Se ştie că eu locuiesc într-o grotă şi că e la ordinea zilei călătoria de 2×50 minute pe frumoasele drumuri ale patriei, în limbaj simplu – fac naveta. Acuma vă daţi seama ce plăcere se ascunde în spatele acestei banale activităţi. E o explozie de senzaţii ce încântă simţurile până la…oripilare – şi sunt serioasă. De la exterior bus-urile sunt nişte mijloace comode de transport în comun, curate, încălzite şi aerisite unde lumea gustă din plăceri mici, cotidiene. Dar interiorul? :)) Astăzi mi s-a întâmplat să mi se blocheze creierul din cauza unor personaje şi situaţii născute de ele.

Am aşteptat liniştită la coadă, am urcat prezentând un abonament de om modest  şi am început un marş lent spre un loc sperat a fi liber. Singurul loc liber de care m-am lovit a fost cel de lângă un bătrân aparent paşnic şi în regulă, modelul acela de bunic la 80+ care încă se descurcă cu…viaţa, să zicem. Iau loc şi nici nu apuc să îmi pun căştile când aud nişte propoziţii fragmentate – mă întorc şi ii spun politicos că acum nu pot discuta cu el pentru că nu il aud pentru că ascult muzică pentru că asta fac eu de obicei. La naiba! Muzică la maximum şi tot auzeam bagatelele lui. Stăteam cu spatele la el dar deodată mă trăsneşte un miros de ceva, o secreţie învechită, o salivă de împuţea prima jumătate a autobuzului (cred că asta e cheia accidentelor cauzate de alcool fără ca şoferul să fi consumat substanţa). M-am ascuns după geacă, eşarfă, o revistă, rucsacul pe care îl ţineam în braţe, căşti când deodată observ iminenta ciocnire cu…o planetă. Bine, bine, o planetă dar nu orice fel de planetă ci neagră şi cu mustaţă. Da, vere, ditamai ţiganu’ bomba autobuzul pe unde trecea, dizolva banchetele cu ploaia acidă produsă de trecerea precipitaţiilor la vorbire prin norul de miros din jurul său. Ca să ne înţelegem – ne-a desfigurat pe toţi în drumul său după care s-a plantat undeva în spate. Eu mi-am pierdut 3 vieţi în timpul ăsta şi am zis că gata, s-a terminat. Prostii! De data asta venea moartea în pulover ros de molii. Între nas şi gură avea o nurcă dar aveţi idee ce avea între buze? – cioburi. Şi râdea fără jenă cu focarul acela de infecţie printre călătorii aflaţi în picioare, niciun stres.

Partea frumoasă e exact în dreptul scaunului meu unde îl întâlneşte pe bătrânul din stânga. Conversaţiile dintre băieţi cu ţuică în creier sunt delicioase prin umorul rezultat din încrucişările alea de limbă.

În 5 minute m-au făcut varză. Am început să râd şi să am ticuri nervoase de la blocajul creierului. Nu mai ştiu ce a urmat…