Căutare

Zid de gânduri

Aştept ca muzele să renască din propria cenuşă.

Etichetă

imaginatie

Dar te iubesc!

Într-o zi voi întâlni bărbatul perfect şi mă voi duce la el şi îi voi spune „Vreau să ne despărţim”. Îţi dai seama că în momentul ăla nu va şti cum să reacţioneze în faţa unei nebune inoportune cu tupeu.

 

Aş face asta doar ca să dau skip la tot ce ar fi posibil între noi dar s-ar termina pentru că dragostea consumată nu mai cristalizează. În mod normal ne vedem prima dată din întâmplare şi îmi spun că e sexy şi că merită puţină cercetare. El mă vede singură şi brusc interesantă gândind că între toţi normalii de acolo noi împărţim o normalitate neconvenţională. Şi ne apropiem simultan şi râdem că e ca un răspuns la întrebarea lui Fergie Can you meet me halfway…?. Prima discuţie e la fel de seacă şi formală ca cea dintre doi oameni care se cunosc de-o viaţă dar nu s-au mai văzut de mult şi nu se pot plictisi unul de celălalt. Înţelegi?Amândoi urâm clişeele, credem că proteinele sunt baza, că generaţiile sunt tot mai proaste şi că degeaba există excepţii dacă oricum ele sunt sufocate de masă, că nu se numeşte muzică decât atunci când faci dragoste cu chitara şi mai credem că ar trebui să ne sărutăm cât mai repede – înainte un colaps planetar cauzat de atâta tensiune.

Şi mergem la mine sau la el şi nu punem niciun film pentru că oricum ştim că nici nu va trece de intro când noi vom fi trecut deja de „poţi cu o singură mână?!”. Şi nu ne futem, nu facem sex şi nici dragoste ci ne sărbătorim – ne bucurăm şi ne mirăm că suntem. Aşa ar trece zile întregi – gătim împreună, sex, facem duş, sex, dormim, sex, ne dăm mesaje cu miedordetine simie teasteptpelamine tiampregatitosurpriza, sex. La un moment dat unul din noi se mută temporar la celălalt şi se simte perfect pentru că aşa şi este. Eu ne colorez viaţa cu murale şi mâncare picantă, el umple golurile cu solo-uri acute în chiloţi, dimineaţa. Ajungem să ne înţelegem din priviri, să îi explic că m-aş înscrie la Hogwarts oricând şi sigur mă duc la Ravenclaw. El îmi spune că nu înţelege toată sfârâiala cu băiatul ala, Harry Potter, dar că şi-ar lua un arc şi s-ar apuca de Elvish. Face cafea pentru amândoi – eu lucrez la o machetă iar el la solidaritate. Calc tricouri pentru amândoi – aşa îi stă bine publicului unui concert.

La un moment dat ne dăm seama că ne iubim sau ceva. Şi poate chiar aşa e. Ne-am sacrifica unul pentru celălalt şi am face-o fără dubii doar pentru că plecăm de la premisa unei transparenţe uniforme pe care o punem pe noi de fiecare dată când suntem împreună. Dar la un moment dat unul dintre noi o uită în cuier. Ori îl refuz pe el şi ies cu nişte prieteni vechi, ori el se întoarce cu spatele la mine şi stinge lumina fără să spună noaptebună. Aici apar dubiile, momentele de tăcere, intrarea în rutină, discuţiile la telefon cu prietena la care te plângi, prietenul care e şocat că în sfârşit apare şi nebunuldupapizda la o bere – fără ea!, prietena căreia îi spui că poate te-ai înşelat cu privire la el. Reproşuri, certuri.

A propos…ştii ce face o ceartă? Scoate ce e mai rău din tine, toate gândurile alea accentuate de furie şi transformate din simple observaţii în convingeri unse cu hidroxid de sodiu – ca să ardă. Dai replici din ce în ce mai agresive doar ca să te asiguri că ai câştigat în faţa persoanei pe care mai devreme o iubeai, gen. O ceartă produce atâta mizerie încât nici nu cele mai bune scuze, iertări şi rugăminţi nu o cureţi.

