Căutare

Zid de gânduri

Aştept ca muzele să renască din propria cenuşă.

luna

Iunie 2011

Lângă Tecul Verde, la etajul 1

Am vrut să mă răzbun pe Univers dar ăsta ar fi fost un gând comun. Abia am acceptat ideea că în loc să plec de acolo drept consecinta a „boemismelor” pe care le-am permis, a trebuit să plec când mă simţeam tot mai bine.

Locul acela era ca o întoarcere la origini, acolo mă reinventam, mă finisam; acolo am renăscut în fiecare zi şi în fiecare zi am născut idei finisate, reinventate. Mă trezeam dimineaţa şi deschideam geamuri şi uşi, făceam cafea şi era frig dar tot aerul se dădea deoparte pentru mirosul acela de cafea. Stăteam ca un mini-şef în scaunul cu bambus şi aveam tot ce îmi doream, aveam simţul proprietăţii şi libertatea de a fi omul potrivit la momentul potrivit ideilor mele. Acolo mă simţeam ca acasă! Era acasă!

Veneam de la şcoală şi sufeream pe drum de dezhidratare şi pierdeam sânge – chiar şi în imaginaţia mea – de la atâta oboseală dar când deschideam uşa mă lovea un fum slab de beţişoare parfumate şi parcă îmi venea să spun „Sărut mana, mamă! Sunt eu, am venit acasă!”;de fiecare dată când încercam asta se auzea un ecou mic şi apoi se aprindea un bec o dată cu o idee asemănătoare cu Costache Giurgiuveanu şi al său „aici nu stă nimeni”. Şi îmi aruncam hainele peste tot şi mâncam lângă laptop apoi stăteam în balcon şi aşteptam ploaia ore întregi. Pe messenger primeam tone de texte, romane, iar telefonul suna până când mă opream eu şi nu mai îmi imaginam cum aş fi putut fuma în ploaie şi răspundeam cu o falsă amabilitate. Îmi făceam temele relaxat şi implicat până când ieşeam afară. În parcarea aceea zburau pungi de plastic şi lătrau câini fără pauză dar mereu era cineva cunoscut acolo. Pierdeam timpul şi mă întorceam târziu acasă, urcam 20 de trepte şi iar mă lovea parfumul din apartamentul unde făceam duş cu uşa de la baie deschisă şi comandam shaorma iarna la 10 seara. Băi apartamentul ăla era perfect; în dormitor fumul era portocaliu din cauza luminii iar când voiam să aşez chitara undeva trebuia să mut mereu teancuri de desene şi schiţe. Băi în apartamentul ăla m-am format ca om, acolo mi-am dat seama că viaţa e o călătorie, nu o destinaţie; acolo am crescut o prietenie şi am făcut-o să dureze, acolo am trăit tot felul de sentimente şi dacă acum simt ceva atunci simt cât de dor îmi e să stiu că nu e nimeni cu mine acolo dar să nu mă simt singură.

Când nu pot să dorm…

Bătrâna îşi aşeza liniştit buzele peste proteză la răstimpuri, murmurând greu texte cu puternice încărcături bisericeşti. Bătrânul dădea din cap regulat ca şi cum ar fi aprobat ceva în miezul unei discuţii fals banale, privea recolte pe câmp şi zâmbea la un gând în formă de bani. O altă bătrână respira discontinuu şi era vădit captivată de ceea ce se afla într-un sac de iută cu petec dintr-un buzunar de bluejeans. Şocant a fost când sacul a făcut două mişcări consecutive şi golindu-mi o ureche de casca vărsătoare de decibeli am recepţionat un sunet sugestiv – în sac era o raţă. Da, eram într-un tren de ultimă clasă deci şi confort la limita inferioară – mă îndreptam spre oraşul unde făceam pregătire pentru arhitectură. Aveam numai perspective în minte şi orice colţ de natură se transforma în linii de grafit şi grămezi cu resturi de radieră.

Într-un final am coborât din conservă şi peste puţin timp am ajuns la un liceu. Colegii mei vânau muşte pe afară; motivul pentru care nu puteam desena în ziua respectivă era pur românesc şi bazat pe faptul că sălile erau ocupate cu…diverse. Deodată E.M.I. (Energic, mic şi inventiv)  ne-a liniştit. El era studentul cu care făceam pregătire şi în şir indian ne-am carbonizat pe drumul spre apartamentul său – era vară.

