Căutare

Zid de gânduri

Aştept ca muzele să renască din propria cenuşă.

Etichetă

penibil

Boring

Dacă încerci să schimbi un om e ca şi cum ai face alchimie. Dacă oamenii se schimbă atunci o fac de unii singuri dar dacă nu se schimbă rămân la fel. De aia există oameni plictisiori ca tine şi oameni interesanţi. Că veni vorba. Eram în bus şi mă întreabă un fost coleg ce mai fac şi îl întreb de ce ar trebui să îi spun lui şi mi-a răspuns cu „pentru că ai o viaţă interesantă, tu mereu faci ceva”. La faza asta m-a făcut să gândesc puţin mai mult şi să ii răspund evaziv cu „eih..nu aş zice”. Dar în mintea mea i-am spus „idiotule, normal că am o viaţă interesantă. cel puţin mai interesantă decât a ta care nu ştii decât să simplifici viaţa atât de mult încât devine o silabă, un episod din Rebelde, o dudă”.

Într-o seară ieşisem în oraş şi aşa cum fac eu de obicei am dat naştere unei discuţii cu un x care în 15 minute a reuşit să mă enerveze. La 23 de ani ni se adresa tuturor cu „copii” şi aproape că avea erecţie când menţiona întâmplări sau concepte strâns legate de persoana sa. Ce mi-a plăcut a fost faptul că răcnea de nu mai putea că el e narcisist. Îi explic că…”măi băiete, nu merge aşa…narcisismul nu e ceea ce faci tu aici. tu nu ai atitudinea aia de ce-frumos-sunt ci ai atitudinea de sunt-atât-de-important-şi-atât-de-măreţ-şi-nu-îmi-pasă-de-voi-atâta-timp-cât-EU-exist-şi-am dreptate. no…acuma iartă-mi îndrăzneala da’ asta e un fel de egocentrism…” şi m-am oprit pentru că aş fi continuat cu „amestecat cu prostie”. El  ţinea la ideea lui cu dinţii, se comporta de parcă stătea cu curul pe DEX şi avea după el un fel de bestfriendforever sau ceva că la fiecare frază de 3 enunţuri omul îl striga pe ala ca să îi ceară confirmarea. Ca şi cum eu ardeam de nevoia unei confirmări sau ca si cum argumentele lui deveneau mai solide dacă ăla confirma spusele ăstuia de vreme ce el nu zicea niciodată ceva concret ci pur şi simplu poveşti despre unde a fost el, ce a făcut el, cum i s-a părut lui, fapte pe care oricum eu nu le puteam proba. El spunea că lucrează în informatică şi că nu a avut succes nu din cauză că fuma nasoale, bea şi uita să doarmă sau să ajungă pe acasă. Spunea că nu a avut succes din cauză că englezii sunt foarte reci când vine vorba de români. Facultatea o făcuse în România şi a fost cea mai mare deziluzie a lui pentru că nu era aşa cum se aştepta el să fie. De parcă informatica nu e la fel sau nu se face la fel peste tot sau…cine ştie ce gândea el. Vorbeam două minute, totul părea ok apoi se făcea linişte şi spunea „dă-mi voie să te contrazic”. Singura problemă e că omul era plictisitor – tare. De aia nu e bine să fii politicos – merita să mă ridic şi să îi spun că nu e decât un ţăran care nu a primit destulă apreciere când era mic şi apoi să plec şi să-l las să-mi plătească nota.

Altă dată s-a întâmplat să asist la creiere prăjite, la minţi în cur ş.a. La un moment dat geniilor nu le e suficientă doar hrana spirituală aşa că mă duc sa imi aduc ceva de mâncare.