Şi teoretic ne împăcăm, facem sex şi ajungem să ne certăm doar pentru împăcare dar nici aia nu mai e fun. Ieşim separat, adormim separaţi, ne schimbăm, apare o tipă nouă, apare un tip nou, trecem peste ei, credem că ne revenim până când ajunge la el acasă şi trânteşte bagajele după care trânteşte sticla goală de vodka. Până când îmi aprind o ţigară şi Eva îmi spune „…parcă te lăsai…” iar eu îi spun că nu mai am motiv acum.

 

El nu va înţelege ideea  şi văzând tona de confuzie de pe perfect îi voi spune „It s not you – it s me” şi voi pleca la fel cum am venit. El va povesti la prieteni dar în maximum 3 ore va uita pentru că e om şi când eşti om faci asta.

Anunțuri

De sezon

Eram pregătită: vopsea de război, bandana pusă pe cap model Rambo, bocanci strânşi pe gambă, pantaloni army infipţi în încălţări de formează un metru cub de spaţiu gol până la picior – tot setul. Eram, practic, un simbol al destoiniciei umane, nu? 007, Wanted, SALT, Die Hard,  – pe acolo. Mi-am dat seama că pentru asemenea operaţiune nu e suficient să ai la dispoziţie un CV din acelea micuţe de 7SQRT2 cm grosime, trebuie să fie ceva serios, ceva în plus pe lângă studii de doctorat, colegii, internship-uri, student exchange-uri, voluntariat şi alte chestiuni.

Am ales să suport o ascensiune pe scara dezvoltării spirituale personale, să ating cote inimaginabile în domenii de la  ezoterism, misticism, cunoaştere, viaţă, moarte,  ş.a. până la unghii cu gel, măşti faciale, Horia Brenciu, shaorma –cu-de-toate ş.a.m.d.

M-am ras în cap şi am părăsit universul laic, m-am retras în ceaţa munţilor locuiţi de călugării budişti. Am descoperit tainele reîncarnării şi am cunoscut dimensiuni ascunse până atunci. Am măturat fiecare potecă pe care păşeam – doar nu voiam să omor vreun polichete sau whatever în care s-ar fi putut reîncarna străbunicul sau Lincoln. Am locuit în biblioteci vechi studiind filosofia de la Socrate până la Nietzsche şi am şoptit „Eurika!” la fiecare nouă revelaţie – la bibliotecă e interzisă orice formă de zgomot. Şi nu era suficient.

Am ales să călătoresc şi să descopăr civilizaţii, mentalităţi, istorii. Am trecut de la o religie la alta, de la un climat la altul, de la un meridian la altul. Şi nu a fost suficient.

Am mers la înţelepţi, la brahmani, la babe vrăjitoare în căutarea răspunsului.

O viaţă de chin. Fiecare secundă mă ducea si mai aproape de scopul meu. O viaţă de chin şi totul ca să înţeleg…

La final m-am întorc în umila mea bucătărie, am semnat protectia muncii, mi-am reluat costumul de Rambo, am ridicat maceta, m-am concentrat şi am putut taia gutuia.

P.S. Serios, e mai uşor să desfaci o nucă de cocos.

Înainte să nu mai dorm…

Nu ştiu în ce an eram dar ştiu clar că viaţa mea nu era plictisitoare deloc. Lumea era intr-un conflict continuu şi numai cei puternici şi abili reuşeau să fugă de forţele răului care strănutau germeni de malefic, ură între fraţi, blah blah şi blah şi bl…Ideea e că nu contează care era ideea din moment ce eu aveam un subsol inteligent pentru casa mea. Aceasta din urmă era un zâmbet luminos şi un pat cald îmbibat în miros de cafea dimineaţa, o explozie de culoare şi energie ziua, o petrecere vie noaptea; dar subsolul…subsolul era magic. Nu ştia nimeni de existenţa lui – era plin cu…costume. În fiecare zi mă îmbrăcam diferit, de la brutar, cioban, secretară, Britney Spears, copil cu acadea, supererou până la medic, Harry Potter, fotbalist, majoretă, bătrână cu pisică ş.a. Era forma mea de a trece neobservată, ca un…smooth criminal.

