Căutare

Zid de gânduri

Aştept ca muzele să renască din propria cenuşă.

Etichetă

optimism

Different

Ok…De când ai apărut mi-ai amestecat cubul Rubik si acum, in loc sa il refac, îl reinventez. Prinzi ideea? Uite încă una: înainte de tine în mintea mea se derula un fel de…Psycho iar acum am o nebunie, am Avatar, Harry Potter – think of the special effects. Problema e că mă inspiri şi nu e problema mea, e problema altora pentru că sunt a naibii de tare. I pop, sparkle and buzz electric. Vin idei la secundă şi entuziasmul meu bate recorduri.

Când am semnat asta am ştiut sigur că în subsolul paginii unei poveşti frumoase există şi menţiuni cu privire la durere de creier şi spirit. Nu e niciun compromis, Tibbs – era singura posibilitate. De obicei mă mişc şi gândesc dar când stau şi meditez ajung  la un film sinistru în care tu mă părăseşti iar eu mai zgârii o linie pe perete – lângă celelalte 5, cred. Astfel planul B va fi ceva măreţ: în caz că se întâmplă „minunea” eu devin lesbiană oficial, distrug psihic orice bărbat cu care interactionez şi vânez femei până la refuz. La un moment dat şi ele o să spargă iluzia că poţi trăi natural cu cineva, pe fundament erotic. Şi atunci, baby,  Jean Grey se transformă, iese Lestat din mormânt, se derivează ex sau nu. Sau poate doar devin singură, dorită şi fatal de imposibilă. Or să scrie cărţi şi or să facă filme, se vor înghesui la uşa ta acuzându-te sau acordându-ţi credit.

Iar tu o sa fii cu călcâiul lovit şi o să tânjeşti după ce ai avut iar atunci o să primeşti un apel. Răspunzi în dulcele-ţi stil clasic, îţi pică faţa şi închizi. Până să o aduni de pe jos mai sună o dată şi recunoşti numărul ăla şi în alfabetul Braille şi apeşi pe verde fără să scoţi vreun sunet. Te cheamă la apus, pe acoperişul unui bloc părăsit. Îţi cere nuditate sufletească şi o ţigară.

Ai veni…?

Lumea va fi un loc mai bun

Eu nu ştiu ce e cu Radio ZU sau ce se întâmplă acolo dar într-unul din momentele în care mă străbateau ceva panseuri mi-a atins seria aia de scăriţă-ciocănel-şurubelniţă-patent-menghină-nicovală o informaţie conform căreia cei de la radio ăla au făcut sau fac un protest antidrog pentru că după o scurtă perioadă de timp în care SpiceShop-urile şi toate magazinele de vise au fost închise ca fiind ilegale, acum intră iar în legalitate. De parcă dacă au fost sau sunt ilegale comerţul cu spice-uri se incheie şi lumea va crede că a fost doar un trip nasol şi se vor duce toţi la culcare. Da, se vor duce la culcare când îşi vor fi dat seama că spice-urile erau inutile şi că de fapt şi de drept există tone de alte droguri accesibile, periculoase şi cauzatoare de halucinaţii şi senzaţii pe care nu le trăieşti când, să spunem, mănânci sarmale, spre exemplu. Au ajuns să interzică achiziţionarea de Algocalmin fără reţetă de parcă cineva vreodată s-a gândit să cumpere un quintal de folii de aşa ceva şi să le vâre pe cale orală cu multă apă dorind halucinaţii şi desprinderi de corp – asta când există multe alte produse pe care le-au descoperit cei cu mult timp liber şi care îşi fac treaba preţ de cel puţin 24h.

Dar pe mine mă gâdilă intelectual chestia asta cu spernaţa lor că se va termina smecheria cu drogurile şi că tinerii noştri nu vor mai ajunge în spitale din cauza acestor substanţe atât de nocive care le fură tinereţea. Vai dar vibrez la aceste cuvinte sensibile. Drogurile există dinainte să se fabrice chibriturile sau să îşi dea omenirea seama că tomatele sunt comestibile; dinainte ca porumbul să ajungă în Europa şi în meniurile post tracodacice să apară sintagma „brânză cu mămăligă”.

