Căutare

Zid de gânduri

Aştept ca muzele să renască din propria cenuşă.

Etichetă

vis

Different

Ok…De când ai apărut mi-ai amestecat cubul Rubik si acum, in loc sa il refac, îl reinventez. Prinzi ideea? Uite încă una: înainte de tine în mintea mea se derula un fel de…Psycho iar acum am o nebunie, am Avatar, Harry Potter – think of the special effects. Problema e că mă inspiri şi nu e problema mea, e problema altora pentru că sunt a naibii de tare. I pop, sparkle and buzz electric. Vin idei la secundă şi entuziasmul meu bate recorduri.

Când am semnat asta am ştiut sigur că în subsolul paginii unei poveşti frumoase există şi menţiuni cu privire la durere de creier şi spirit. Nu e niciun compromis, Tibbs – era singura posibilitate. De obicei mă mişc şi gândesc dar când stau şi meditez ajung  la un film sinistru în care tu mă părăseşti iar eu mai zgârii o linie pe perete – lângă celelalte 5, cred. Astfel planul B va fi ceva măreţ: în caz că se întâmplă „minunea” eu devin lesbiană oficial, distrug psihic orice bărbat cu care interactionez şi vânez femei până la refuz. La un moment dat şi ele o să spargă iluzia că poţi trăi natural cu cineva, pe fundament erotic. Şi atunci, baby,  Jean Grey se transformă, iese Lestat din mormânt, se derivează ex sau nu. Sau poate doar devin singură, dorită şi fatal de imposibilă. Or să scrie cărţi şi or să facă filme, se vor înghesui la uşa ta acuzându-te sau acordându-ţi credit.

Iar tu o sa fii cu călcâiul lovit şi o să tânjeşti după ce ai avut iar atunci o să primeşti un apel. Răspunzi în dulcele-ţi stil clasic, îţi pică faţa şi închizi. Până să o aduni de pe jos mai sună o dată şi recunoşti numărul ăla şi în alfabetul Braille şi apeşi pe verde fără să scoţi vreun sunet. Te cheamă la apus, pe acoperişul unui bloc părăsit. Îţi cere nuditate sufletească şi o ţigară.

Ai veni…?

Când nu pot să dorm…

Bătrâna îşi aşeza liniştit buzele peste proteză la răstimpuri, murmurând greu texte cu puternice încărcături bisericeşti. Bătrânul dădea din cap regulat ca şi cum ar fi aprobat ceva în miezul unei discuţii fals banale, privea recolte pe câmp şi zâmbea la un gând în formă de bani. O altă bătrână respira discontinuu şi era vădit captivată de ceea ce se afla într-un sac de iută cu petec dintr-un buzunar de bluejeans. Şocant a fost când sacul a făcut două mişcări consecutive şi golindu-mi o ureche de casca vărsătoare de decibeli am recepţionat un sunet sugestiv – în sac era o raţă. Da, eram într-un tren de ultimă clasă deci şi confort la limita inferioară – mă îndreptam spre oraşul unde făceam pregătire pentru arhitectură. Aveam numai perspective în minte şi orice colţ de natură se transforma în linii de grafit şi grămezi cu resturi de radieră.

Într-un final am coborât din conservă şi peste puţin timp am ajuns la un liceu. Colegii mei vânau muşte pe afară; motivul pentru care nu puteam desena în ziua respectivă era pur românesc şi bazat pe faptul că sălile erau ocupate cu…diverse. Deodată E.M.I. (Energic, mic şi inventiv)  ne-a liniştit. El era studentul cu care făceam pregătire şi în şir indian ne-am carbonizat pe drumul spre apartamentul său – era vară.

A deschis uşa calm şi ne-am scurs înăuntru. Era beznă dar deodată E.M.I. a spus „să fie lumină” şi s-a făcut lumină – pentru că a folosit întrerupătorul – apoi s-a sprijinit de uşă şi a zâmbit promiţător. Când ne-am intors cu faţa spre interior ne-au dat ochii în lacrimi de emoţie. Discoball, un minibar in formă de glob geografic plin cu băuturi pentru adulţi, un sertar plin cu tutun fin, raft cu bong şi narghilea, colecţie de filme şi cărţi rare, chitară electrică, o canapea imensă şi neagră aşezată într-un unghi perfect pentru a-ţi fixa ochii în plasma cât jumătate de perete în timp ce te uiţi la un film. Totul era perfect, deja ne simţeam ca acasă, uitasem de admitere , aruncasem tuburile şi echerele.