Într-o zi m-am îmbrăcat în cerşetor. Bine, de fapt m-am dezbrăcat în cerşetor renunţând la haine impunătoare şi ţinuta ireproşabilă a fiecărui personaj interpretat. Am ales să port o rochie lungă şi mâncată de molii, un sacou ros în coate şi o pălărie cu boruri largi şi căzute.

Mergând prin oraş am început să văd lumea altfel. Mă mulţumeam cu un covrig simplu şi o portocală căzută din sacoşa unei cucoane, mergeam cântând pe stradă şi când ploua călcam în fiecare baltă stropind în jurul meu, mă jucam cu câinii şi nu ştiu, gustam plăceri mici pe care nu le-aş fi avut dacă aveam costumul de femeie de afaceri sau de dansatoare de cabaret.

În acelaşi mod am putut observa cât de răi sunt oamenii. Când esti om de afaceri, bancher, profesoară sau te simţi greu din cauza funcţiei pe care o ocupi nici nu te poţi uita în jurul tău, abia păşeşti, abia vorbeşti, practic te simţi străin într-o lume de mediocri (NU?!) dar eu eram cerşetoare şi vedeam lumea de jos, puteam să observ suferinţa altora, lipsa de pregătire a celor ce pretind respect pentru poziţia ocupată, ipocrizia şi aroganţa celor din familiile tip nouveau-riche.

Din ziua aceea am încetat să mai port tot felul de costume. Forţele răului nu erau interesate de o cerşetoare nebună. Într-o zi a venit în oraş un circ şi am îndrăznit să mă duc acolo şi să arunc o privire timidă. Eram fascinată de curajul lor de urca la înălţimi, de munca lor pentru fiecare număr şi mi-am dorit atât de mult să fiu cu ei încât am intrat.

Deodată am auzit o voce tânără strigând „Băi nebuno, dă-mi şi mie apa!!”

 

Era sora mea. M-a trezit la 4 dimineaţa ca să îi dau o sticlă cu apă.

Când nu pot să dorm…

Bătrâna îşi aşeza liniştit buzele peste proteză la răstimpuri, murmurând greu texte cu puternice încărcături bisericeşti. Bătrânul dădea din cap regulat ca şi cum ar fi aprobat ceva în miezul unei discuţii fals banale, privea recolte pe câmp şi zâmbea la un gând în formă de bani. O altă bătrână respira discontinuu şi era vădit captivată de ceea ce se afla într-un sac de iută cu petec dintr-un buzunar de bluejeans. Şocant a fost când sacul a făcut două mişcări consecutive şi golindu-mi o ureche de casca vărsătoare de decibeli am recepţionat un sunet sugestiv – în sac era o raţă. Da, eram într-un tren de ultimă clasă deci şi confort la limita inferioară – mă îndreptam spre oraşul unde făceam pregătire pentru arhitectură. Aveam numai perspective în minte şi orice colţ de natură se transforma în linii de grafit şi grămezi cu resturi de radieră.

Într-un final am coborât din conservă şi peste puţin timp am ajuns la un liceu. Colegii mei vânau muşte pe afară; motivul pentru care nu puteam desena în ziua respectivă era pur românesc şi bazat pe faptul că sălile erau ocupate cu…diverse. Deodată E.M.I. (Energic, mic şi inventiv)  ne-a liniştit. El era studentul cu care făceam pregătire şi în şir indian ne-am carbonizat pe drumul spre apartamentul său – era vară.

A deschis uşa calm şi ne-am scurs înăuntru. Era beznă dar deodată E.M.I. a spus „să fie lumină” şi s-a făcut lumină – pentru că a folosit întrerupătorul – apoi s-a sprijinit de uşă şi a zâmbit promiţător. Când ne-am intors cu faţa spre interior ne-au dat ochii în lacrimi de emoţie. Discoball, un minibar in formă de glob geografic plin cu băuturi pentru adulţi, un sertar plin cu tutun fin, raft cu bong şi narghilea, colecţie de filme şi cărţi rare, chitară electrică, o canapea imensă şi neagră aşezată într-un unghi perfect pentru a-ţi fixa ochii în plasma cât jumătate de perete în timp ce te uiţi la un film. Totul era perfect, deja ne simţeam ca acasă, uitasem de admitere , aruncasem tuburile şi echerele.