Anunțuri

Lumea va fi un loc mai bun

Eu nu ştiu ce e cu Radio ZU sau ce se întâmplă acolo dar într-unul din momentele în care mă străbateau ceva panseuri mi-a atins seria aia de scăriţă-ciocănel-şurubelniţă-patent-menghină-nicovală o informaţie conform căreia cei de la radio ăla au făcut sau fac un protest antidrog pentru că după o scurtă perioadă de timp în care SpiceShop-urile şi toate magazinele de vise au fost închise ca fiind ilegale, acum intră iar în legalitate. De parcă dacă au fost sau sunt ilegale comerţul cu spice-uri se incheie şi lumea va crede că a fost doar un trip nasol şi se vor duce toţi la culcare. Da, se vor duce la culcare când îşi vor fi dat seama că spice-urile erau inutile şi că de fapt şi de drept există tone de alte droguri accesibile, periculoase şi cauzatoare de halucinaţii şi senzaţii pe care nu le trăieşti când, să spunem, mănânci sarmale, spre exemplu. Au ajuns să interzică achiziţionarea de Algocalmin fără reţetă de parcă cineva vreodată s-a gândit să cumpere un quintal de folii de aşa ceva şi să le vâre pe cale orală cu multă apă dorind halucinaţii şi desprinderi de corp – asta când există multe alte produse pe care le-au descoperit cei cu mult timp liber şi care îşi fac treaba preţ de cel puţin 24h.

Dar pe mine mă gâdilă intelectual chestia asta cu spernaţa lor că se va termina smecheria cu drogurile şi că tinerii noştri nu vor mai ajunge în spitale din cauza acestor substanţe atât de nocive care le fură tinereţea. Vai dar vibrez la aceste cuvinte sensibile. Drogurile există dinainte să se fabrice chibriturile sau să îşi dea omenirea seama că tomatele sunt comestibile; dinainte ca porumbul să ajungă în Europa şi în meniurile post tracodacice să apară sintagma „brânză cu mămăligă”.

Te uiţi la Blow, Requiem for a dream şi Trainspotting şi vezi tone de cocaină, heroină. Lista din Fear and loathing in Las Vegas e serioasă: două pungi de iarbă, 75 pastile de mesaclină, 5 foiţe îmbibate cu LSD, o solniţă pe jumătate plină cu cocaină şi o întreagă galaxie de chestii care enumerate par a descrie ceva spiceshop products; deasemenea tequilla, rom, o navetă de bere, o sticluţă cu eter nediluat şi două duzine de amyl, fie el ce o fi. Asta ca să nu mai vorbim despre iarbă care încă puţin şi ajunge şi în grădiniţe. Şi cei de la ZU împreună cu mulţi alţi virgini sau persoane vag publice şi cu zero influenţă încearcă să lupte cu această lume plină de prafuri şi râsuri. În timp ce unii îşi extind conştiinţa ei ignoră adevăratele probleme ale pseudosocietăţii noastre.

Şi în mintea voastră acum rulează o listă întreagă cu expresii care tind a defini probleme ale fiecărei comunităţi. Unii se isterizează susţinând apăsat că drogurile sunt reala problemă care dacă ar fi rezolvată nici nu ar mai exista alta. Nu vreau să deviez dar sunteţi proşti grav dacă gândiţi aşa şi nici măcar nu încerc să iau apărarea drogurilor pentru că într-adevăr, sunt cel puţin găuri de bani. De fapt nu încerc nimic, vreau doar să scriu şi să citesc şi să îmi dau dreptate în legătură cu ideea că analfabetismul şi lipsa cruntă de cultură sunt probleme fundamentale. Rasimul a existat şi va exista până când oamenii vor avea o umbră de cultură. Cultura nu se face pe trotuar şi nici în birturi jegoase. Se lucrează cu cărţi, hârtii, creion şi da, trebuie să ştii să citeşti. Sugerez rezolvarea analfabetismului, deocamdată.

Mihaela Rădulescu şi mulţi alţii au purtat doar chiloţi roşii într-o campanie anti-fumat şi nu au avut rezultate. Mă îndoiesc de succesul celor de la ZU – fie ei atât de originali încât să poarte doar şosete cu floricele şi nimic mai mult.

