Căutare

Zid de gânduri

Aştept ca muzele să renască din propria cenuşă.

luna

Ianuarie 2011

Post-traumă

M-au întrebat de ce nu mai scriu şi le-am răspuns că nu sunt nici prea ocupată şi nici bântuită de boli rare. M-a părăsit Calliope. M-am trezit într-o dimineaţă şi am auzit tocurile muzei mele stingându-se încet după ce a trântit uşa. Am rămas cu ochii aţintiţi în tavan şi s-a deschis o trapă imensă din care au căzut nişte revelaţii – erau ale mele, dar le-am gândit la un metru distanţă ca să nu fie periculoase pentru ten. Am început să desenez, să cânt, să devin din cinefilă o cinefagă. Mi-am dat seama că singura tragedie a vieţii este ziua cu 24 de ore şi nu am ştiut cum să mă bucur mai mult. Prima idee care mi-a venit a fost şi cea mai bună de până acum – nu am mai răstignit ceasuri preţioase pe altarul somnului, ci le-am trăit. Da, blogule, te-am vizitat la nocturnă şi nu am putut să scriu; am încercat vizite diurne şi nu a mers – aşa am renunţat o vreme. Acum mă bucur de vecinii mei lăutari şi bătăile de la non-stopul din colţ, cafea de trei ori pe zi, pauze în afara liceului, orice lucru mărunt pe care nu l-am înţeles în farmecul lui.

Uneori mi-e dor de familie şi de muza mea care vine şi pleacă. De fapt vin pe rând şi trântesc uşi, mă slujesc fie minute, fie zile, iar apoi dispar. Rămâne mereu  Morpheus cu mine…

Anunțuri

La început de săptămână

În liceul meu dimineaţa doar clasele de a XI-a experimentează relaţiile cu publicul; 4 elevi sunt de servici zilnic, la intrările principale, cancelarie şi etajul 2. La intrarea elevilor nu trebuie decât să îngheţi, să mănânci şi să strigi în gura mare toată ziua ” Închide bă în ~!@#$ uşa!!!!! În ~!@#$ mă-tii!! Idiotul ~!@#$ mele!! Dă-te-n căcat!!”. La etajul I îngheţi şi faci cu mana la profesori sau te întorci cu spatele dacă nu îţi place faţa lor, râzi ca idiotul când se strică automatul de cafea şi îşi pierd virginii banii în el, înghiţi în sec când te alintă câte un prof cu „ţuca” sau Vlăduţ, Georgicuţ, Alexuţ etc. În fine, trecem peste etajul II unde e plictiseală cubică şi ajungem la intrarea profesorilor unde e paranormal tot ce se întâmplă. Băi deci acolo e cald, curat şi luminos dar de ce nu vrea nimeni să fie de servici acolo?!!!

Ai 13000 de camere pe tine şi biroul directorului la doi paşi, se plimbă toţi profesorii pe ruta hol-scări şi te simţi ca recepţionerul restaurantului de pe Titanic – deschizi uşa şi zâmbeşti (da, zâmbetul e cuprins în regulament). Astăzi, luni fiind, am ocupat eu postul de „fata de la ghişeu” şi mi s-a părut sublim. S-au schimbat de trei ori profesorii de servici şi nu au făcut nimic în afara faptului că m-au părăsit şi s-au cărat în cancelarie – e mai chilleanu acolo. În fiecare schimb, atât în pauze cât şi în ore, au intrat şi au ieşit mulţi oameni – fiecare diferit şi idiot în felul lui. Eşti la intrarea principală, le ceri „identity card” şi începi să râzi în tine de numele lor stupide (Teleoacă, Bărbieru, Miclăuş !!!!) apoi îi ghidezi pe drumuri ascunse şi întrerupi somnul secretarelor sau al directorului cu anunţuri şi apeluri. Băi da’ fascinanţi oamenii…ce să zic.