Ne apucasem să improvizăm un fel de „adevăr sau provocare” şi la un moment dat am primit ordin să mă sărut cu o colegă.

Deodată se aude o voce puternică şi necontrolată întrebând „Ce fac fetele?”.

…era bunica mea la 9:30am căutând-o pe mama în cameră la mine…

Schnitzy

A fost dragoste la prima vedere. Ne-am iubit dinainte să ne cunoaştem. Îmi amintesc de parcă ar fi fost acum două ore fiecare detaliu al acestui periplu pe curcubeul iubirii. Eu şi Schnitzy în fiecare tablou fericit al vieţii mele. Îmi place când suntem împreună, profităm de intimitate şi ne răspundem pe rând la tandreţuri.

Ooo tu, Schnitzy, îţi mai aminteşti când am mers împreună la mare şi după ce ne-am întors de la petrecerea de pe plajă am admirat împreună răsăritul? Mai ştii când tu mergeai pe bicicletă iar eu pe role şi la un moment dat am intrat într-o groapă şi am căzut amandoi? – dar am râs după aceea. Când te-am prezentat părinţilor şi tu aveai emoţii – arătai aşa de bine în cămaşă încât pe mama ai cucerit-o din prima iar tata te-a invitat la un pahar de vin. Ţin minte şi acum ce faţă ai făcut când te-a întrebat mamaia dacă eşti evreu. De parcă ea ar fi putut sta în calea fericirii noastre…

Schnitzy, mai ştii când am rămas blocaţi în trafic patru ore şi în loc să ne enervăm am dat drumul la muzică şi am făcut petrecere cu bere fără alcool? Sau când am furat corcoduşe de la vecinii lui Mădă? Câte amintiri, Schnitzy…

Mi-ai promis că nu o să permiţi ca cineva sau ceva să fragmenteze axa noastră de ascensiune spirituală, mi-ai promis că într-o zi vom fugi în lume şi vom juca ţomanap în gară până când va veni următorul tren iar atunci vom alerga să îl prindem şi vom râde de controlor şi vom plăti mai puţin pentru că vom folosi carnetul de elev.

Îmi amintesc de felul în care am scăpat de emoţii când jucam la festivalul de teatru şi te-am văzut în primul rând aplaudând şi spunându-le celor din jurul tău că sunt iubita ta şi că eşti mândru de mine. Mai ştii când ai căzut de pe cal şi eu am venit cu un plasture ca să îţi pui la degeţel? Mai ştii când am făcut un castel de nisip şi a venit un val mare şi ne-am speriat dar marea ne-a făcut cu ochiul şi l-a ocolit ?

Schnitzy, mi-am amintit de ora de mate la care făceam gălăgie şi după ce că nu ştiam nimic profa ne-a pus 3 şi ne-a dat afară. Apoi ne-am certat cu Mariana, Administratora, care se vulcaniza (derivat de la vulcan ) pe motiv că nu trebuia să stăm pe holuri aşa că ne-am dus la bibliotecă şi am jucat Bomberman – îmi plăcea să stau lângă tine, miroseai aşa frumos…

Atâtea amintiri, dragul meu Schnitzy…Tind să cred că iubirea noastră e un cerc…

P.S. Schnitzy este un motan.

 

Al 17-lea

În asemenea zile îmi rezerv câteva momente pentru a medita. Îmi răsună în minte versuri precum „…have yourself a merry little Christmas…”, „I’m dreaming of a white Christmas” şi „from now on our troubles will be miles away…” şi îmi ordonez în memorie imagini cu fiecare Crăciun prin care am trecut până acum. E frumos să vezi oameni aglomerând străzile cu intenţiile lor de a nu lăsa această zi să treacă precum una obişnuita, să vezi cum majoritatea oamenilor din jurul tău se străduie să fie mai buni, să-i vezi abţinându-se de la comentarii şi cuvinte crocante.

Ne place tuturor Crăciunul pentru că este o iluzie. În câteva ore voi sărbători pentru a 17-a oară în viaţa mea şi încă nu mi-am pus o dorinţă.

