

Capul e problema la ea. Ştiu, e tragic. Păcat că nu s-a dat nicio lege privind sancţionarea celor ce atacă retina altora căci ea ar fi fost deja penalizată usturător. Faţa ei te frapează prin cât de comună poate fi, nu ai văzut chip mai comun şi mai monoton decât al ei. Are ochii rotunzi şi sprancene nepensate, are buzele ciudate (ţuguiate şi schimonosite) şi zero expresivitate. Când o priveşti ai vrea să te duci să te uiţi la un stâlp în speranţa că ar creşte rata comunicării. Părul ei nu stă niciodată bine. De fapt cuvintele „frumos” şi „părul ei ” nu au ce căuta în aceeaşi propoziţie. Prezintă nişte nuanţe triste de…maro. E la fel de expresiv ca un raton putred pe axul central al unui tir din Elveţia. E buclat şi de multe ori gras, slinos.

Molia se îmbracă infantil, pueril, deplorabil. E în stare să vină la şcoală în trening roz cu Tweety şi să plângă pe motiv că nimeni nu o iubeşte. Cred că treningul o reprezintă. Poţi să începi o conversaţie cu fraza „Şi…câte perechi de trening ai în ladă? pardon, şifonier”.  Poartă jeans vechi şi se laudă că-s din Anglia, poartă bascheţi Adidas roz. Şi chiar când te obişnuieşti cu ea aşa, monotonă, neimportantă vine şi strică tot echilibrul cu nişte pantofi cu toc. Da, nişte pantofi făcuţi din plastic reciclat, mai uraţi ca pielea băncilor de autobuz. Vara transpiră la subtraţ de zici că îşi sparge baloane cu apă pe coaste.

Pe lângă aspectul fizic, pot spune că ea e la fel de jalnică şi pe alte planuri, ca cel social, de pildă. Vorbeşte numai în fraze fumate, combină neologisme cu arhaisme tragice sau regionalisme blegi. E virgină din toate punctele de vedere: atât fizic cât şi psihic. O , vai! Mai ales psihic. Se crede atât de superioară încât toată lumea a înţeles că trebuie lăsată să zacă în suc propriu, bine, prostia proprie. Nu vorbeşte „vulgar” ci foloseşte citate din cartea ei preferată „Alice în ţara minunilor”. Dacă se găseşte un tupeist să îi explice clar ce e cu virginitatea ei evidentă şi prostia-gigant se va panica, se va criza, va merge la psiholog, nu va mai inceta, va rămâne cu sechele.

De ce nu o vrei aproape: Nu e genul dorită. În excursii toată lumea îşi bate salamul de ea, la şcoală toţi mănâncă pe banii ei de proastă şi oricum, dacă îi arăţi că tu eşti tolerant cu blegii o să creadă că eşti prieten cu ea şi o să te urmeze inclusiv la baie. Nu o sa mai poţi vorbi la telefon fără ea în urechea ta, te va ţine de mână şi nu te va lăsa să stai cu prietenii tăi.

Cum scapi de ea: Rişti şi îi explici clar că nu e unică, specială sau talentată. Psihologul şcolii te va urî pe motiv că şi-a umplut agenda cu ea dar Codul Piraţilor spune că nu poţi fi învinuit pentru ceva ce e în folosul tău.

Moarte in chinuri (Ex-blog issue)

Nimic nu se compara cu o moarte usoara, dar nu voi mai putea avea parte de asa ceva fiindca tin minte ca mi-a zis cainele ala de ciocolata „mori tavalindu-te in chinuri!!” si brusc am simtit ca blestemul era un fel de tatuaj ca alea cu Mickey Mouse de la gume de 500 de lei.

De curand am avut un fel de amintire din viitor. Eram la priveghiul meu, de fapt…la priveghiul a ceea ce mai ramasese din mine: un fel de salam…o adunatura de oase sfaramate si muschi pisati in forma de rahat. Apoi , deodata, luata de vant zboara o hartie dinspre geamul unei toalete. Uda fleasca, imputita si delicios de jegoasa cum era inca mai lasa sa se zareasca scrisul de pe ea. Era un articol de ziar in care era relatata aventura ce m-a dus la moarte. Am inceput sa citesc si mi-am dat seama ca eu am murit mult mai spectaculos decat Mickael Jackson sau decat vreun cioban din Cracanatii din Deal care a dat in primire in timp ce se dezvirgina.

