Căutare

Zid de gânduri

Aştept ca muzele să renască din propria cenuşă.

Etichetă

aventură

Schnitzy

A fost dragoste la prima vedere. Ne-am iubit dinainte să ne cunoaştem. Îmi amintesc de parcă ar fi fost acum două ore fiecare detaliu al acestui periplu pe curcubeul iubirii. Eu şi Schnitzy în fiecare tablou fericit al vieţii mele. Îmi place când suntem împreună, profităm de intimitate şi ne răspundem pe rând la tandreţuri.

Ooo tu, Schnitzy, îţi mai aminteşti când am mers împreună la mare şi după ce ne-am întors de la petrecerea de pe plajă am admirat împreună răsăritul? Mai ştii când tu mergeai pe bicicletă iar eu pe role şi la un moment dat am intrat într-o groapă şi am căzut amandoi? – dar am râs după aceea. Când te-am prezentat părinţilor şi tu aveai emoţii – arătai aşa de bine în cămaşă încât pe mama ai cucerit-o din prima iar tata te-a invitat la un pahar de vin. Ţin minte şi acum ce faţă ai făcut când te-a întrebat mamaia dacă eşti evreu. De parcă ea ar fi putut sta în calea fericirii noastre…

Schnitzy, mai ştii când am rămas blocaţi în trafic patru ore şi în loc să ne enervăm am dat drumul la muzică şi am făcut petrecere cu bere fără alcool? Sau când am furat corcoduşe de la vecinii lui Mădă? Câte amintiri, Schnitzy…

Mi-ai promis că nu o să permiţi ca cineva sau ceva să fragmenteze axa noastră de ascensiune spirituală, mi-ai promis că într-o zi vom fugi în lume şi vom juca ţomanap în gară până când va veni următorul tren iar atunci vom alerga să îl prindem şi vom râde de controlor şi vom plăti mai puţin pentru că vom folosi carnetul de elev.

Îmi amintesc de felul în care am scăpat de emoţii când jucam la festivalul de teatru şi te-am văzut în primul rând aplaudând şi spunându-le celor din jurul tău că sunt iubita ta şi că eşti mândru de mine. Mai ştii când ai căzut de pe cal şi eu am venit cu un plasture ca să îţi pui la degeţel? Mai ştii când am făcut un castel de nisip şi a venit un val mare şi ne-am speriat dar marea ne-a făcut cu ochiul şi l-a ocolit ?

Schnitzy, mi-am amintit de ora de mate la care făceam gălăgie şi după ce că nu ştiam nimic profa ne-a pus 3 şi ne-a dat afară. Apoi ne-am certat cu Mariana, Administratora, care se vulcaniza (derivat de la vulcan ) pe motiv că nu trebuia să stăm pe holuri aşa că ne-am dus la bibliotecă şi am jucat Bomberman – îmi plăcea să stau lângă tine, miroseai aşa frumos…

Atâtea amintiri, dragul meu Schnitzy…Tind să cred că iubirea noastră e un cerc…

P.S. Schnitzy este un motan.

 

La început de săptămână

În liceul meu dimineaţa doar clasele de a XI-a experimentează relaţiile cu publicul; 4 elevi sunt de servici zilnic, la intrările principale, cancelarie şi etajul 2. La intrarea elevilor nu trebuie decât să îngheţi, să mănânci şi să strigi în gura mare toată ziua ” Închide bă în ~!@#$ uşa!!!!! În ~!@#$ mă-tii!! Idiotul ~!@#$ mele!! Dă-te-n căcat!!”. La etajul I îngheţi şi faci cu mana la profesori sau te întorci cu spatele dacă nu îţi place faţa lor, râzi ca idiotul când se strică automatul de cafea şi îşi pierd virginii banii în el, înghiţi în sec când te alintă câte un prof cu „ţuca” sau Vlăduţ, Georgicuţ, Alexuţ etc. În fine, trecem peste etajul II unde e plictiseală cubică şi ajungem la intrarea profesorilor unde e paranormal tot ce se întâmplă. Băi deci acolo e cald, curat şi luminos dar de ce nu vrea nimeni să fie de servici acolo?!!!