Mi-aş dori să am un Crăciun aşa cum mi-l imaginez. Aş vrea să mă trezesc în vapori de aromatherapy cu scorţişoară şi să calc în nişte papuci curaţi, să mă plimb agale prin casă şi să am impresia că nu e nimeni prin preajmă dar ceva muzică clasică să cânte pe un laptop aruncat pe birou iar un ceai cu coji de portocale să mă aştepte pe masă. Să fie cald iar pe geam, prin mătase, să văd fulgi fără vânt. Iar apoi să apară pe rând mama, tata, sora mea – ne salutăm, ne pupăm simplu fără schimburi de replici pompoase, să facem glume ca în filmele americane şi apoi să dispar din peisaj desfăcând o clementină şi lâsându-i cojile pe calorifer. Şi aş vrea ca apoi să ma regăsesc la biserica ortodoxă dar încă de la începutul slujbei, să fiu eu cea mai tânără dintre bătrâni şi să ştiu exact pentru ce m-am dus acolo. Şi m-aş feri de ochii cunoscuţilor şi de buzele lor pline de urări false – aş sta în cel mai ascuns colţ iar Jesus m-ar înţelege. Şi nu ştiu ce aş vrea să fac după ce voi fi ieşit din biserică – probabil aş zâmbi tâmp şi m-ar durea în cot de şireturile niciodată legate ale bocancilor.Îmi doresc Crăciunul acela înainte de care am ţinut post cu adevărat pentru ca în ziua de final eu să mă pot bucura cu adevărat de mâncarea pregătită în ajun. Îmi doresc un Crăciun anunţat de colindători adevăraţi, cor pe două voci, artişti îmbrăcaţi în negru cu eşarfe roşii. Şi aş vrea să plec după masa în familie, să merg să mă întâlnesc cu cei mai dragi prieteni ai mei şi să râdem până la durere, să bem vin fiert şi să ne înecăm în fum, să încăpem mulţi într-o cameră mică, să ne împrăştiem pe canapea şi să fie mai mult decât o petrecere cu apă plată şi lămâie iar la final, cel mai nebun dintre noi să fie beat şi porno, să vină şi să mă ia de umeri şi să îmi şoptească „Christmas, my child, is love in action!”.

Nu mă interesează câte persoane vor citi asta dar sincer scriu, vă doresc să reuşiţi ce vă propuneţi, să obţineţi ce vă doriţi pentru că atunci sunt oamenii fericiţi, când au ce şi-au dorit – şi nu doar de Crăciun ci pe viaţă.

Motivul pentru care visele mele nu îşi găsesc niciodată deznodământ

Stăteam la balcon, la etajul 10, fumând o ţigară medicinală cu aromă de vişine şi ciment de plombe în timp ce fredonam Killing me softly de la The Fugees. Era o seară de semi primăvară-vară, genul acela de îmbâcseală călduţă cu claxoane, copii pe role, păsări, mame cu îngheţată, puberi cu berea drept prelungire naturală a mâinii la scara blocului – la altă scară decât a lor. Îmi plăcea. Vedeam zidari cu crustă de var, gagici în rochiţe uşoare, câini destrăbălaţi, copii ce veneau de la baschet şi toată atmosfera asta nu mă atingea deloc, de parcă ei erau intr-un glob de sticlă şi eu îl abuream din când în când ca mai apoi să desenez scene absolut macabre din thrillerele bine cunoscute ale lui Ion Creangă. Loveam ţigara după ceafă iar scrumul cădea pe spatele vreunei păsări ce zbura şi mă bufnea râsul născând metafore precum „scrumul prinde aripi” sau „zbor mărunt de scrum”. În fine…şi cum râdeam eu de tot ce vedeam pe jos şi îmi imaginam tâmpenii, văd cum un beţiv pe bicicletă loveşte o domnişoară. Duduia sare ofuscată şi începe să strige piţigăiat, beţivul îi dă un capac prieteneşte şi îi spune râzând alcoolic ” Păi dacă eşti căscată…”. Băi şi exclam ” Ce proşti!”. Băi şi deodată aud o voce de goblin „Poţi să o mai spui o dată..!”. Mă uit spre balconul din stânga – un goblin. Muzica s-a oprit, apa şi-a schimbat molecula, iudeii aşteptau a doua venire a lui Iisus – iar eu m-am apropiat de marginea balconului  cu textul ” ‘sup dog? Ce cauţi aici?”. Nu, doar o secundă am fost uimită, după aceea am râs în mine de penibilul situaţiei. Şi îmi spune „Beau un ceai la balcon şi m-a bufnit râsul de prostia ălora de jos…dacă ai şti tu când a început totul…”

