Căutare

Zid de gânduri

Aştept ca muzele să renască din propria cenuşă.

Etichetă

moarte în chinuri

Păduchele şcolar – new version

Am spus mai demult că nu cunosc ura şi este adevărat, dar aici nu este vorba despre ură sau antipatie – e vorba despre milă. Există un personaj care, sub forma tragică a expresiei, reuşeşte să modifice spre „groaznic” curba vieţii mie şi multor altor persoane cu care interacţionează, fie chiar şi asimptotic. Nu vreau să îl fac celebru, aşa că pentru binele meu şi al celor menţionaţi mai sus, voi folosi un pseudonim sugestiv: C.

Dacă într-un vechi articol l-am numit Păduche Şcolar, tind să cred că el a ieşit nu recent de sub umbra normelor de încadrare în rasa umană. Mi-e milă când îl văd mai ieftin decât o pereche de testicule de raton călcat de tir.

Amice, dacă vrei să redevii om încearcă să îţi aminteşti de unde ai plecat, adică vremurile acelea când un leu era mult şi strângeai din buci la gândul că o vină cineva să te lase fără curent pentru că nu aveai bani să plăteşti factura, când plecai de acasă sub pretexul că te plictiseai şi te plimbai prin vecini fără să le spui că faci de 48h pauză de la mâncare. Când vezi că toată lumea râde când apari tu, nu te gândi că te plac din cauza stilului tău ci încearcă să auzi tona de glume care se fac pe seama ta. Nu te mai întreba de ce ai fost dat afară de la petreceri şi întruniri de nenumărate ori; întreabă-te de ce persoanele care vin la tine acasă trec pragul uşii doar când ai bani, mâncare şi băutură – adică rar.

Băiete, tu numeşti pe oricine „prieten” dar ştii ce esti tu pentru cei pe care îi însoţeşti (?) – un papagal mergător cu râs de idiot, care poate răspunde la întrebări simple şi a cărui companie e gratis. Tu o să rămâi un virgin pe viaţă pentru că în afară de aroganţa şi prostia pe care le-ai primit, mama ta a uitat să îţi transmită abc-ul legat de comportamentul cu o fată. Tu te vezi direct în pat cu două dar, vorba lui Burcea, ca să faci sex în 3 trebuie să treci de faza „sex în 1”. Şi ştii ce? Cu corpul tău de somalez alb şi gesturile de cocălar palmat nu poţi face nimic.

Băi cap de ţelină, îmi pare rău pentru toţi cei care te-au ajutat vreodată. Săracii…ei nu ştiau că tu nu eşti decât un oportunist care ar face multiple felaţii ca să devină preferatul şansei şi să câştige cât mai mult de la cât mai mulţi ca apoi să se întoarcă cu c…rul la ei. Tu cu glumele tale ce se repetă  obsesiv câte un semetru întreg. Mucegaiule, nimeni nu merită să îţi vadă faţa tâmp-prietenoasă şi să îţi audă vocea mizerabilă la telefon când ceri bani cu împrumut ca în scurt timp să moară auzind aroganţele tale de flămând.

Ratatule, tu ştii de ce scriu asta în loc să îmi scriu pensee-urile mele emoţionante de toamnă?  Pentru că toamna vine mai devreme când apari tu – moare totul, pentru că bate vântul imediat ce apari de repede ce dispare lumea, pentru că după ce ţi-am înghiţit atâtea grosolănii am ajuns la momentul în care nu mai pot. Da, aş scrie aici o veşnicie despre cât de degradant e să coexistăm pentru că există material, întâmplări şi martori ce pot susţine la orice oră că esti prostul proştilor. Deci tu îţi dai seama în ce hal eşti dacă ai ajuns să cheltui banii munciţi de părinţii tăi  pe o petrecere cu băieţii ca după aceea să lipseşti de la şcoală şi să mănânci piele de încălţăminte?  Mă excit la gândul că te-aş vedea intr-o zi tăvălindu-te în chinuri drept payback pentru toată viaţa ta de parazit undercover.