Ai 13000 de camere pe tine şi biroul directorului la doi paşi, se plimbă toţi profesorii pe ruta hol-scări şi te simţi ca recepţionerul restaurantului de pe Titanic – deschizi uşa şi zâmbeşti (da, zâmbetul e cuprins în regulament). Astăzi, luni fiind, am ocupat eu postul de „fata de la ghişeu” şi mi s-a părut sublim. S-au schimbat de trei ori profesorii de servici şi nu au făcut nimic în afara faptului că m-au părăsit şi s-au cărat în cancelarie – e mai chilleanu acolo. În fiecare schimb, atât în pauze cât şi în ore, au intrat şi au ieşit mulţi oameni – fiecare diferit şi idiot în felul lui. Eşti la intrarea principală, le ceri „identity card” şi începi să râzi în tine de numele lor stupide (Teleoacă, Bărbieru, Miclăuş !!!!) apoi îi ghidezi pe drumuri ascunse şi întrerupi somnul secretarelor sau al directorului cu anunţuri şi apeluri. Băi da’ fascinanţi oamenii…ce să zic.

Ideea e că vreau să trec peste părţile mic-enervante ca să ajung la monstrul cu coadă şi canini din adamantium, administratora. Vă daţi seama? Nu manager, administrator, gestionar etc., nu, code name ADMINISTRATORA. E moartea in persoană, jur. Se plimbă cu o vestă din care curge vatilina pe coridoarele alea albastre şi trânteşte uşile de parcă e colegiul ei. Acest diavol tazmanian bicentenar nu e niciodată calm sau rezervat. Mereu are ceva de spus iar când e nervoasă emite ultrasunete şi răcneşte din sacii ei pulmonari tripli chestii gen „De ce nu stai pe scaun?”. Cum adică de ce? Da’ e o regulă să stau pe scaun? „De ce ai sunat la :49? Mai era un minut de curs!!” – ‘ai lasă…un minut zici? Băăăi deci femeia asta e atât de urâtă şi se foieşte de parcă ar fi importantă – toată lumea ştie că ea nu face nimic în afară de ţinutul unor chei în buzunar. Ooo tu, rezultat al încrucişării vrăjitoarelor ţigănci cu reptile milenare, hibrid purtător de vestă demodată, dop cu saboţi de cauciuc, mâncătoare de ceapă şi urlătoare la pereţi, ai noroc că nu se compromite nimeni să îşi ia blestem pe viaţă cu preţul unui act de periclitare a eternităţii tale – fie el şi o piedică pe stradă sau o flegmă în cap.

Da, ea e cetăţean numai pentru că a ţipat la naştere că nu vrea să se treacă la rubrica „Specie” o cratimă ce ar fi echivalentul „unknown”. Dar mai există de data asta oameni enervanţi. Nu există bloc fără un bărbat cu bormaşină. Cine le dă drept de vot, cine îi lasă în libertate?!?!?! Dar câte găuri poţi da într-o zi? Şi nici măcar nu au un program ca să ştii când să pleci de acasă sau o perioadă scurtă de dat găuri – nu, numai dimineaţa şi seara câte două săptămâni pe lună, 12 luni pe an. Mă întreb dacă le fac de plăcere pentru că altfel nu îmi explic cine din blocul meu are expoziţie de pictură acasă de are nevoie de găuri cât pentru toate tablourile din Luvru.

În orice bloc există un sforăitor – nu în apartamentul tău ci mereu deasupra sau dedesubt – şi îl urăşti!! Am înţeles că şi pe mine mă urăsc pentru rock la miezul nopţii sau Mircea Badea la tv la 7 dimineaţa dar măcar e ceva mai educativ decât…sforăit ([!”#¤¤). Şi ştiţi ce e mai rău? Nu există o ţeavă în care să bat ca să îl fac să se oprească.