Te uiţi la Blow, Requiem for a dream şi Trainspotting şi vezi tone de cocaină, heroină. Lista din Fear and loathing in Las Vegas e serioasă: două pungi de iarbă, 75 pastile de mesaclină, 5 foiţe îmbibate cu LSD, o solniţă pe jumătate plină cu cocaină şi o întreagă galaxie de chestii care enumerate par a descrie ceva spiceshop products; deasemenea tequilla, rom, o navetă de bere, o sticluţă cu eter nediluat şi două duzine de amyl, fie el ce o fi. Asta ca să nu mai vorbim despre iarbă care încă puţin şi ajunge şi în grădiniţe. Şi cei de la ZU împreună cu mulţi alţi virgini sau persoane vag publice şi cu zero influenţă încearcă să lupte cu această lume plină de prafuri şi râsuri. În timp ce unii îşi extind conştiinţa ei ignoră adevăratele probleme ale pseudosocietăţii noastre.

Şi în mintea voastră acum rulează o listă întreagă cu expresii care tind a defini probleme ale fiecărei comunităţi. Unii se isterizează susţinând apăsat că drogurile sunt reala problemă care dacă ar fi rezolvată nici nu ar mai exista alta. Nu vreau să deviez dar sunteţi proşti grav dacă gândiţi aşa şi nici măcar nu încerc să iau apărarea drogurilor pentru că într-adevăr, sunt cel puţin găuri de bani. De fapt nu încerc nimic, vreau doar să scriu şi să citesc şi să îmi dau dreptate în legătură cu ideea că analfabetismul şi lipsa cruntă de cultură sunt probleme fundamentale. Rasimul a existat şi va exista până când oamenii vor avea o umbră de cultură. Cultura nu se face pe trotuar şi nici în birturi jegoase. Se lucrează cu cărţi, hârtii, creion şi da, trebuie să ştii să citeşti. Sugerez rezolvarea analfabetismului, deocamdată.

Mihaela Rădulescu şi mulţi alţii au purtat doar chiloţi roşii într-o campanie anti-fumat şi nu au avut rezultate. Mă îndoiesc de succesul celor de la ZU – fie ei atât de originali încât să poarte doar şosete cu floricele şi nimic mai mult.

 

Cu ce se mai ocupă IPond…

S-a întâmplat şi asta – şi nici măcar nu dormeam. Am ajuns acasă la bunică-mea şi m-a întrebat într-o cheie preocupată de ce am pantalonii uzi şi i-am spus toată povestea, apoi am sunat-o pe mama şi i-am spus şi ei, cu lux de amănunte. I-am spus-o atât de în detaliu încât s-a enervat şi m-a crezut vinovată de tot ce s-a întâmplat. Apoi m-a sunat tata pentru a se asigura, de acolo de la 300km depărtare, că sunt perfect întreagă.

A…da, am uitat esenţialul: am inundat frumoasa bucătărie americană. Nu, greşeală; nu eu, personal, ci situaţia a făcut ca eu să fiu pion principal, să…înot în laptele din nuca de cocos sau cum ar spune unii…să fiu în mijlocul a 100 de cămile proaste şi aşezate în cerc, se înţelege. Da, după un ritual de purificare a obiectelor de cult culinar, popular farfurii, am plecat din încăperea ciudat compartimentată. Când peste 3 minute m-am întors am început să râd de la şoc – din dulapul responsabil cu chiuveta se auzea răgetul furios al unui animal marin. Dar am deschis uşa şi mi-am dat seama că o ţeavă îşi slăbise legătura la un aparat de încălzit apa şi o dădea bine. A dat-o bine până când am oprit apa – adică peste 10 minute, poate chiar 12… Ideea e că nu exista robinet de inchis alimentarea cu apă a frumosului aparat care nu numai că se separase de ţeavă dar mai şi scăpa ceva sarcini electrice încât am închis şi toate sursele de electricitate din casă. Dar apa încă mai clipocea pe jumătatea cu gresie a living room-ului! Am acţionat ca un erou: am tăiat răul de la rădăcină, am pus ceară şi am tras, am stins toate lumânările dintr-o suflare; nu, de fapt am închis robinetul principal, cel care controlează volumul de apă ce intră în casă. Şi apoi am muncit preţ de 20 de minute. A trebuit să stau ca un culegător de orez, în picioarele goale şi cu pantalonii suflecaţi. Am adus un bilion de prosoape şi le-am împrăştiat pe podea ca într-un bordel cu mătase colorată pe podele şi opiu în pipe.

Acuma serios, chiar aveam nevoie de asa ceva. Viaţa mea era prea gri şi prea neatinsă de muze ale dezastrului. Nimic nu mai stârnea umor şi adrenalină.