Leşinatule, eşti singurul care a reuşit să mănânce căcat fără să moară şi mă macină cumplit acest lucru. Cred că o să inventez o teoremă uşor de demonstrat oricând:

Fie n≥2 un număr natural de persoane de orice vârstă, rasă, sex, religie, culoare etc. şi   C =1. În orice punct de pe această planetă, cele n persoane fiind grupate sub orice formă geometrică într-un perimetru ce îl conţine şi pe C, vor face probabilitatea ca C  să fie ţinta tuturor glumelor, să atingă cota de 100% iar în concluzie C să fie un rahat cu ochi.

De final

Ultima zi de vara din anul asta incepe neasteptat de…prost – daca vreti o fraza subiectiva. Inca din primele minute universul a avut grija ca eu sa tarai o patura prin toata casa si sa dorm pe canapea, ca un sot pedepsit. La ora 5 eram cu ochii fixati pe tavan, fara ochelari, analizandu-mi insomnia.

Mă enervează faptul că sunt exilată aici, aflându-mă in imposibilitatea de a naşte un plan de evadare; găsesc Prozac in desenul zilnic şi iesirea de la crepuscul cand mă furisez printre guri bârfitoare spre un loc unde imi permit câte un brainstorming cu prietenii din copilărie. Imi revin frustrări din clasa divergenţelor de opinie cu colegii de domiciliu şi a „de ce?” căci am ajuns la concluzia că unul din noi are cel puţin o problemă.

Uneori stau şi mă gândesc mai mult decat de obicei la unii copii care au starea dupa care toti tânjim in tacere – lipsiţi de griji, puţin spre deloc bombardaţi de violenţă şi pornografie, suficient de mult detaşaţi de lumea noastră cat să poată fi adoptaţi de o lume creată de ei inşişi. Nu e minunat să ai parte de linişte interioară doar pentru că nu cunosti opusul ei? Recent am invăţat că dacă ceva nu poate fi schimbat ar trebui macar descris sa fie.

Incepe numărătoarea inversă, urmează un inceput de nebunie cu tot ceea ce include ultimul an de liceu. Aud aceeaşi intrebare la 5 din 10 persoane şi toţi spun „dai bacul anul asta” sau „ai grijă, e foarte greu la facultatea aia”. In vara asta mi-am mai demonstrat o dată că nu ar trebui să avem incredere decât in propria noastră persoană, nu merităm să avem încredere în persoane odioase&co.  – chiar dacă ştim cu toţii cât de frumoase ar fi relaţiile acelea utopice bazate pe un pachet de virtuţi şi legi morale.

Blogul asta ar putea fi un gen de guestbook în care aş putea să imi scriu impresiile referitoare la vara ce in cateva ore se termina – aşa, calendaristic – dar cum aceasta din urmă a fost mai saracă decât altele, prefer să nu.

Chinuri intersemestriale

Vacanţele intersemestriale sunt mizerabile prin chiar denumirea lor. Sunt ca nişte suzete – amăgitoare, adică.

Cum iau naştere

In ultima saptamână te retragi in culmea gloriei, incă de miercuri, declarîndu-te suferind de blenoragie, spasmofilie, bronşită astmatiformă, chist pancreatic, ovar polichistic, molar cariat . Totul de imagine – nu te crede nimeni – dar vai, iti tremură miocardul de fericire că ai scapat de matinalul ala stupid. Sâmbăta te trezeşti mahmur şi constaţi tragedia. Eşti inchis intr-o casă, fără bani, ai pijamalele etern patetice pe tine şi cel mai rau e că ai o gramadă de idei dar au pus parinţii sechestru pe tine.