 

La început de săptămână

În liceul meu dimineaţa doar clasele de a XI-a experimentează relaţiile cu publicul; 4 elevi sunt de servici zilnic, la intrările principale, cancelarie şi etajul 2. La intrarea elevilor nu trebuie decât să îngheţi, să mănânci şi să strigi în gura mare toată ziua ” Închide bă în ~!@#$ uşa!!!!! În ~!@#$ mă-tii!! Idiotul ~!@#$ mele!! Dă-te-n căcat!!”. La etajul I îngheţi şi faci cu mana la profesori sau te întorci cu spatele dacă nu îţi place faţa lor, râzi ca idiotul când se strică automatul de cafea şi îşi pierd virginii banii în el, înghiţi în sec când te alintă câte un prof cu „ţuca” sau Vlăduţ, Georgicuţ, Alexuţ etc. În fine, trecem peste etajul II unde e plictiseală cubică şi ajungem la intrarea profesorilor unde e paranormal tot ce se întâmplă. Băi deci acolo e cald, curat şi luminos dar de ce nu vrea nimeni să fie de servici acolo?!!!

Ai 13000 de camere pe tine şi biroul directorului la doi paşi, se plimbă toţi profesorii pe ruta hol-scări şi te simţi ca recepţionerul restaurantului de pe Titanic – deschizi uşa şi zâmbeşti (da, zâmbetul e cuprins în regulament). Astăzi, luni fiind, am ocupat eu postul de „fata de la ghişeu” şi mi s-a părut sublim. S-au schimbat de trei ori profesorii de servici şi nu au făcut nimic în afara faptului că m-au părăsit şi s-au cărat în cancelarie – e mai chilleanu acolo. În fiecare schimb, atât în pauze cât şi în ore, au intrat şi au ieşit mulţi oameni – fiecare diferit şi idiot în felul lui. Eşti la intrarea principală, le ceri „identity card” şi începi să râzi în tine de numele lor stupide (Teleoacă, Bărbieru, Miclăuş !!!!) apoi îi ghidezi pe drumuri ascunse şi întrerupi somnul secretarelor sau al directorului cu anunţuri şi apeluri. Băi da’ fascinanţi oamenii…ce să zic.

Ideea e că vreau să trec peste părţile mic-enervante ca să ajung la monstrul cu coadă şi canini din adamantium, administratora. Vă daţi seama? Nu manager, administrator, gestionar etc., nu, code name ADMINISTRATORA. E moartea in persoană, jur. Se plimbă cu o vestă din care curge vatilina pe coridoarele alea albastre şi trânteşte uşile de parcă e colegiul ei. Acest diavol tazmanian bicentenar nu e niciodată calm sau rezervat. Mereu are ceva de spus iar când e nervoasă emite ultrasunete şi răcneşte din sacii ei pulmonari tripli chestii gen „De ce nu stai pe scaun?”. Cum adică de ce? Da’ e o regulă să stau pe scaun? „De ce ai sunat la :49? Mai era un minut de curs!!” – ‘ai lasă…un minut zici? Băăăi deci femeia asta e atât de urâtă şi se foieşte de parcă ar fi importantă – toată lumea ştie că ea nu face nimic în afară de ţinutul unor chei în buzunar. Ooo tu, rezultat al încrucişării vrăjitoarelor ţigănci cu reptile milenare, hibrid purtător de vestă demodată, dop cu saboţi de cauciuc, mâncătoare de ceapă şi urlătoare la pereţi, ai noroc că nu se compromite nimeni să îşi ia blestem pe viaţă cu preţul unui act de periclitare a eternităţii tale – fie el şi o piedică pe stradă sau o flegmă în cap.

Da, ea e cetăţean numai pentru că a ţipat la naştere că nu vrea să se treacă la rubrica „Specie” o cratimă ce ar fi echivalentul „unknown”. Dar mai există de data asta oameni enervanţi. Nu există bloc fără un bărbat cu bormaşină. Cine le dă drept de vot, cine îi lasă în libertate?!?!?! Dar câte găuri poţi da într-o zi? Şi nici măcar nu au un program ca să ştii când să pleci de acasă sau o perioadă scurtă de dat găuri – nu, numai dimineaţa şi seara câte două săptămâni pe lună, 12 luni pe an. Mă întreb dacă le fac de plăcere pentru că altfel nu îmi explic cine din blocul meu are expoziţie de pictură acasă de are nevoie de găuri cât pentru toate tablourile din Luvru.

