Căutare

Zid de gânduri

Aştept ca muzele să renască din propria cenuşă.

luna

Martie 2011

După ora Pământului

Faptul că nu fac nimic la şcoală mă epuizează grav şi astăzi am avut o tentativă de somn aproape eşuată, desigur. Acest moment a adus influenţe murphyce şi când îmi doream să dorm telefonul nu înceta să sune, contrar momentelor în care îmi doresc să fiu căutată şi sfârşesc prin a fi uitată. Era prea multă lumină în cameră. M-am ridicat, am căutat o bandană prin tot maldărul de eşarfe şi fulare. Am luat bandana şi am calculat nişte secţiuni – ideea era să formez o chestie pe care să mi-o leg la ochi şi prin care nu voiam sa treacă lumina. Mi-am legat-o dar nu mai ştiam cum să ajung în pat aşa că am dat-o jos, m-am aşezat în pat şi am legat-o la loc. Mă simţeam ca la eclipsă: 3 ziua dar întuneric beznă. Păcat că eclipsele nu opresc motoarele maşinilor sau nu omoară copiii mici. Am vrut să îi omor. Ţipau din toate părţile şi parcă o făceau intenţionat. Au trecut pe rând un ţăran cu manele, ambulanţa, poliţia, pompierii, Shakira, un OZN, Doctor Oz, un car roman, o sanie cu roţi, un tramvai, Bob Marley, Sfânta Ecaterina ş.a. Mă simţeam ca la Carnavalul de la Rio de Janeiro. Am început să mă gândesc la ceva adevărat şi să las marsupialele, paricopitatele şi alte mamifere deoparte; am început să mă gândesc la călătoriile mele cu trenul care întotdeauna m-au încărcat spiritual. Mersul cu trenul nu e pentru oricine de aceea e mirifică diferenţa dintre felul în care unii înţeleg esenţa călătoriei şi felul în care unii nu înţeleg nimic. Aici e o problemă de percepţie pe care eu, cu bandana pe ochi, chinuindu-mă să mă abţin din a arunca cu mobila pe geam, nu aveam cum să o rezolv. Mersul cu trenul mă linişteşte şi îmi provoacă revelaţii. Muzica devine mai bună – nu e valabil şi pentru Fuego sau Andra , nasc noi idei şi le reconsider pe cele vechi. În tren am planuri de viitor. Mersul cu trenul e ca o întoarcere în timp, e ca momentul în care Heidi s-a întors la bunicul său pe munte, e ca Schimbarea la Faţă, găsirea oii pierdute, e ca „Revedere” a lui Ştefan Octavian Iosif. Vecinii de jos ascultau muzică la TV, chiar românească şi chiar de aia proastă. Vecina de sus dădea cu aspiratorul în felul ei unic şi greu de plagiat – doar în colţuri, altfel nu îmi explic de unde acelaşi zgomot la fiecare 1,33 secunde. M-am ridicat şi am scos bandana de pe ochi – aş fi putut ţipa ca un Tarzan şi apoi să prind o liană dar nu mai puteam nici măcar să omor o fetiţă HannahMontanafilă când lumina de la 6 dupăamiaza m-a gumă de mestecat cu lichid mentolat orbit pentru o treime de minut. Mă simţeam ca Prometeu când vulturul lui Zeus îi mânca ficatul. Nu se putea ceva mai adevărat de atât. Din momentul în care m-am desprins de pat nu m-a mai sunat nici măcar Jesus. Au încetat toate zgomotele, s-a înserat apoi înnoptat, s-au aprins felinarele şi ochii pisicilor. Acum stau turceşte pe scaunul de bambus şi manânc gogoşi cu lapte – nu ţin post. Bucuraţi-vă că m-am intors, muritorilor…

De ziua ta

Îmi vine să plâng. Stai, Mădă, nu mă mai pupa în ureche, cred că mi-a intrat ceva în ochi. Ai dreptate, plang. Nu, de data asta nu sunt depresivă ci doar mă simt copleşită. Mă simt ca femeia puternică din spatele unui bărbat de succes, ca un evanghelist care a fost martor la minunile lui Jesus şi apoi scrie, ca nişte ochelari care însoţesc purtătorul şi ştiu totul despre el, mă simt ca cea mai bună prietenă a ta. Te ştiu în toate momentele tale şi când ceilalţi îţi văd restul feţelor eu o văd pe cea reală. E frumos ce se întâmplă, Mădă. E frumos pentru că există un vagon de anonimi care şi-ar dori să trăiască ce trăim noi. Noi, luate la pachet de 2, niciodată gândite separat, mereu împreună. Tu pentru mine eşti jurnalul meu, un jurnal cu creier care află totul despre mine şi are reacţii. Am făcut chestii de negândit până acum, am trecut împreună de la agonie la extaz, de la alb şi negru la rogvaiv şi ştii de ce? Pentru că numai aşa putem fi împreună.

Îţi mulţumesc că eşti alături de mine chiar şi când nu am nevoie de tine. Mă bucur în fiecare zi că exişti iar astăzi ai mai crescut puţin, împlineşti 17 ani. Totul a început în clasa a 9-a, când am fost geloasă pe x că te-a numit prietena ei. Aşa că am renunţat la prietena mea, m-am certat cu alţii pentru tine, nu mi-am dormit nopţile şi nu mi-a păsat de altceva. Îţi mulţumesc că ai făcut la fel. Îmi doresc să trăim la fel până când o să mă aştepţi la aeroport spunându-le copiilor tăi că vine mătuşa Irina din Australia. O să îţi dau voie să mă porţi ca pe o cravată, aproape de inima ta. Eu îţi port faţa aceea care râde mereu pe partea interioară a ochelarilor mei, deci eu nu văd viaţa în roz, văd viaţa în Mădă iar asta strârneşte controverse enorme pentru că există n la puterea a 3-a  persoane care ne-ar ridica un altar doar din dorinţa de a trăi şi ei sentimentul acesta de mai mult decât apropiere sufletească cu cineva.

Nu ştiu tu dar mie îmi place aşa, cu tine. Îmi place că mergem la gară şi zacem uitate, că ne inchidem în casă şi mâncăm, că…x, y, z – ştim noi. Vezi? Asta e şi ideea! Eşti jurnalul meu plin de secrete, mi-am scris istoria vieţii în tine iar eu port o parte din portofoliul vieţii tale. Astăzi nu am inspiraţie, am scris exact ce am putut scrie. E ca un iceberg, am scris doar ce e deasupra apei – restul îl simt iar când ne vom atinge degetul, ca Dumnezeu şi Adam în Capela Sixtina, vei cunoaşte iar tot ce gândesc şi simt eu pentru tine.

Născută la începutul primăverii, tu eşti primăvara mea. Te iubesc.

P.S. Mai ştii când a fost scandalul cu vecinii şi au vrut să ne despartă? E ca şi cum ai aplauda cu o singură mână – ce proşti…

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com. Tema: Baskerville de Anders Noren.

SUS ↑