Vecina bârfitoare e absolut indispensabilă unui bloc, iar dacă nu există trebuie angajată una de la scara alăturată. Ea e cea care ştie tot ce se întâmplă în scară şi pe la uşi şi bate mereu apropouri cu „eee? o ţigărică? o cafeluţă?”, „e văru’ tău, ă?”, „tare mai citiţi dumneavoastră ziarul…vedeţi că fata de la pagina 5 e blondă astăzi” ş.a.

P.S. Am scăpat de colindători.

Motivul pentru care visele mele nu îşi găsesc niciodată deznodământ

Stăteam la balcon, la etajul 10, fumând o ţigară medicinală cu aromă de vişine şi ciment de plombe în timp ce fredonam Killing me softly de la The Fugees. Era o seară de semi primăvară-vară, genul acela de îmbâcseală călduţă cu claxoane, copii pe role, păsări, mame cu îngheţată, puberi cu berea drept prelungire naturală a mâinii la scara blocului – la altă scară decât a lor. Îmi plăcea. Vedeam zidari cu crustă de var, gagici în rochiţe uşoare, câini destrăbălaţi, copii ce veneau de la baschet şi toată atmosfera asta nu mă atingea deloc, de parcă ei erau intr-un glob de sticlă şi eu îl abuream din când în când ca mai apoi să desenez scene absolut macabre din thrillerele bine cunoscute ale lui Ion Creangă. Loveam ţigara după ceafă iar scrumul cădea pe spatele vreunei păsări ce zbura şi mă bufnea râsul născând metafore precum „scrumul prinde aripi” sau „zbor mărunt de scrum”. În fine…şi cum râdeam eu de tot ce vedeam pe jos şi îmi imaginam tâmpenii, văd cum un beţiv pe bicicletă loveşte o domnişoară. Duduia sare ofuscată şi începe să strige piţigăiat, beţivul îi dă un capac prieteneşte şi îi spune râzând alcoolic ” Păi dacă eşti căscată…”. Băi şi exclam ” Ce proşti!”. Băi şi deodată aud o voce de goblin „Poţi să o mai spui o dată..!”. Mă uit spre balconul din stânga – un goblin. Muzica s-a oprit, apa şi-a schimbat molecula, iudeii aşteptau a doua venire a lui Iisus – iar eu m-am apropiat de marginea balconului  cu textul ” ‘sup dog? Ce cauţi aici?”. Nu, doar o secundă am fost uimită, după aceea am râs în mine de penibilul situaţiei. Şi îmi spune „Beau un ceai la balcon şi m-a bufnit râsul de prostia ălora de jos…dacă ai şti tu când a început totul…”

Şi glanda mea de curiozitate îşi avea receptorii în urechea internă, a ajuns stimulul la talamus iar răspunsul a fost o secreţie de curiozitate cu creştere spontană. Deci ploua torenţial cu curiozitate, dar nu puteam să mă trădez şi am zis doar „Nu ştiu şi vreau să aflu. Ajută-mă în sensul ăsta”. Nu ştiu dacă aţi văzut vreodată un goblin sărind dintr-un balcon în altul dar tot ce pot spune e că sentimentul este de… Harry Potter. Îşi ia o ţigară din pachetul meu, îşi ia o doză de Pepsi din minibar şi se aşează pe pragul dintre camera mea şi balcon. Eu mă simţeam în plus – deja. Adică puteam să plec, Cedric (aşa îl chema), goblinul, jumătate de buletin,  era ca la el acasă; eu aveam să mă intorc în rol de musafir şi să îl intreb unde e baia sau să uit in ce parte se deschid uşile. Avea aerul acela de om ce răscoleşte în amintiri de cu trei generaţii în urmă şi îşi caută cuvintele cât pentru a începe o propoziţie. Eu împietrisem, eram deja plină de excremente de porumbel de la atâta aşteptare şi tăcere. Dar deodată spune …

VA URMA…

Creative condom ad

Chestie mai tare ca asta nu există. Prindeţi voi mesajul…

Scurta trecere prin Rai a lui IPond partea II

PARTEA I

…American Heaven!!