În orice bloc există un sforăitor – nu în apartamentul tău ci mereu deasupra sau dedesubt – şi îl urăşti!! Am înţeles că şi pe mine mă urăsc pentru rock la miezul nopţii sau Mircea Badea la tv la 7 dimineaţa dar măcar e ceva mai educativ decât…sforăit ([!”#¤¤). Şi ştiţi ce e mai rău? Nu există o ţeavă în care să bat ca să îl fac să se oprească.

Vecina bârfitoare e absolut indispensabilă unui bloc, iar dacă nu există trebuie angajată una de la scara alăturată. Ea e cea care ştie tot ce se întâmplă în scară şi pe la uşi şi bate mereu apropouri cu „eee? o ţigărică? o cafeluţă?”, „e văru’ tău, ă?”, „tare mai citiţi dumneavoastră ziarul…vedeţi că fata de la pagina 5 e blondă astăzi” ş.a.

P.S. Am scăpat de colindători.

Nu stiu!

Mature people

E greu cu maturizarea. În câţiva ani trebuie să depăşeşti perioada în care te întreţin părinţii şi să începi să te gândeşti la cum să ajungi să nu te mai întreţină ei. Nu îţi trebuie viziune în timp şi spaţiu, îţi trebuie doar cap pe umeri – dar ce te faci când mintea ta pluteşte? A te maturiza înseamnă să mori mai repede decât e cazul, e o serie de compromisuri, apoi o grămadă de adulţi care te absorb şi îţi inoculează prejudecăţile lor stupide.

Uiţi de talente, uiţi cum e să pierzi nopţi şi zile, să te plimbi prin ploaie, să lipseşti de la ore pentru încă 50 de minute de ispite laice ce se perindă în jurul tău. Ajungi să crezi că timpul e pierdut şi preferi să te uiţi la TV decât să citeşti o carte, adopţi aceleaşi clişee ca ceilalţi adulţi, uiţi de trecutul tău şi te enervează politicienii.

E important să poţi gândi dar nu e esenţial să fii încuiat. Totul devine complicat când trebuie să faci trecerea. Au toţi pretenţii de la tine şi ţi se pune în braţe un teanc de responsabilităţi, trebuie să alegi facultatea pe care vreo să o urmezi şi să îţi argumentezi alegerea, trebuie să fii atent la relaţiile interpersonale.

Dacă eşti considerat pre-adult e o ruşine să cânţi la chitară, să ai piercing, să vrei să te duci la actorie, să te culci seara târziu şi să pierzi dimineţile ascultând muzică, să râzi de oameni pe stradă – chiar dacă eşti un competent.

Să ne lase…”Când te maturizezi să mă anunţi şi pe mine.” – Da, sigur. O să mori aşteptând.

De ce nici de data asta nu am dormit

Pregăteam un joc de volei. Tot liceul era agitat. Direcțiunea a mobilizat diverse televiziuni locale precum Zero TV pentru a transmite meciul in toată splendoarea sa. Nimeni nu știa cine cu cine joacă, de ce, pentru ce. Toți știau când și unde și au avut grijă să vină cu intreaga multitudine de proști pentru a forma mulțimea în delir. Eu m-am trezit răpită și plantată pe un teren de volei. Două tipe se chinuiau să pună plasa in timp ce fredonau Bamby – de ce pana poetului național și proaspăt decedat Adrian Păunescu ai vrea să îți plângi durerea în adidași pe zgură și pe „…și nu știam că plâng de dorul looooOooOorrr… „?

Una din ele, despre care nu am știu dacă era colegă de echipă sau un inamic redundant, era sictirită la pătrat. Era atât de sictirită incât pentru ea s-au căutat superlative speciale dar negăsindu-le au numit-o Elwira. A trecut prin diverse ipostaze de Eliwira Muta, Elwira Băloasa etc. și toate datorită feței ce exprima o veșnică nemulțumire. Arăta ca o femeie adevărată: râs fals, păr fin pe antebrațe, păr blond cu rădăcini negre, sâni depărtați.