Ne apucasem să improvizăm un fel de „adevăr sau provocare” şi la un moment dat am primit ordin să mă sărut cu o colegă.

Deodată se aude o voce puternică şi necontrolată întrebând „Ce fac fetele?”.

…era bunica mea la 9:30am căutând-o pe mama în cameră la mine…

Schnitzy

A fost dragoste la prima vedere. Ne-am iubit dinainte să ne cunoaştem. Îmi amintesc de parcă ar fi fost acum două ore fiecare detaliu al acestui periplu pe curcubeul iubirii. Eu şi Schnitzy în fiecare tablou fericit al vieţii mele. Îmi place când suntem împreună, profităm de intimitate şi ne răspundem pe rând la tandreţuri.

Ooo tu, Schnitzy, îţi mai aminteşti când am mers împreună la mare şi după ce ne-am întors de la petrecerea de pe plajă am admirat împreună răsăritul? Mai ştii când tu mergeai pe bicicletă iar eu pe role şi la un moment dat am intrat într-o groapă şi am căzut amandoi? – dar am râs după aceea. Când te-am prezentat părinţilor şi tu aveai emoţii – arătai aşa de bine în cămaşă încât pe mama ai cucerit-o din prima iar tata te-a invitat la un pahar de vin. Ţin minte şi acum ce faţă ai făcut când te-a întrebat mamaia dacă eşti evreu. De parcă ea ar fi putut sta în calea fericirii noastre…

Schnitzy, mai ştii când am rămas blocaţi în trafic patru ore şi în loc să ne enervăm am dat drumul la muzică şi am făcut petrecere cu bere fără alcool? Sau când am furat corcoduşe de la vecinii lui Mădă? Câte amintiri, Schnitzy…

Mi-ai promis că nu o să permiţi ca cineva sau ceva să fragmenteze axa noastră de ascensiune spirituală, mi-ai promis că într-o zi vom fugi în lume şi vom juca ţomanap în gară până când va veni următorul tren iar atunci vom alerga să îl prindem şi vom râde de controlor şi vom plăti mai puţin pentru că vom folosi carnetul de elev.

Îmi amintesc de felul în care am scăpat de emoţii când jucam la festivalul de teatru şi te-am văzut în primul rând aplaudând şi spunându-le celor din jurul tău că sunt iubita ta şi că eşti mândru de mine. Mai ştii când ai căzut de pe cal şi eu am venit cu un plasture ca să îţi pui la degeţel? Mai ştii când am făcut un castel de nisip şi a venit un val mare şi ne-am speriat dar marea ne-a făcut cu ochiul şi l-a ocolit ?

Schnitzy, mi-am amintit de ora de mate la care făceam gălăgie şi după ce că nu ştiam nimic profa ne-a pus 3 şi ne-a dat afară. Apoi ne-am certat cu Mariana, Administratora, care se vulcaniza (derivat de la vulcan ) pe motiv că nu trebuia să stăm pe holuri aşa că ne-am dus la bibliotecă şi am jucat Bomberman – îmi plăcea să stau lângă tine, miroseai aşa frumos…

Atâtea amintiri, dragul meu Schnitzy…Tind să cred că iubirea noastră e un cerc…

P.S. Schnitzy este un motan.

 

Al 17-lea

În asemenea zile îmi rezerv câteva momente pentru a medita. Îmi răsună în minte versuri precum „…have yourself a merry little Christmas…”, „I’m dreaming of a white Christmas” şi „from now on our troubles will be miles away…” şi îmi ordonez în memorie imagini cu fiecare Crăciun prin care am trecut până acum. E frumos să vezi oameni aglomerând străzile cu intenţiile lor de a nu lăsa această zi să treacă precum una obişnuita, să vezi cum majoritatea oamenilor din jurul tău se străduie să fie mai buni, să-i vezi abţinându-se de la comentarii şi cuvinte crocante.

Ne place tuturor Crăciunul pentru că este o iluzie. În câteva ore voi sărbători pentru a 17-a oară în viaţa mea şi încă nu mi-am pus o dorinţă.