A deschis uşa calm şi ne-am scurs înăuntru. Era beznă dar deodată E.M.I. a spus „să fie lumină” şi s-a făcut lumină – pentru că a folosit întrerupătorul – apoi s-a sprijinit de uşă şi a zâmbit promiţător. Când ne-am intors cu faţa spre interior ne-au dat ochii în lacrimi de emoţie. Discoball, un minibar in formă de glob geografic plin cu băuturi pentru adulţi, un sertar plin cu tutun fin, raft cu bong şi narghilea, colecţie de filme şi cărţi rare, chitară electrică, o canapea imensă şi neagră aşezată într-un unghi perfect pentru a-ţi fixa ochii în plasma cât jumătate de perete în timp ce te uiţi la un film. Totul era perfect, deja ne simţeam ca acasă, uitasem de admitere , aruncasem tuburile şi echerele.

Ne apucasem să improvizăm un fel de „adevăr sau provocare” şi la un moment dat am primit ordin să mă sărut cu o colegă.

Deodată se aude o voce puternică şi necontrolată întrebând „Ce fac fetele?”.

…era bunica mea la 9:30am căutând-o pe mama în cameră la mine…

Too fast too Eminescu

O să fiu un fel de Eminescu şi  voi medita asupra timpului pierdut. O să stau într-un hamac prins de castani solizi şi o să mă întreb unde s-au dus anii de liceu, când s-a terminat clasa a XI-a şi de ce nu am rămas cu trei tone de amintiri diverse şi amestecate. Voi face cerculeţe cu fum de ţigară şi voi râde de toate momentele de manifest forţat, bâlbe, unghii învechite, chiloţi peste pantaloni, sandwich cu parizer şi altele. Voi recalcula toate absenţele şi voi lua în considerare fiecare motiv pentru care aş fi putut face altceva decât ceea ce am făcut de fapt. Voi medita asupra relaţiilor şi a greşelilor şi a multor lucruri dar…deocamdată trebuie să îmi iau ceva de mâncare.

News

Scriu din bârlogul meu de la ţară. Da, m-am mutat. Nu mai locuiesc în orăşelul cu nume descris de o anumită persoană ca fiind ciudat. I-am lăsat pe proprietari în contradicţia lor şi am ajuns pe meleaguri ancestrale – „contradicţie” pentru că ei nu ştiu ce vor şi nu îşi imaginează că dacă închiriezi un apartament îţi asumi şi riscul ca mobila ta să se deterioreze în timp pentru că HELLO cineva o foloseşte…

Există câteva avantaje ale traiului aici, restul de până la 1000 fiind dezavantaje, desigur. Mănânc sănătos, am hârtie Zewa la baie, e mai calmă zona, stau la parter şi nu trebuie să urc un etaj de fiecare dată când mă întorc acasă, are cine să îmi gătească şi să îmi facă o cafea, eventual să spele vasele ş.a. DAR mă trezesc în fiecare zi la 5:30am şi peste o oră sunt deja în bus stop gândindu-mă că urmează iar 50 de minute de plictiseală după care ajung la jumătatea primei ore de curs şi trebuie să mă umilesc scuzându-mă că am întârziat – mereu spun aceeaşi poveste. Ajung întotdeauna mult prea târziu acasă şi încă mai am probleme cu împărţitul camerei, băii, internetului. Cel mai apropiat magazin e la 5 minute de mers şi nu e non-stop, există tot felul de animale dubioase, uneori mult praf; există vrăbiuţe care nu te lasă să dormi, tone de câini gălăgioşi, ţărani de strigă pe stradă, babe cu raze x ce scanează fără pauză când treci pe stradă şi, mă rog, tot setul. Am mai scris despre viaţa la ţară…

Nu am permis de conducere şi nu mă pot duce când vrea miocardul meu unde vrea encefalul. E frumos.Vreau camera mea în care să fie toate lucrurile mele, să fie în culorile dorite de mine, decorată aşa cum vreau eu, să pot picta şi desena în muzica mea, să stau cu cine vreau eu.

Nu am mai scris pentru că aşa am înţeles eu lucrurile. Am dispărut din peisajul tuturor, nu numai din peisajul blogului. Dar acum am încă o revenire, se pare.

Nu voi cere poze cu ţâţe şi alte chestii odioase pentru a mă inspira şi a mă mobiliza în ale scrisului. Am să încerc să mă adun. Mai am de şters nişte praf pe aici.

Blog la WordPress.com. Tema: Baskerville de Anders Noren.

SUS ↑