Când am început încălzirea mi-am cunoscut colegele de echipă. Una din ele avea față de Luminița. Părea așa ruptă de lume și bătută de soartă. Avea chip de fată de casă, presupun că tăia și găini și hrănea oile. Purta aparat dentar cu brackets verzi de parcă veșnicul borș de legume îi rămânea la păstrare între dinți – nu era greu să observi asta pentru că nu râdea ci își țuguia periodic buzele ca un cimpazeu plictisit. Purta teniși dați cu praf de cretă ca să pară albi, șosete cu danteluță, pantaloni 3/4 și gogoșari cu dungă atât de groasă încât dacă îi dădeai o palmă la fund ii scoteai cu patentul de acolo. Avea părul prins cu coroniță și avea șuvițe blonde de la banchetul din clasa a 8a. O alta arăta ca o bucătareasă de cantină: un chip cu râs de femeie cu 8 clase și liceu la seral, trunchi cu bust normal și niște șolduri plus picioare cât o săptămână de post, adică mari și greu de îndurat.

Mă uitam în jurul meu și am spus „Jesus, de ce a trebuit să aduci asemenea maneliste în jurul meu?”  Brusc imi sună telefonul – era Jesus, foloseam hands free. Toți ochii erau pe mine.  Îmi spune „Îmi cer scuze dar cea care trebuia să fie în locul tău își dă examenul de latină și nu a putut fi prezentă. Tu erai singura persoană care nu avea nimic de făcut astăzi și am zis că în loc să freci menta mai bine te amuzi și tu.” Eu zic  „Păi bine și ce am făcut ca să merit asta?”. El raspunde ” În principiu nimic dar acum sunt prea ocupat ca să schimb ceva. Hai că mă duc la un BlackJack – mă așteaptă Filofteea.”. Închide, mă scutur de ochi și mă uit în jurul meu.

Nu cred în destin dar se pare că așa trebuia să fie. Cât timp vorbeam eu cu Jesus am pierdut realitatea momentului și nu mi-am dat seama că eu făceam notă discordantă cu tot ceea ce era în jurul meu, pe teren, zic. Aveam dread-uri roșii, jeans negri, skater shoes roșii și un tricou verde pe care era un disc alb, sub el scria „Punct de vedere” – amprente dadaiste. De obicei nu mă laud cu tatuajele mele exemplare de pe antebrațe și zona cervicala a coloanei vertebrale dar căldura mă împiedica să port straturi de lână și denim cu căptușeală ca eschimoșii moderni. Prezența mea era vădit remarcabilă dar mai un fapt notabil nu erau colegele mele de echipe ori adversarele periculos de ridicole ci arbitrul, domnul Mârțoagă.

Avea în jur de 45 de ani, chelie și păr lung, dinți de fumător și cearcăne de jucător de poker. Arbitrul era singurul profesor multifuncțional al liceului: el arbitra, umfla mingi, era băiat de mingi, băiat de prosoape, mâncător de semințe, cizmar, maseur profesionist, secretară și, nu în ultimul rând, profesor de educație fizică și sport – toate part time pentru că în restul timpului se ocupa de medierea conflictelor interumane și anihilarea fenomenului de bârfă la clasele V – VIII. Soția lui murise la naștere, când l-a născut pe unicul moștenitor al său, Sorin Mârțoagă; arăta ca un artist eșuat și cânta la strană.

Încălzirea s-a desfășurat pe modelul servici – out – recuperare de minge – servici ș.a.m.d. dar meciul trebuia să înceapă, lumea era deja la a doua pungă de semințe, liliputanii se înecau în coji iar ţiganii  se dezhidratau de la atâta rasism. Meciul a rulat pe același sistem la început dar majoreții le-au făcut pe fete să se mobilizeze și să joace pe modelul servici – două pase – a treia peste plasă – preluare – pasă – peste plasă – punct – servici – … ș.a.m.d.  Cred că tot Jesus era de vină când s-a schimbat situația și jocul a început să devină joc. Mă mișcam eroic pe teren, venea mingea spre mine, scoteam din buzunare colțuri de masă ca să lovesc mingea și să înscriu, Luminița îmi pasa și apoi înscriam ca un zeu. Elwira își creștea sictirul absolut exponențial iar eu sesizând i-am spus să ia niște pietre să-și astupe gaura din mână ca să mai ricoșeze și din ea mingea din când în când, iar duduia s-a enervat și a lovit-o cu capul atât de tare încât atunci când am preluat-o m-am lovit. M-am lovit atât de tare încât am crezut că nu mai pot face copii. Am căzut. Mulțimea a tăcut, muzica s-a oprit și a început un pasaj din Ameno, ca atunci când a murit papa. Eram în genunchi, trăiam scena din Troia, urma să mi se taie capul, presupun, dar nu! m-am ridicat în toată gloria mea și mulțimea a intrat în extaz, a început Whiskey in the jar de la Metallica și reîncepe jocul. Adrian Păunescu îmi zâmbea din primul rând, de lângă Olga Tudorache.