Mi-aş dori să am un Crăciun aşa cum mi-l imaginez. Aş vrea să mă trezesc în vapori de aromatherapy cu scorţişoară şi să calc în nişte papuci curaţi, să mă plimb agale prin casă şi să am impresia că nu e nimeni prin preajmă dar ceva muzică clasică să cânte pe un laptop aruncat pe birou iar un ceai cu coji de portocale să mă aştepte pe masă. Să fie cald iar pe geam, prin mătase, să văd fulgi fără vânt. Iar apoi să apară pe rând mama, tata, sora mea – ne salutăm, ne pupăm simplu fără schimburi de replici pompoase, să facem glume ca în filmele americane şi apoi să dispar din peisaj desfăcând o clementină şi lâsându-i cojile pe calorifer. Şi aş vrea ca apoi să ma regăsesc la biserica ortodoxă dar încă de la începutul slujbei, să fiu eu cea mai tânără dintre bătrâni şi să ştiu exact pentru ce m-am dus acolo. Şi m-aş feri de ochii cunoscuţilor şi de buzele lor pline de urări false – aş sta în cel mai ascuns colţ iar Jesus m-ar înţelege. Şi nu ştiu ce aş vrea să fac după ce voi fi ieşit din biserică – probabil aş zâmbi tâmp şi m-ar durea în cot de şireturile niciodată legate ale bocancilor.Îmi doresc Crăciunul acela înainte de care am ţinut post cu adevărat pentru ca în ziua de final eu să mă pot bucura cu adevărat de mâncarea pregătită în ajun. Îmi doresc un Crăciun anunţat de colindători adevăraţi, cor pe două voci, artişti îmbrăcaţi în negru cu eşarfe roşii. Şi aş vrea să plec după masa în familie, să merg să mă întâlnesc cu cei mai dragi prieteni ai mei şi să râdem până la durere, să bem vin fiert şi să ne înecăm în fum, să încăpem mulţi într-o cameră mică, să ne împrăştiem pe canapea şi să fie mai mult decât o petrecere cu apă plată şi lămâie iar la final, cel mai nebun dintre noi să fie beat şi porno, să vină şi să mă ia de umeri şi să îmi şoptească „Christmas, my child, is love in action!”.

Nu mă interesează câte persoane vor citi asta dar sincer scriu, vă doresc să reuşiţi ce vă propuneţi, să obţineţi ce vă doriţi pentru că atunci sunt oamenii fericiţi, când au ce şi-au dorit – şi nu doar de Crăciun ci pe viaţă.

Motivul pentru care visele mele nu îşi găsesc niciodată deznodământ

Stăteam la balcon, la etajul 10, fumând o ţigară medicinală cu aromă de vişine şi ciment de plombe în timp ce fredonam Killing me softly de la The Fugees. Era o seară de semi primăvară-vară, genul acela de îmbâcseală călduţă cu claxoane, copii pe role, păsări, mame cu îngheţată, puberi cu berea drept prelungire naturală a mâinii la scara blocului – la altă scară decât a lor. Îmi plăcea. Vedeam zidari cu crustă de var, gagici în rochiţe uşoare, câini destrăbălaţi, copii ce veneau de la baschet şi toată atmosfera asta nu mă atingea deloc, de parcă ei erau intr-un glob de sticlă şi eu îl abuream din când în când ca mai apoi să desenez scene absolut macabre din thrillerele bine cunoscute ale lui Ion Creangă. Loveam ţigara după ceafă iar scrumul cădea pe spatele vreunei păsări ce zbura şi mă bufnea râsul născând metafore precum „scrumul prinde aripi” sau „zbor mărunt de scrum”. În fine…şi cum râdeam eu de tot ce vedeam pe jos şi îmi imaginam tâmpenii, văd cum un beţiv pe bicicletă loveşte o domnişoară. Duduia sare ofuscată şi începe să strige piţigăiat, beţivul îi dă un capac prieteneşte şi îi spune râzând alcoolic ” Păi dacă eşti căscată…”. Băi şi exclam ” Ce proşti!”. Băi şi deodată aud o voce de goblin „Poţi să o mai spui o dată..!”. Mă uit spre balconul din stânga – un goblin. Muzica s-a oprit, apa şi-a schimbat molecula, iudeii aşteptau a doua venire a lui Iisus – iar eu m-am apropiat de marginea balconului  cu textul ” ‘sup dog? Ce cauţi aici?”. Nu, doar o secundă am fost uimită, după aceea am râs în mine de penibilul situaţiei. Şi îmi spune „Beau un ceai la balcon şi m-a bufnit râsul de prostia ălora de jos…dacă ai şti tu când a început totul…”