– (Zâmbind) Nu aş fi crezut niciodată că amerincanii ar putea să îşi creeze propriul lor Rai atât de…(avec un air pensif) atât de…al lor!

Are o tentativă de a se apropia de cei de acolo, dar ezită.

– Nu, nu…mai bine nu. Ei deja sunt in format n+1, nu am ce căuta acolo…

Şi se îndepărtează,observând cum porţiunea aceea de Rai era destul de cuprinzătoare întrucât Robert Pattinson şi K. Stewart turnau la nesfârşit scene din Twilight, Keanu Reeves lua pilula albastră şi nu intra în Matrix, oamenii din ghetouri nu mai sufereau de foame şi se mutau din rulote în locuri mai bune şi…  şi păşeşte agale, surâzând din când in când în amintirea momentului precedent când a descoperit Raiul American.

– Ce ţi-e şi cu locul ăsta…

– Huh! (Trăgând aer in piept din cauza şocului suportat) Alţi oameni!

Activându-şi ochii de acvilă a putut recunoaşte cu uşurinţă siluete umane indicând ambele sexe cunoscute şi vârste diferite mişcând fie energic şi ludic, fie domol, leneş, ca şi cum orice mişcare ar fi fost un efort supraomenesc – chiar şi în Rai. Se putea observa cu uşurinţă un cort cu un foc in apropiere unde fierbea un ceaun; la câţiva metri distanţă o Dacie parcată la marginea unei paduri emiţând unde sonore ce imitau muzica,  un grup de femei spărgeau seminţe stând pe o pătură în timp ce nişte bărbaţi pregăteau un grătar pentru mici – unul mai gras doar privea, scărpinându-şi spinarea de scoarţa unui copac lângă doua baxuri de bere. În alt decor Oana Pellea se regăsea cu Amza – aşa îi spunea ea chiar şi în Rai, pentru că susţinea că îi este prieten, nu tată; Florin Piersic desfăcea bagaje – tocmai ajunsese şi el în Rai şi împărţea batiste pentru transpiraţie cu Cotabiţă. Caragiale citea gazeta în Capşa, în aşteptarea lui Eminescu ce se întorcea de la Veronica Micle. Era o agitaţie de nedescris. Era partea românească a Raiului.

– (extaziată)E partea românească a Raiului! Nu se poate! (Privind atent) Jesus! Se pare că Băsescu este iubit de oameni iar Dan Diaconescu încă supravieţuieşte cu OTV-ul…

– (aruncând o privire spre o cladire pe care bătea un veşnic apus) Mdah…şi Mădălina Manole…(şoc suprem) Mădălina Manole (?!?!?!) Împreună cu…


Va urma…

Scurta trecere prin Rai a lui IPond partea I

Ora 3:33:00, 16 decembrie 2999 – IPond moare după o viaţă inuman de lungă. Bineînţeles că nu moare de bătrâneţe ci de supradoză de gândire. Cum potenţialul intelectual al lui IPond era absolut inimaginabil, păsăretul – partea populaţiei care suferea de sindromul „creier de găină”- şi oamenii au fost absolut distruşi, refuzând faptul că IPond ar fi putut vreodată să îşi suprasolicite sistemul. Pe 16 decembrie era ziua ei, împlinea 1006 ani. Era în floarea vârstei, în plină formă atât fizic cât şi psihic. Studiase tot ce s-a putut studia, îşi făcuse tatuajele dorite, piercing-urile dorite, era cel mai cunoscut om din lume; primise premii an de an – obişnuia să refuze Nobel-urile şi Oscar-urile din altruism şi bunăvoinţă faţă de cei mai mici . Da, murise şi moartea ei stârnise depresie pe întreaga planetă deja suprapopulată. Absolut orice fiinţă, în tristeţea ei, era curioasă în legătură cu moartea lui IPond, fiecare fiind intrigat de rezultatul autopsiei: „supradoză de gândire”.