Efecte

Probabil seamănă cu sevrajul sau sindromul câine in lant/leu in cuşcă. Te simţi ca un ratat ştiind că există cel puţin o persoană care se distrează de ai spune că nu e adevarat de vreme ce tu stai in casă şi te uiţi la 10 filme pe zi, mănânci mult şi zaci in mizerie pentru că nu ai starea necesară pentru a face curat. De fapt nu ai nicio stare, nu se poate descrie aproape-coma in care iţi duci existenţa atât de vulnerabilă zilele acestea. Te trezeşti după 8 ore de somn şi eşti incă obosit şi până să ajungi in bucătărie te loveşti cu tot cu pijamalele tale patetice pe rând de pat, uşă, prag, perete, prag iar, uşă cel puţin. Ceea ce cândva nu avea durată acum iţi ia o veşnicie: alegerea ingredientelor pentru sandwich, modalitatea de a prepara cafea, tipul de cafea, muzica de dimineaţă, duş sau nu, ulei de corp sau nu… Şi iţi bagi piciorul in toate, nimic nu te ajută. Lasi cuţitul cu branză topită lipit de o felie de pâine şi stingi aragazul pe care era fixat ibricul pus de-o infuzie, puţi şi vrei sa faci duş dar ce e mintea când corpul refuză cu desăvârşire incă doi paşi (?).  Te mănâncă pielea şi pierzi noţiunea timpului.

Soluţii

Poţi fugi, mă rog, evada. Nu e neapărat simplu dar e eficient. O sa incepi să te gândeşti la consecinţe, la lacrimile mamei şi crucea de uimire a vecinilor dar ştii că numai gândul că poţi fugi de acasă pentru 24 de ore iţi dă fiori şi lacrimi de incântare. O sa iţi iei un rucsac plin cu un suc, un carnet de note şi un portofel cu bancnote nenumărate. Poţi alerga pe strazi necunoscute incă împreună cu cel mai bun prieten, vă urcaţi intr-un tren şi il mituiţi pe controlor să vă lase in pace până in următorul oraş. Hălăduiţi pe străzi bizare şi prostiţi două persoane să vă dea o bere şi bani de intoarcere.

Pleacă naibii de acasă şi urcă-te pe antena de la Romtelecom, spânzură-te pe tot felul de garduri şi simte funcţii exponenţiale de fericire. Strânge băieţii, luaţi-vă vodka şi ţigări şi daţi-vă cu sacul pe pârtie. Mergeţi acasă la un prieten şi mâncaţi mâncare făcută de bunica. Strânge grup şi faceţi clătite cu ciocolată. Există atâtea idei şi pot fi realizate cu o singură condiţie: spiritul de „Hai sa o facem!”

Cum se distruge o viaţă

A fost incendiu la maternitatea din Giuleşti şi bineînţeles, au inceput cu teoria conspiraţiei, anchete, suspecţi etc. Explozia a fost rapidă, anumiţi nesimţiţi nu au sesizat la timp, personalul de servici nu şi-a făcut treaba nici 30% din cât ar fi trebuit şi atât. Efectul e catastrofal: 4 bebeluşi morţi şi 7 răniţi. Nu mi-au plăcut niciodată copiii dar de data asta e strigător la cer pentru că mă gândesc la cum înnebunesc mamele şi cum o să rămână traumatizate pe viaţă după asemenea pierdere. Adică munceşti atâta, pui suflet, porţi o sarcină atâta timp, îţi schimbi viaţa cu totul aşteptând momentul,  nici nu apuci să îţi vezi bebeluşul şi deodată afli că e mort? Mă gândesc la cei răniţi. Ei sunt cei cu adevărat afectaţi, prea marcaţi pe viaţă. O să se refacă greu, în copilărie toţi o să râdă de ei şi vor fi marginalizaţi, o să crească şi nu o să aibă prieteni, nu o să îşi găsească loc de muncă respectabil pentru că în zilele noastre se pune accent pe aspectul fizic aşa cum numai într-o ţară lipsită de civilizaţie se poate. Poate doar câţiva cunoscuţi vor şti că ei au fost victima unei accident de absolut toată ruşinea, restul vor râde şi ei nu se vor putea apăra pentru că nu vor avea ocazia să explice de fiecare dată că viaţa lor a fost distrusă înainte ca ea să înceapă cu adevărat.