Primesc o pasă, urma să dau peste plasă. O văd, sar, mă întorc la 180 de grade, mă mișc fără defazaj, întind mâna, crește suspansul și…

…îmi sună telefonul – era alarma cu Lost song de la Cat Empire. 5:30am – aveam prima oră fizica.

Două puncte bară

De regulă nu îmi plac sfârşiturile. Dacă e ceva ce îmi place mai puţin atunci acestea sunt începuturile. S-a terminat. Gata. Zero vacanţă, finish, mort, terminat, nimic, sfârşit, pa. A fost o vacanţă plină – se putea şi mai bine dar nu comentez. Ce e amuzant abia acum începe: se dă drumu’ la boboci. Multe, multe uniforme, râsuri, flori, directoare, profesoare cu fuste, profesori, foşti elevi ai liceului,pupăceală, linguşeală, mult, mult, nu, nu vreau.

O strategie bună ar fi să mă duc beată, la 10 dimineaţa, la pupat, la îmbrăţişat. Oricum, la cât de dezbinată e clasa mea nu o să observe nimeni că am la bord ceva bere.  Băi dar nu îmi plac începuturile absolut deloc, la nimic, niciodată, nici măcar un pic, deloc, nema, nada, rien etc. N-am ce face, o să mă duc, o să sufăr, o să mă pup cu toţi. Săptămâna asta nu mai scriu. Aştept să îmi iau laptop. Numărăm ceva boboci?

Ghid util: În market (1)

Dacă eşti personaj citadin e imposibil să nu fi trecut măcar o dată, poate şi inconştient, prin supermarket/hipermarket. La cât de simplu e nu am de ce să explic regulamentul de ordine interioară al unui asemenea spaţiu destinat cumpărăturilor. Scopul meu este de a vă indruma pe calea cea dreaptă în anumite situaţii.

1. Mie imi plac oamenii dar nu imi plac copiii. Ei nu sunt oameni, de aceea nu mă pot numi xenofobă. Cei între 5 şi 12 ani sunt frecvent întâlniţi în market, trăgându-şi mama de fustă, ţinând-o de mână, hoinărind printre raioane – a, nu, că asta fac eu. Rectific: …trăgându-şi mama de fustă, ţinând-o de mână, bocind printre raioane. Da, asta îi face oripilanţi; capacitatea lor de a emite sunete dinozaurico-dezastruoase precum cântecele zgomotele de război. Se mişcă mult şi repede, vorbesc ascuţit şi pun multe întrebări, vor tot felul de chestii, se hotărăsc greu şi se razgândesc imediat. Băieţii au de ales între luptători, eroi şi maşini dar fetele mereu vor roz şi Hannah Montana ceea ce e, mă iertaţi, SCANDALOS!  Îi vezi cu faţa aceea pusă pe glume proaste, râzând ca în desene animate cu incisivii lor cât cei de iepure şi canini încă necrescuţi. Ai impresia că iadul prinde dimensiuni catastrofale şi mai ales în orele de vârf când se sparge ţeava cu monştri – ies de la grădiniţă. În weekend disperarea ta poate atinge apogeul căci familiile cu părinţi neinspiraţi îşi semnează condamnarea la ruşine persistentă prin simplul mers la cumpărături. Îşi cară Iisuşii lor graşi în vârstă de 10 ani şi cu sâni+sfârcuri. Trebuie să îi plimbe cu căruciorul, trebuie să aibă grijă să nu mănânce din săpunurile desfăcute, să nu inghită granule pentru desfundat ţevi, să nu îşi bage nasturi în nas, să nu se joace cu ratonii morţi de sub raioane, să nu treacă cu maşina de tuns iarbă peste dinamită, să nu dea drumul dinozaurilor din cutiile cu cereale etc. Degeaba se întreabă lumea în legătură cu stresul zilnic. Ei au impresia că e din cauza rutinei, a serviciului obositor şi prost plătit, a oraşului poluat şi aglomerat. Dacă ar fi deştepţi şi-ar da seama că e din cauza creaturilor lor care nici măcar nu sunt oameni; din cauza faptului că sunt mereu nevoiţi să le facă pe plac, să le angajeze bonă, să o gonească pe bunica când vine în vizită, să ii ducă la Mc Donald’s, să cheltuie bani, mulţi bani. Evident, ai vrea să îi calci în picioare, să îi distrugi, să îi strangulezi cu propriile intestine. Simţi că ai putea să produci o gaură neagră care să atragă numai canalii. Ai vrea să vină un OZN care să adune toate specimenele demonizate – ca in jocul cu oile, „Sven„. (OBS: AICI găsiţi o ilustrare a glumelor proaste a naturii.)