Optimism

Nu te naşti cu optimismul în sânge, îl naşti tu în schimb. Am reflectat asupra acestui aspect şi am întors problema ca pe un cub – şase feţe. Mi-am inventat antidotul pentru pesimism; chiar atunci când simt toată instabilitatea din lume pulsându-mi în încheieturi ceva mă determină să trag aer în piept şi să merg mai departe zâmbind. S-ar numi autosugestie, poate. M-am întrebat care este motivul pentru care eu, o depresivă, aş alege să consider orice eşec încă o experienţă absolut încântătoare şi să vreau să merg mai departe. Am găsit un cuvânt şi deocamdată mă mulţumesc: curiozitate. Te doare şi vrei să afli cum se vindecă –  aşa funcţionează.

De-o viaţă sunt condiţionată de persoane şi împrejurări, de prea multe ori a trebuit să port hainele pe care nu le-am dorit şi să mă comport pe lângă mine – şi am făcut-o fără să încrunt sprâncene pentru că presimţeam soarele de după furtună.

Acum scriu din mâhnire şi se pare că are efecte revoltător de interesante asupra inspiraţiei mele căci după mult timp, scriu cu plăcere. Tzutzule, îţi dai seama câte mi s-au întâmplat şi cât sunt de sensibilă dar puternică îndeajuns pentru a fi optimistă? Am primit mai mult insultări decât complimente, am primit reproşuri şi mi-au fost violate intimitatea şi libertatea; am pierdut persoane dragi şi am pierdut în faţa altora  – nu m-am răzbunat. E cauză – efect, se rezolvă de la sine.

Am impresia că atunci când nu îmi pasă e de fapt altă formă de optimism. L-am construit cu măiestrie…

Rânduri laice

Joi a fost ziua mea şi s-a întâmplat exact aşa cum trebuia. Fără fast, fără mulţi falşi care să se bage în seamă. Am primit urări destule şi eram în dubii la un moment dat dacă e din cauza FaceBook-ului sau pur şi simplu sunt eu mai specială şi şi-au amintit de mine.

A fost o zi în care am trecut de la agonie la extaz, ziua în care părinţii mi-au declarat dragostea lor dar m-au ameninţat cu expatriere şi dezmoştenire dacă vreodată se întâmplă să fumez, să beau sau să fac vreo chestie greşită atâta timp cât sunt întreţinută de ei. Sunt sigură că acest comportament nu va înceta nici măcar atunci când voi locui în Australia şi voi veni de două ori pe an acasă cu avionul la HighClass şi îmi voi permite vacanţe în… Caraibe. E doar o chestie prin care ei încearcă să amâne pe cât de mult posibil momentul terifiant în care eu voi lua contact cu universul drogurilor legale.

De ziua mea am împlinit 17 ani şi nu am simţit nimic. Mi-am rezervat doar câteva minute de linişte, ca în fiecare an, de altfel, când am meditat şi mi-am vorbit prieteneşte, mi-am povestit tot ce am făcut până acum şi mi-am demonstrat faptul că atâta timp cât am avut 16 ani a fost de-a dreptul extraordinar. Nu vreau să detaliez dar acum zâmbesc – adânc.

Şi de atunci, de joi adică, s-au întâmplat…chestii. Am fost pe la şcoală apoi am avut un weekend pitoresc acasă iar astăzi, luni, 20 decembrie încă 2010, am avut rolul vieţii mele. Irepetabil, inegalabil în ale penibilului, ireproşabil în ale prostiei: Moş Crăciun. Trecând peste partea asta jenantă, vreau să spun că eu chiar mă bucur că am făcut asta. Fac voluntariat de câţiva ani şi nu am câştigat niciodată nimic, pentru că de aia sunt voluntar; nu am câştigat niciodată nimic în afară de satisfacţie personală că am făcut pe cineva fericit. Astăzi am jucat pentru copiii de la o grădiniţă care atunci când l-au văzut pe Moşul apărând din spatele cortinei şi întrebând ce se întâmplă cu reflectoarele au sărit din scaune de emoţie, iar când m-am dus lângă ei, după piesă, nu îşi mai încăpeau în piele de bucurie că Moşul stă lângă ei. Merită să îi faci fericiţi chiar dacă peste câţiva ani o să afle că Moş Crăciun nu există ci a fost inventat de Coca Cola.

Welcome

Trecând de la vară la toamnă am decis să-mi testez super-puterile într-o activitate de mult uitată, şi anume naşterea unui nou blog. E greu ce-i drept, e mult de muncă şi puţin timp la dispoziţie însă am un secret: deţin răbdare şi perseverenţă îndeajuns cât să reuşesc ce îmi propun.

Blog la WordPress.com. Tema: Baskerville de Anders Noren.

SUS ↑