Din ce am inteles eu ma dadeam in leagan undeva pe malul unei ape. Si cum ma dadeam eu peste cap cu leaganul mi-am dat seama ca s-ar putea sa trag curent daca am urechile descoperite asa ca am luat mainile de pe bara leaganului si le-am pus la urechi. Singura problema e ca am cazut in cap si da, mi-am rupt gatul. Nu stiu daca ma durea fiindca oricum eram beata critza de doua saptamani, important e ca a venit o inundatie si m-a luat la plimbare in josul raului pana la un pod. Acolo am dat cu capul de o teava, de fapt, mi-a intrat teava in ochi si a iesit pe partea cealalta cu tot cu creier. Am injurat de toti sfintii si poate ca din cauza ca faceam galagie a aparut un gunoier care m-a luat de acolo chiar cand ajunsesem la refrenul de la melodia cu „Old McDougle had a farm…eeee-aaaahhh-eeeee-aaahhh-oooo”. S-a enervat ca aveam parul lipit de o cizma botita de pe acolo dar pana la urma s-a descurcat. Spunea ca ma ia sa muncesc impreuna cu el dar i-am spus ca nu vreau sa imi stric manichiura – sau ce a mai ramas din ea. Inca eram beata dar cica am ajuns la o platforma de gunoi carea putea a naibii de ingretosator, atat de rau incat gunoierul a facut stop cardiac. La naiba. A trebuit sa astept o vesnicie pana au venit pasarile sa ii manance ficatii si ochii si pana a putrezit de tot, ca sa nu mai stea pe mine fiindca atunci cand a murit nenorocitul el ma tinea in spate si ghici pe ce parte a cazut. Pe spate, da…dar ar fi cazut pe fata daca nu i-as fi legat eu sireturile de la ghete. In fine. Am facut cunostinta cu tot felul de pasari care faceau sex pe mine, cu tot felul de animalute necrofage care si-o trageau rapid prin parul de pe pieptul gunoierului, si chiar si cu furnici. Cu cele din urma chiar m-am imprietenit bine, sau cel putin asa scria in articol, ca cica ele s-au bucurat ca si-au luat si bonus dupa ce l-au curatat pe amicul ala al meu de pe mine – le-as fi dat mai mult dar nu au reusit sa isi ia decat un picior si jumatate.
Intr-o zi cand stateam si faceam plaja langa o coada de peste a aparut un caine turbat care facea spume. Am crezut ca-i vreo farsa de 1 Aprilie si l-am luat la misto cu „Hai , coaie…Razi de mine, ce naiba…Crezi ca-s moarta sau ce? Inca mai gandesc, bah putza!”. S-a enervat si de draci a incercat sa ma sfasie. Dupa vreo doua ore de tavaleala am inceput sa-mi revin si mi-am dat seama ca m-a scapat intr-o groapa adanca si ca imi intrase in gat o conserva. Peste cateva zile a aparut un fel de excavator si ne-a luat pe mine si pe prietenii mei, pempersii si tampoanele de acolo, si ne-a dus intr-un cuptor. M-am panicat putin fiindca eu fara crema de plaja nu voiam sa ma duc acolo dar pana la urma am ramas prinsa cu dintii de usa. Am cazut fiindca ma dezhidratasem si devenisem pufoasa. Semanam cu ceva bun de mancat cred…caci m-a gasit o pisica pe jos si m-a inghitit. La cateva ore m-am trezit intr-o tavita pe care scria „Kitty” si langa mine era un fel de chestie lunga si alba…zicea ca-l cheama Limbric. Nu am apucat sa ii spun ca imi place numele lui fiindca nesimtita de matza mi-a luat buletinul din buzunar. M-am cam suparat pe ea, ce-i drept, dar dupa aia m-am bucurat ca asa a fost fiindca au venit o gramada de reporteri care imi strigau numele si nu le venea sa creada ca eu sunt. Pacat ca imi trecuse betia de tot fiindca atunci mi-am dat seama ca pisica a ras de mine si m-a facut in forma de parizer. De nervi m-a apucat somnul…

Si articolul s-a terminat. Am luat bucatica de hartie, m-am sters la fund cu ea si cand am aruncat o privire mai intr-o parte am vazut doi mosnegi cu grebla in gura stand la barfa si spunand ca defapt eu am avut o moarte foarte usoara, fiindca am facut infarct cand am vazut un OZN in timp ce ma dadeam in leagan.

Asadar, unchiule, sa nu te superi pe mine ca iti scriu abia acum, dar a durat ceva pana am desfacut bagajele. Mai tarziu joc baschet cu Sfantul Petru. Sa stii ca am murit in chinuri, asa cum a vrut cainele ala de ciocolata.

Iti trimit un mozol cu herpes.
A ta nepoata,
Smintita

Blog la WordPress.com. Tema: Baskerville de Anders Noren.

SUS ↑