Şi glanda mea de curiozitate îşi avea receptorii în urechea internă, a ajuns stimulul la talamus iar răspunsul a fost o secreţie de curiozitate cu creştere spontană. Deci ploua torenţial cu curiozitate, dar nu puteam să mă trădez şi am zis doar „Nu ştiu şi vreau să aflu. Ajută-mă în sensul ăsta”. Nu ştiu dacă aţi văzut vreodată un goblin sărind dintr-un balcon în altul dar tot ce pot spune e că sentimentul este de… Harry Potter. Îşi ia o ţigară din pachetul meu, îşi ia o doză de Pepsi din minibar şi se aşează pe pragul dintre camera mea şi balcon. Eu mă simţeam în plus – deja. Adică puteam să plec, Cedric (aşa îl chema), goblinul, jumătate de buletin,  era ca la el acasă; eu aveam să mă intorc în rol de musafir şi să îl intreb unde e baia sau să uit in ce parte se deschid uşile. Avea aerul acela de om ce răscoleşte în amintiri de cu trei generaţii în urmă şi îşi caută cuvintele cât pentru a începe o propoziţie. Eu împietrisem, eram deja plină de excremente de porumbel de la atâta aşteptare şi tăcere. Dar deodată spune …

VA URMA…

De ce nici de data asta nu am dormit

Pregăteam un joc de volei. Tot liceul era agitat. Direcțiunea a mobilizat diverse televiziuni locale precum Zero TV pentru a transmite meciul in toată splendoarea sa. Nimeni nu știa cine cu cine joacă, de ce, pentru ce. Toți știau când și unde și au avut grijă să vină cu intreaga multitudine de proști pentru a forma mulțimea în delir. Eu m-am trezit răpită și plantată pe un teren de volei. Două tipe se chinuiau să pună plasa in timp ce fredonau Bamby – de ce pana poetului național și proaspăt decedat Adrian Păunescu ai vrea să îți plângi durerea în adidași pe zgură și pe „…și nu știam că plâng de dorul looooOooOorrr… „?

Una din ele, despre care nu am știu dacă era colegă de echipă sau un inamic redundant, era sictirită la pătrat. Era atât de sictirită incât pentru ea s-au căutat superlative speciale dar negăsindu-le au numit-o Elwira. A trecut prin diverse ipostaze de Eliwira Muta, Elwira Băloasa etc. și toate datorită feței ce exprima o veșnică nemulțumire. Arăta ca o femeie adevărată: râs fals, păr fin pe antebrațe, păr blond cu rădăcini negre, sâni depărtați.

Când am început încălzirea mi-am cunoscut colegele de echipă. Una din ele avea față de Luminița. Părea așa ruptă de lume și bătută de soartă. Avea chip de fată de casă, presupun că tăia și găini și hrănea oile. Purta aparat dentar cu brackets verzi de parcă veșnicul borș de legume îi rămânea la păstrare între dinți – nu era greu să observi asta pentru că nu râdea ci își țuguia periodic buzele ca un cimpazeu plictisit. Purta teniși dați cu praf de cretă ca să pară albi, șosete cu danteluță, pantaloni 3/4 și gogoșari cu dungă atât de groasă încât dacă îi dădeai o palmă la fund ii scoteai cu patentul de acolo. Avea părul prins cu coroniță și avea șuvițe blonde de la banchetul din clasa a 8a. O alta arăta ca o bucătareasă de cantină: un chip cu râs de femeie cu 8 clase și liceu la seral, trunchi cu bust normal și niște șolduri plus picioare cât o săptămână de post, adică mari și greu de îndurat.