Doliu

Întotdeauna mi-a plăcut că  Pepsi face mai puţină spumă decât Coca Cola. În realitate, diferenţa în gust o face aroma de gumă de mestecat pe care o are Pepsi cel mai des. Da, cu aşa ceva mă întreţin eu când fac glume. Şi fac glume chiar si prin somn. Un străin ar zice că-s un om fericit; în esenţă, cei ce mă cunosc îşi pot da seama uşor ce stare emoţională am ghidându-se după ceea ce nasc eu în materie de glume. Luni făceam glume proaste; dar proaste – murise Adi. Mergeam la priveghi şi nici nu ştiam dacă să ma apuc de plâns sau de râs amar. Le-am combinat şi convertit în glume seci. Ne-am întâlnit foştii colegi de generală împreună cu doamna învăţătoare – nu am mai fost aşa din clasa a 4a – şi am mers acasă la el. Deşi a murit de infarct în apă nu ai fi zis nicio secundă că nu respiră. Era aşa cum îl ştiam eu, noi. În jurul meu se auzeau plânsete întrerupte de evocări ocazionale a diverselor momente cu Adi. Mă uitam absent la el şi îmi aminteam cum plănuisem împreună să ne facem microscop, să ne facem radio, să-l batem la fundul gol pe Einstein. Am ieşit când ochii mă usturau cumplit de la formol şi când am dat ochii cu mama lui s-a intors pagina. Am izbucnit în plâns – începea să doară, începeam să realizez. Mult pe exterior, şi mai mult în mine. Părea drogată, dormea în picioare – nu realiza prin ce trece. Îmi bântuiau prin cap tot felul de idei. Acum de exemplu mă uit pe pereţi şi simt un zambet încremenit în colţul buzelor, e zâmbetul meu nostalgic ce denotă rememorări obsesive ale evenimentelor trecute – din viitor încă nu îmi amintesc chestii.

A doua zi am fost la înmormântare. Ceea ce m-a marcat în acest…domeniu (?!) este o întâmplare de când eram mică. Trecea un car mortuar urmat de alaiul…mă rog, mulţimea indurerată, desigur; fiica eroinei principale era în culmea disperării şi o striga pe mama ei în milioane de feluri, bătând cu tocurile de asfalt şi plângând în timp ce punea întrebări retorice legate de destinaţia femeii moarte, de exemplu.  Şi am râs pe burtă, dar tăvălindu-mă în chinuri, dar plensnindu-mi abdomenul, dar murind şi înviind, născându-mă ca să nasc. Am râs zgomotos, adânc, nebun, diabolic, fără sentiment de femeia care se transforma alergând după sicriu. Nu pricepeam ce-i cu durerea, golul ce râmâne în inimă, despărţirea neanunţată. De data asta am plâns necontrolat şi brusc am rămas fără glume. Zero glume, nici măcar seci sau proaste; nimic. L-au îngropat, priveam absent de la distanţă stând într-o atmosferă de 40 Celsius şi tricou negru. Şi atât.

Ceea ce m-a lovit şi mai urât decât toate astea a fost faptul că am aflat că mama lui azi dimineaţă, adică a treia zi, îşi smulgea părul din cap de disperare în mijlocul străzii. Tragic. Din nesimţire mi-am imaginat-o ridicându-se din pat, dupa somn, merge la bucătărie, face o cafea şi când intră în hol se opreşte perfect brusc şi scapă ceaşca – îşi aminteşte tot. Începe să tremure ca Stewie din Family Guy în episodul cu Breast feeding şi fuge din casă, vrea să se arunce în faţa maşinii dar se împiedică şi cade in marginea străzii plângând în hohote de disperare, strigându-l pe Adi. Ceea ce îmi stârneşte o lacrimă acum e simţul realităţii pe care îl am şi care îmi dă de înţeles că prietenul nostru, fiul lor, nepotul, iubitul, vecinul, cunoscutul lor nu se mai întoarce – stabilit lucru.