Marile puteri ale lumii împreună cu savanţii au fabricat un munte de 8850m, mai mare decât Everestul, în vârful căruia IPond a fost fixată într-un bloc de gheaţă transparentă în formă de chitară. Adoratorii urcau muntele pe serpentinele pregătite, în noapte, cu lumânări roşii în mână.

Şi cu toate astea IPond a plecat fără nici cea mai mică urmă de păsare ori regret. A murit şi geniul ei a ajuns în Rai. Era îmbracată cu un tricou negru pe care scria „Eu” şi era încălţată cu iepuraşi roşii.

– Ciudat… (Uşor ameţită însă interesată de situaţie) … nu mă aşteptam la asta…

– Conform cultelor generale tunelurile se termină cu o luminiţă dar acesta s-a terminat cu o poartă…

– (Zâmbitoare) Oricum…locul ăsta e drăguţ…

– După convingerile personale şi luând in considerare accepţiile universal valabile referitoare la semne ce conturează şi definesc spaţial şi spiritual un loc… cred că am ajuns in Rai.

– (păşind) Huh…Măcar au alee pavată.

(Continuă să meargă contemplând)

– Mdah… S-au dus toate din câte aveam eu pe pământ…

– (Strigă) IPond!

– (Mai puternic, uşor răguşit)  IPooooond!

– (Disperat, chiar) IiiiiiiPoooonddd!!

– Da, ecoul. (Tristă). S-a dus şi el…

– (Oftând) Ehh…măcar este iarbă.

(Se apleacă şi rupe un smoc de iarbă, o apropie de nas spre a o mirosi)

– Ahh..asta da revigorare!  Iarbă adevărată nu gazon contrafăcut!

(Începe să păşească zglobiu, ţopăit, vesel)

– La, la, la! La, la-lal-la, la, la, lal-la-lal-la!

– (Se opreşte) Hei, hei! Dar ce-mi văd ochii? Oameni!

(Fiind la distanţă destul de mare încearcă să se apropie de ei părăsind aleea, alegând o traiectorie perpendiculară pe direcţia arbitrar aleasă a fi a aşezării în spaţiu a semenilor ei)

– (Alergând cu paşi mari) Ce iarbă! Mă întreb cine o polenizează…dar cine o tunde? cine o udă?!

(Se vedeau nişte oameni foarte diferiţi. IPond se opreşte după o stâncă şi reflectează cu un ton jos)

– Eu, Raiul este locul unde lucrurile, evenimentele, fenomenele şi oamenii iau forma lor fericită. Mi-e greu să concep că jucătorii aceia de baseball nu se ceartă, totuşi.

– (Ca trezită din somn, brusc) Ia stai puţin! Baseball? Dar dacă mă uit mai atent (îşi ingustează privirea şi duce degetele în dreptul bărbiei pentru un maximum de acuitate vizuală)…văd nişte negri graşi mâncând fast-food şi… (absolut şocată) Obama?!?!?!?! Abraham Lincoln, George Bush, Justin Bieber (?!), Marilyn Monroe?!?!

(Privind stupefiată în continuare vede căutători de aur cu tricouri cu textul „Californian Gold Fever”, Scooby Doo, James Cameron încercând să repare Titanicul, şcoala de hip-hopperi distruşi a lui Missy Elliot şi o infinitate de oameni, obiecte şi activităţi ce nu aveau decât un singur lucru în comun: originea)

– (Ţipând) Evrika! Ăsta e …


Va urma…


Blog la WordPress.com. Tema: Baskerville de Anders Noren.

SUS ↑