Mă uitam în jurul meu și am spus „Jesus, de ce a trebuit să aduci asemenea maneliste în jurul meu?”  Brusc imi sună telefonul – era Jesus, foloseam hands free. Toți ochii erau pe mine.  Îmi spune „Îmi cer scuze dar cea care trebuia să fie în locul tău își dă examenul de latină și nu a putut fi prezentă. Tu erai singura persoană care nu avea nimic de făcut astăzi și am zis că în loc să freci menta mai bine te amuzi și tu.” Eu zic  „Păi bine și ce am făcut ca să merit asta?”. El raspunde ” În principiu nimic dar acum sunt prea ocupat ca să schimb ceva. Hai că mă duc la un BlackJack – mă așteaptă Filofteea.”. Închide, mă scutur de ochi și mă uit în jurul meu.

Nu cred în destin dar se pare că așa trebuia să fie. Cât timp vorbeam eu cu Jesus am pierdut realitatea momentului și nu mi-am dat seama că eu făceam notă discordantă cu tot ceea ce era în jurul meu, pe teren, zic. Aveam dread-uri roșii, jeans negri, skater shoes roșii și un tricou verde pe care era un disc alb, sub el scria „Punct de vedere” – amprente dadaiste. De obicei nu mă laud cu tatuajele mele exemplare de pe antebrațe și zona cervicala a coloanei vertebrale dar căldura mă împiedica să port straturi de lână și denim cu căptușeală ca eschimoșii moderni. Prezența mea era vădit remarcabilă dar mai un fapt notabil nu erau colegele mele de echipe ori adversarele periculos de ridicole ci arbitrul, domnul Mârțoagă.

Avea în jur de 45 de ani, chelie și păr lung, dinți de fumător și cearcăne de jucător de poker. Arbitrul era singurul profesor multifuncțional al liceului: el arbitra, umfla mingi, era băiat de mingi, băiat de prosoape, mâncător de semințe, cizmar, maseur profesionist, secretară și, nu în ultimul rând, profesor de educație fizică și sport – toate part time pentru că în restul timpului se ocupa de medierea conflictelor interumane și anihilarea fenomenului de bârfă la clasele V – VIII. Soția lui murise la naștere, când l-a născut pe unicul moștenitor al său, Sorin Mârțoagă; arăta ca un artist eșuat și cânta la strană.

Încălzirea s-a desfășurat pe modelul servici – out – recuperare de minge – servici ș.a.m.d. dar meciul trebuia să înceapă, lumea era deja la a doua pungă de semințe, liliputanii se înecau în coji iar ţiganii  se dezhidratau de la atâta rasism. Meciul a rulat pe același sistem la început dar majoreții le-au făcut pe fete să se mobilizeze și să joace pe modelul servici – două pase – a treia peste plasă – preluare – pasă – peste plasă – punct – servici – … ș.a.m.d.  Cred că tot Jesus era de vină când s-a schimbat situația și jocul a început să devină joc. Mă mișcam eroic pe teren, venea mingea spre mine, scoteam din buzunare colțuri de masă ca să lovesc mingea și să înscriu, Luminița îmi pasa și apoi înscriam ca un zeu. Elwira își creștea sictirul absolut exponențial iar eu sesizând i-am spus să ia niște pietre să-și astupe gaura din mână ca să mai ricoșeze și din ea mingea din când în când, iar duduia s-a enervat și a lovit-o cu capul atât de tare încât atunci când am preluat-o m-am lovit. M-am lovit atât de tare încât am crezut că nu mai pot face copii. Am căzut. Mulțimea a tăcut, muzica s-a oprit și a început un pasaj din Ameno, ca atunci când a murit papa. Eram în genunchi, trăiam scena din Troia, urma să mi se taie capul, presupun, dar nu! m-am ridicat în toată gloria mea și mulțimea a intrat în extaz, a început Whiskey in the jar de la Metallica și reîncepe jocul. Adrian Păunescu îmi zâmbea din primul rând, de lângă Olga Tudorache.

Primesc o pasă, urma să dau peste plasă. O văd, sar, mă întorc la 180 de grade, mă mișc fără defazaj, întind mâna, crește suspansul și…

…îmi sună telefonul – era alarma cu Lost song de la Cat Empire. 5:30am – aveam prima oră fizica.