Ideea e că vreau să trec peste părţile mic-enervante ca să ajung la monstrul cu coadă şi canini din adamantium, administratora. Vă daţi seama? Nu manager, administrator, gestionar etc., nu, code name ADMINISTRATORA. E moartea in persoană, jur. Se plimbă cu o vestă din care curge vatilina pe coridoarele alea albastre şi trânteşte uşile de parcă e colegiul ei. Acest diavol tazmanian bicentenar nu e niciodată calm sau rezervat. Mereu are ceva de spus iar când e nervoasă emite ultrasunete şi răcneşte din sacii ei pulmonari tripli chestii gen „De ce nu stai pe scaun?”. Cum adică de ce? Da’ e o regulă să stau pe scaun? „De ce ai sunat la :49? Mai era un minut de curs!!” – ‘ai lasă…un minut zici? Băăăi deci femeia asta e atât de urâtă şi se foieşte de parcă ar fi importantă – toată lumea ştie că ea nu face nimic în afară de ţinutul unor chei în buzunar. Ooo tu, rezultat al încrucişării vrăjitoarelor ţigănci cu reptile milenare, hibrid purtător de vestă demodată, dop cu saboţi de cauciuc, mâncătoare de ceapă şi urlătoare la pereţi, ai noroc că nu se compromite nimeni să îşi ia blestem pe viaţă cu preţul unui act de periclitare a eternităţii tale – fie el şi o piedică pe stradă sau o flegmă în cap.

Da, ea e cetăţean numai pentru că a ţipat la naştere că nu vrea să se treacă la rubrica „Specie” o cratimă ce ar fi echivalentul „unknown”. Dar mai există de data asta oameni enervanţi. Nu există bloc fără un bărbat cu bormaşină. Cine le dă drept de vot, cine îi lasă în libertate?!?!?! Dar câte găuri poţi da într-o zi? Şi nici măcar nu au un program ca să ştii când să pleci de acasă sau o perioadă scurtă de dat găuri – nu, numai dimineaţa şi seara câte două săptămâni pe lună, 12 luni pe an. Mă întreb dacă le fac de plăcere pentru că altfel nu îmi explic cine din blocul meu are expoziţie de pictură acasă de are nevoie de găuri cât pentru toate tablourile din Luvru.

În orice bloc există un sforăitor – nu în apartamentul tău ci mereu deasupra sau dedesubt – şi îl urăşti!! Am înţeles că şi pe mine mă urăsc pentru rock la miezul nopţii sau Mircea Badea la tv la 7 dimineaţa dar măcar e ceva mai educativ decât…sforăit ([!”#¤¤). Şi ştiţi ce e mai rău? Nu există o ţeavă în care să bat ca să îl fac să se oprească.

Vecina bârfitoare e absolut indispensabilă unui bloc, iar dacă nu există trebuie angajată una de la scara alăturată. Ea e cea care ştie tot ce se întâmplă în scară şi pe la uşi şi bate mereu apropouri cu „eee? o ţigărică? o cafeluţă?”, „e văru’ tău, ă?”, „tare mai citiţi dumneavoastră ziarul…vedeţi că fata de la pagina 5 e blondă astăzi” ş.a.

P.S. Am scăpat de colindători.

Optimism

Nu te naşti cu optimismul în sânge, îl naşti tu în schimb. Am reflectat asupra acestui aspect şi am întors problema ca pe un cub – şase feţe. Mi-am inventat antidotul pentru pesimism; chiar atunci când simt toată instabilitatea din lume pulsându-mi în încheieturi ceva mă determină să trag aer în piept şi să merg mai departe zâmbind. S-ar numi autosugestie, poate. M-am întrebat care este motivul pentru care eu, o depresivă, aş alege să consider orice eşec încă o experienţă absolut încântătoare şi să vreau să merg mai departe. Am găsit un cuvânt şi deocamdată mă mulţumesc: curiozitate. Te doare şi vrei să afli cum se vindecă –  aşa funcţionează.

De-o viaţă sunt condiţionată de persoane şi împrejurări, de prea multe ori a trebuit să port hainele pe care nu le-am dorit şi să mă comport pe lângă mine – şi am făcut-o fără să încrunt sprâncene pentru că presimţeam soarele de după furtună.

Acum scriu din mâhnire şi se pare că are efecte revoltător de interesante asupra inspiraţiei mele căci după mult timp, scriu cu plăcere. Tzutzule, îţi dai seama câte mi s-au întâmplat şi cât sunt de sensibilă dar puternică îndeajuns pentru a fi optimistă? Am primit mai mult insultări decât complimente, am primit reproşuri şi mi-au fost violate intimitatea şi libertatea; am pierdut persoane dragi şi am pierdut în faţa altora  – nu m-am răzbunat. E cauză – efect, se rezolvă de la sine.

Am impresia că atunci când nu îmi pasă e de fapt altă formă de optimism. L-am construit cu măiestrie…

Blog la WordPress.com. Tema: Baskerville de Anders Noren.

SUS ↑