Sugestie: Abţine-te! Gândeşte-te la femeia supranumită „mama pramatiei”. Ea nu e vinovată cu nimic pentru faptul că demonul o face de ruşine şi cu siguranţă îşi primeşte pedeapsa zi de zi, cu dobândă. E adevărat că grămada aceea de 10kg cu tancul în spate, infestată cu ADHD nu şi-a primit destulă bătaie dar nu e cazul să iei concluzii pripite; poate are un soţ nebun care îşi apără progenitura iar femeia nu are nicio autoritate asupra dezastrului adult (când vine vorba de tată şi fiu).

Gândeşte-te că poate părinţii orcului au nişte vecini ce stau geană pe ei aşteptând cel mai mic semn ca să poată suna la Protecţia Copilului (-fraieri şi vecinii…în loc să sune la Animal Police).

2. Uneori/Deseori e nevoie de ceva de băut cu totul şi cu totul diferit de sucul de fructe, apa plată şi ceaiul hipocaloric din punct de vedere al volumului de alcool. Marketul are o zonă pe care eu o numesc „Library” (Bibliotecă). E raionul cu vodka, vermouth, liquior, whiskey etc. – e invitaţie la păcat, de altfel.  Se întâmplă ca în market să nu poţi „citi” pe loc şi să trebuiască să iei o „carte” pentru o „lectură suplimentară la domiciliu„. Dar ce te faci când te întâlneşti cu diverşi cunoscuţi care se cunosc cu ai tăi şi prezintă un risc major căci tu nu vrei ca familia să afle şi …oh doamne! Îţi stau ca un morcov ghimpe în cur coastă.

Sugestie: Îi poţi evita. Faci nişte manevre speciale şi îţi iei „cartea” preferată după care te prefaci că îţi cumperi ceva pentru vârsta ta, cum ar fi chips-uri sau ceva voluminos care sa acopere „cartea” din coş. La casă e momentul în care eşti calm dar atent când trebuie să pui „cartea” în sacoşă. Când îi vezi încearcă să ii determini să nu se uite în coşul tău; zâmbeşte-le larg şi fă-i să se uite la faţa ta – e posibil să se întâmple de la sine dacă esti murdar pe faţă sau ai un piercing, limbă albastră, ochelari fără lentile etc.

Pont: Foloseşte un rucsac. Uneori sacoşa poate fi transparentă – mai transparentă decât e cazul.

Ar mai fi situaţii precum întâlnirea cu profesorul la care a chiulit de la 6 la 7, uitatul banilor acasă, tipa proastă de la raion/casă, gardianul naiv, cerşetorul de la uşă, evitatul personalului auxiliar (femeia care vinde lalele, virginul care vinde ziare, văduva care vinde pepeni) ş.a.

Va urma…

Anunţ

Azi i-am spart buza soră-mii. Mi-e rău de la atâta râs.

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com. Tema: Baskerville de Anders Noren.

SUS ↑