De ce iar nu am putut să dorm

Meditam aşa cum numai eu pot medita; camera era cu susul în jos. Ba nu, de fapt eu măturam podeaua cu părul, stăteam pe canapea, cu picioarele pe perete. Motanul torcea pe burta mea. Ascultam Iluzia unei insule cântată de Valeriu Sterian. Prin cameră se perindau gândurile mele. Eu câştigând Oscarul, Santana luând lecţii de chitară de la mine, o fermă de hamsteri şi dihori, eu dansând împreună cu iubirea mea imposibilă, suicidul meu, lume plângând, petrecere in cinstea mea, eu singură bucurându-mă de o ţigară, râuri de vodka, Dumnezeu, lacrimi, pisici alergând în jurul sarcofagelor egiptene, frunze de tei câzând pe alei de toamnă, baloane cu apă, Cenuşăreasa cu pantofi cu şireturi ca să nu îi mai piardă, carnaval la Rio, gondolier fără cap, Johnny Depp fumând iarbă, eu pictând flori de cireş, tatuaje zburând în aer. Toate semănau cu un fum, fantasme, iluzii, vise şi toate erau cu susul în jos şi se mişcau haotic. Năşteam atât de multe idei încât se aglomerase încăperea, mă agita şi se observa în gândurile mele căci toate personajele nou apărute deveneau sociopate, psihopate – situaţia scăpa de sub control. M-am încruntat şi am ţipat „Gata! Ajunge!”. Toate gândurile mele s-au blocat şi se uitau la mine. Brusc au început să se dezintegreze şi să îmi intre înapoi în cap. Motanul s-a trezit şi mă privea confuz. M-am ridicat şi m-am aşezat cât de cât uman pe canapea, camera şi-a pus josul jos şi susul sus. Am răsuflat uşurată. Mă uitam iar în jurul meu, un gând a vrut să iasă. I-am văzut capul, era un copil murdar de ciocolată pe faţă. M-am uitat urât la el şi s-a retras. Am mormăit „Gânduri neserioase…nu ar trebui să le las atâta libertate…”. Motanul a sărit de lângă mine şi s-a dus jos să mânânce. În timp ce el spărgea granule cu peşte eu mi-am aprins o ţigară şi am început să fac cerculeţe, apoi cerculeţe trecând prin cercuri, corabie cu piraţi somalezi – am scuturat capul, mi-am spus „Nu, nu…ăsta e alt gând”. Era aiurea. Melodia deja se schimbase, era Velvet Underground – Sunday Morning. Am început să fredonez. „Sunday morning, praise the dawning…WTF?! E duminică?!” Era imposibil să fie duminică şi cu toate astea era duminică pentru că melodia aceea era în playlist – ul pentru duminică şi indubitabil, era duminică. Înnebuneam!! M-am ridicat, am început să mă agit prin cameră. Motanul se uita la mine curios. Eu târâiam după mine o gaşcă de pitici – cică mergeau la adunat de provizii pentru iarnă. Mă enervau, m-am uitat afară şi erau numai frunze de tei pe jos, o mare galbenă – ceva de vis. O carte se transforma în hârtie igienică pe masă. Mă trezesc cu Hamlet lângă mine şi îmi arăta un ceas. Îi dau un capac după ceafă şi mă opresc brusc, în mijlocul camerei. Deci muzica a stat, scrumul a căzut din ţigară, şerifii s-au sinucis, frunzele s-au oprit în aer, vinul nu mai fermenta, mie mi-a apărut un beculeţ aprins la tâmplă şi am strigat către mine „E duminică! Bineînţeles că e duminică. Ieri a fost sâmbătă, mâine e luni…” Am inspirat şi am expirat adânc, m-am aşezat pe canapea şi a venit şi motanul. Torcea şi se alinta. L-am întrebat „Ne iubim sau ce?” şi aşteptam răspunsul.


A trântit uşa şi a înjurat că a întârziat cu două minute peste 8:30. A lăsat o urmă de parfum atât de densă încât devenea 6D. Era tata. Urăsc zilele de luni…

Blog la WordPress.com. Tema: Baskerville de Anders Noren.

SUS ↑