Da, într-o zi o voi păţi. Nu ştiu, poate voi muri de supradoză, poate voi muri în timp ce sar cu paraşuta, mă va străpunge o stalagmită sau, mai simplu, voi muri prin somn ori în chinuri. Ca înainte de orice moarte trebuie să las un document prin care averea mea să poată fi împărţită urmaşilor mei. Ooo! Dar vai! Eu nu am nici avere şi, ce credeţi?, nici urmaşi nu am. Nu-mi rămâne decât să-mi las nimicul în adieri de vânt literar pe bloguri mărunte.

Aşadar vă las vouă toată copilăria mea în care am fost grasă, urâtă, deşteaptă şi fără prieteni. Vă las fiecare moment în care am plâns că nu eram ca ceilalţi, că nu puteam să fac gimnastică la saltea şi că nu aveam zâmbetul frumos. Fiecare zi în care mă trezeam doar fiindcă aşa trebuia, fiecare moment în care mintea mi-a fost ingheţată de gânduri negre, nopţile de plâns din cauza puzzle-ului greşit al vieţii mele. Invidia celor care mi-au urât realizările. Vi le las vouă şi momentele în care mi se reproşa la infinit că mi-am dezamăgit părinţii. Da. Sunt sensibilă, nebună, câteodată depresivă, ciudată, nehotărâtă şi rebelă, iar dacă aş putea să pun toate astea într-un sac vi l-aş lăsa şi pe ăsta. În toată viaţa mea am trăit puţine momente în care am acţionat aşa cum am simţit, de cele mai multe ori m-am gândit mai întâi la consecinţe şi ajung acum să am tone de regrete şi o scârbă de reguli încât simt nevoia să vi le las şi pe astea. V-o las pe sora mea care, deşi uneori e soră, e singura care îmi spune de 2000 de ori pe zi că sunt urâtă şi că am nasul mare. Luaţi-o voi! Vă las toate momentele în care am avut impresia că nu sunt decât o afacere de familie. Atunci când m-au despărţit de el…nu-l iubeam dar e ca şi cum ai fi aer dacă fac ce vor din tine…luaţi voi şi episodul acela…

Dar vă las şi puţinele zâmbete sincere de apreciere pe care le-am primit, îmbrăţişările calde şi rare. Dimineţile cu soare, poeziile mele preferate, zecile de cărţi la care am plâns de plăcere, prietenii cu care am râs şi m-am simţit bine, plimbări de toamnă în pădure, picturi făcute cu drag, desenele mele, şosete ude de la ploaie, vânt încreţindu-mi părul, ochii mei albaştri şi părul meu nisipiu, inelul meu cu ametist, cei câţiva ani în care am trăit cu sufletul la gură toamna cu toată recolta sa de fructe şi frunze superbe. Vă las toate visele mele şi milioanele de amintiri nebun de frumoase. Vă las miliardele de idei dureros de bune şi geniale pe care le-am avut până acum dar care s-au pierdut în nimic…Mă dezbrac de tot ce am şi care la urma urmei nu e nici măcar al meu…

Aş vrea să iau cu mine ceva linişte şi să ştiu că lumea mă mai ţine minte încă…