Nu am să încerc să-mi explic axiome despre viaţă – nu necesită demonstraţie, cu toate că ele sunt probate mereu şi mereu.


Nu ştiu cât din ce scriu eu va ajunge la el dar Adi, noi nu te uităm.

Amice,

şi-a murit Mădălina Manole. Se repetă situaţia „Laura Stoica” sau „MJ”. Asta strică tot. Îmi plăcea Mădălina Manole şi nu înţeleg de ce există peste tot un deştept care îşi expune părerea de specialist în…nimeni-nu-ştie-ce, o sensibilă care rememorează întâmplări de acum 20 de ani de parcă ar fi fost ieri dar o face cu atâta patos şi implicare sufletească încât parcă speră că va reveni la viaţă. Oriunde se află criminalistul de servici, prietena cea mai bună apărută din senin, laitmotivele „familia îndurerată”, „fanii îi aduc un ultim omagiu” şi în cazul acesta „fata cu părul de foc” sau „fata dragă”. Mi-e milă de copilul ăla pe care l-a lăsat singur. Brusc, sec. Imaginează-ţi cum ar fi să crească şi să îşi vadă mama pe youtube.com cântând…

A..referitor la tehnologie. Zilele astea nu prea m-am apropiat de PC, dar primul lucru pe care l-am făcut când m-am întors la el primul lucru pe care l-am făcut a fost sa verific mail-ul. Facebook, Facebook, Tagged, „implanturi”, Facebook, „Scapă de vergeturi cu laser la Clinica X” , Facebook, Tagged şiiii… Zelist.ro

Îmi zic „Pe ăsta nu îl şterg…”. Îl deschid şi citesc rapid despre un nou site, QuickMall . Intru acolo şi am fost mai mult decât foarte plăcut surprinsă să văd un site bine pus la punct, un magazin online cu ultimele apariţii în materie de Apple, aparate de fotografiat, console ş.a.  Băi şi-mi plăcea… Aspectul este impecabil, titlul e potrivit, motto-ul pe măsură: QuicMall – It’s for all.

Spre exemplu intri pe pagina de Home şi alegi din coloana de categorii din dreapta pe cea unde scrie ” Notebook / iPad” iar apoi urmează o aventură printre imagini, denumiri, preţuri, coşuri de cumpărături.Amice, e distractiv! Ca să nu zic că pe prima pagină au ultimele noutăţi, chestii în plină desfăşurare, vânzări – şi e proaspăt. Odată cu lansarea site-ului QuickMall, m-am înscris în competiţia pentru un iPad. Dă și tu sfoară-n țară!

P.S. Amice, şi când te gândeşti că nu trebuie decât să dai un click…


Direct din iad

Atât

Moarte in chinuri (Ex-blog issue)

Nimic nu se compara cu o moarte usoara, dar nu voi mai putea avea parte de asa ceva fiindca tin minte ca mi-a zis cainele ala de ciocolata „mori tavalindu-te in chinuri!!” si brusc am simtit ca blestemul era un fel de tatuaj ca alea cu Mickey Mouse de la gume de 500 de lei.

De curand am avut un fel de amintire din viitor. Eram la priveghiul meu, de fapt…la priveghiul a ceea ce mai ramasese din mine: un fel de salam…o adunatura de oase sfaramate si muschi pisati in forma de rahat. Apoi , deodata, luata de vant zboara o hartie dinspre geamul unei toalete. Uda fleasca, imputita si delicios de jegoasa cum era inca mai lasa sa se zareasca scrisul de pe ea. Era un articol de ziar in care era relatata aventura ce m-a dus la moarte. Am inceput sa citesc si mi-am dat seama ca eu am murit mult mai spectaculos decat Mickael Jackson sau decat vreun cioban din Cracanatii din Deal care a dat in primire in timp ce se dezvirgina.

Din ce am inteles eu ma dadeam in leagan undeva pe malul unei ape. Si cum ma dadeam eu peste cap cu leaganul mi-am dat seama ca s-ar putea sa trag curent daca am urechile descoperite asa ca am luat mainile de pe bara leaganului si le-am pus la urechi. Singura problema e ca am cazut in cap si da, mi-am rupt gatul. Nu stiu daca ma durea fiindca oricum eram beata critza de doua saptamani, important e ca a venit o inundatie si m-a luat la plimbare in josul raului pana la un pod. Acolo am dat cu capul de o teava, de fapt, mi-a intrat teava in ochi si a iesit pe partea cealalta cu tot cu creier. Am injurat de toti sfintii si poate ca din cauza ca faceam galagie a aparut un gunoier care m-a luat de acolo chiar cand ajunsesem la refrenul de la melodia cu „Old McDougle had a farm…eeee-aaaahhh-eeeee-aaahhh-oooo”. S-a enervat ca aveam parul lipit de o cizma botita de pe acolo dar pana la urma s-a descurcat. Spunea ca ma ia sa muncesc impreuna cu el dar i-am spus ca nu vreau sa imi stric manichiura – sau ce a mai ramas din ea. Inca eram beata dar cica am ajuns la o platforma de gunoi carea putea a naibii de ingretosator, atat de rau incat gunoierul a facut stop cardiac. La naiba. A trebuit sa astept o vesnicie pana au venit pasarile sa ii manance ficatii si ochii si pana a putrezit de tot, ca sa nu mai stea pe mine fiindca atunci cand a murit nenorocitul el ma tinea in spate si ghici pe ce parte a cazut. Pe spate, da…dar ar fi cazut pe fata daca nu i-as fi legat eu sireturile de la ghete. In fine. Am facut cunostinta cu tot felul de pasari care faceau sex pe mine, cu tot felul de animalute necrofage care si-o trageau rapid prin parul de pe pieptul gunoierului, si chiar si cu furnici. Cu cele din urma chiar m-am imprietenit bine, sau cel putin asa scria in articol, ca cica ele s-au bucurat ca si-au luat si bonus dupa ce l-au curatat pe amicul ala al meu de pe mine – le-as fi dat mai mult dar nu au reusit sa isi ia decat un picior si jumatate.
Intr-o zi cand stateam si faceam plaja langa o coada de peste a aparut un caine turbat care facea spume. Am crezut ca-i vreo farsa de 1 Aprilie si l-am luat la misto cu „Hai , coaie…Razi de mine, ce naiba…Crezi ca-s moarta sau ce? Inca mai gandesc, bah putza!”. S-a enervat si de draci a incercat sa ma sfasie. Dupa vreo doua ore de tavaleala am inceput sa-mi revin si mi-am dat seama ca m-a scapat intr-o groapa adanca si ca imi intrase in gat o conserva. Peste cateva zile a aparut un fel de excavator si ne-a luat pe mine si pe prietenii mei, pempersii si tampoanele de acolo, si ne-a dus intr-un cuptor. M-am panicat putin fiindca eu fara crema de plaja nu voiam sa ma duc acolo dar pana la urma am ramas prinsa cu dintii de usa. Am cazut fiindca ma dezhidratasem si devenisem pufoasa. Semanam cu ceva bun de mancat cred…caci m-a gasit o pisica pe jos si m-a inghitit. La cateva ore m-am trezit intr-o tavita pe care scria „Kitty” si langa mine era un fel de chestie lunga si alba…zicea ca-l cheama Limbric. Nu am apucat sa ii spun ca imi place numele lui fiindca nesimtita de matza mi-a luat buletinul din buzunar. M-am cam suparat pe ea, ce-i drept, dar dupa aia m-am bucurat ca asa a fost fiindca au venit o gramada de reporteri care imi strigau numele si nu le venea sa creada ca eu sunt. Pacat ca imi trecuse betia de tot fiindca atunci mi-am dat seama ca pisica a ras de mine si m-a facut in forma de parizer. De nervi m-a apucat somnul…

Si articolul s-a terminat. Am luat bucatica de hartie, m-am sters la fund cu ea si cand am aruncat o privire mai intr-o parte am vazut doi mosnegi cu grebla in gura stand la barfa si spunand ca defapt eu am avut o moarte foarte usoara, fiindca am facut infarct cand am vazut un OZN in timp ce ma dadeam in leagan.

Asadar, unchiule, sa nu te superi pe mine ca iti scriu abia acum, dar a durat ceva pana am desfacut bagajele. Mai tarziu joc baschet cu Sfantul Petru. Sa stii ca am murit in chinuri, asa cum a vrut cainele ala de ciocolata.

Iti trimit un mozol cu herpes.
A ta nepoata,
Smintita

Testament

Da, într-o zi o voi păţi. Nu ştiu, poate voi muri de supradoză, poate voi muri în timp ce sar cu paraşuta, mă va străpunge o stalagmită sau, mai simplu, voi muri prin somn ori în chinuri. Ca înainte de orice moarte trebuie să las un document prin care averea mea să poată fi împărţită urmaşilor mei. Ooo! Dar vai! Eu nu am nici avere şi, ce credeţi?, nici urmaşi nu am. Nu-mi rămâne decât să-mi las nimicul în adieri de vânt literar pe bloguri mărunte.

Aşadar vă las vouă toată copilăria mea în care am fost grasă, urâtă, deşteaptă şi fără prieteni. Vă las fiecare moment în care am plâns că nu eram ca ceilalţi, că nu puteam să fac gimnastică la saltea şi că nu aveam zâmbetul frumos. Fiecare zi în care mă trezeam doar fiindcă aşa trebuia, fiecare moment în care mintea mi-a fost ingheţată de gânduri negre, nopţile de plâns din cauza puzzle-ului greşit al vieţii mele. Invidia celor care mi-au urât realizările. Vi le las vouă şi momentele în care mi se reproşa la infinit că mi-am dezamăgit părinţii. Da. Sunt sensibilă, nebună, câteodată depresivă, ciudată, nehotărâtă şi rebelă, iar dacă aş putea să pun toate astea într-un sac vi l-aş lăsa şi pe ăsta. În toată viaţa mea am trăit puţine momente în care am acţionat aşa cum am simţit, de cele mai multe ori m-am gândit mai întâi la consecinţe şi ajung acum să am tone de regrete şi o scârbă de reguli încât simt nevoia să vi le las şi pe astea. V-o las pe sora mea care, deşi uneori e soră, e singura care îmi spune de 2000 de ori pe zi că sunt urâtă şi că am nasul mare. Luaţi-o voi! Vă las toate momentele în care am avut impresia că nu sunt decât o afacere de familie. Atunci când m-au despărţit de el…nu-l iubeam dar e ca şi cum ai fi aer dacă fac ce vor din tine…luaţi voi şi episodul acela…

Dar vă las şi puţinele zâmbete sincere de apreciere pe care le-am primit, îmbrăţişările calde şi rare. Dimineţile cu soare, poeziile mele preferate, zecile de cărţi la care am plâns de plăcere, prietenii cu care am râs şi m-am simţit bine, plimbări de toamnă în pădure, picturi făcute cu drag, desenele mele, şosete ude de la ploaie, vânt încreţindu-mi părul, ochii mei albaştri şi părul meu nisipiu, inelul meu cu ametist, cei câţiva ani în care am trăit cu sufletul la gură toamna cu toată recolta sa de fructe şi frunze superbe. Vă las toate visele mele şi milioanele de amintiri nebun de frumoase. Vă las miliardele de idei dureros de bune şi geniale pe care le-am avut până acum dar care s-au pierdut în nimic…Mă dezbrac de tot ce am şi care la urma urmei nu e nici măcar al meu…

Aş vrea să iau cu mine ceva linişte şi să ştiu că lumea mă mai ţine minte încă…

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com. Tema: Baskerville de Anders Noren.

SUS ↑