Şi glanda mea de curiozitate îşi avea receptorii în urechea internă, a ajuns stimulul la talamus iar răspunsul a fost o secreţie de curiozitate cu creştere spontană. Deci ploua torenţial cu curiozitate, dar nu puteam să mă trădez şi am zis doar „Nu ştiu şi vreau să aflu. Ajută-mă în sensul ăsta”. Nu ştiu dacă aţi văzut vreodată un goblin sărind dintr-un balcon în altul dar tot ce pot spune e că sentimentul este de… Harry Potter. Îşi ia o ţigară din pachetul meu, îşi ia o doză de Pepsi din minibar şi se aşează pe pragul dintre camera mea şi balcon. Eu mă simţeam în plus – deja. Adică puteam să plec, Cedric (aşa îl chema), goblinul, jumătate de buletin,  era ca la el acasă; eu aveam să mă intorc în rol de musafir şi să îl intreb unde e baia sau să uit in ce parte se deschid uşile. Avea aerul acela de om ce răscoleşte în amintiri de cu trei generaţii în urmă şi îşi caută cuvintele cât pentru a începe o propoziţie. Eu împietrisem, eram deja plină de excremente de porumbel de la atâta aşteptare şi tăcere. Dar deodată spune …

VA URMA…

Recomandata nr. 349875875piSQRT2 – pentru Jesus

Oh Jesus unde eşti ca să vezi ce fac ăştia de ziua ta? An de an îşi dau toţi ochii peste cap şi încep să le curgă bale ca la rabie ca să mai cânte un colind. Toţi născătorii de muzică proastă se strâng în consiliul nesfânt al colindătorilor ordinari şi mai scot câte un CD cu muzică proastă. Aceleaşi colinde româneşti şi aceleaşi cântece de Crăciun în engleză sunt compilate în albume odioase iar apoi împrăştiate la comanda bestiei cu pleată rară, Hruşcă. Dar cine sunt aceşti oameni care cumpără CD-uri cu colinde? De fapt, cine sunt aceşti oameni care ascultă măcar muzica aceasta proastă şi se uită la videoclipuri cu fete la patinoar cântând Jingle Bells sau mai ştiu eu ce alte fenomene oripilante.

M-am săturat de clişeul cu Vis de iarnă cântat de Andra, marea divă care îi toarnă un copil lui Măruţă. Mi-a reproşat cineva că sunt insensibilă pentru că nu îmi vine să plâng atunci când ascult melodia aia. Zău aşa, eu nu plâng pe manele uitându-mă la Andra cum poartă o pisică polară pe cap.

O să apară Trăistariu cu vocea lui de Maria Lătăreţu, la fel de fake&gay cum ne-a obişnuit încă din epoca Valahia; şi Talisman care toarnă un videoclip la mânăstire, ca săracii…

Dar peste toate va cădea triumfător cel care este junior din naştere şi va rămâne aşa in vecie. Cel care nu poate muri pentru că nu a fost niciodată viu, cel care face bani râzând de Emilia Popescu: Ştefan Bănică Jr. Acest Elvis Presley de România care nu are somn un an întreg, care poartă capse pe fermoarul pantalonilor în mişcările sale ce trasează sinusoide din bazin şi îşi foloseşte talentul exact cum nu trebuie. Superlove? Concert de Crăciun? Rock’n’roll Band?

Vezi, Jesus, ce fac ei de ziua ta?

 

De ce nici de data asta nu am dormit

Pregăteam un joc de volei. Tot liceul era agitat. Direcțiunea a mobilizat diverse televiziuni locale precum Zero TV pentru a transmite meciul in toată splendoarea sa. Nimeni nu știa cine cu cine joacă, de ce, pentru ce. Toți știau când și unde și au avut grijă să vină cu intreaga multitudine de proști pentru a forma mulțimea în delir. Eu m-am trezit răpită și plantată pe un teren de volei. Două tipe se chinuiau să pună plasa in timp ce fredonau Bamby – de ce pana poetului național și proaspăt decedat Adrian Păunescu ai vrea să îți plângi durerea în adidași pe zgură și pe „…și nu știam că plâng de dorul looooOooOorrr… „?

Una din ele, despre care nu am știu dacă era colegă de echipă sau un inamic redundant, era sictirită la pătrat. Era atât de sictirită incât pentru ea s-au căutat superlative speciale dar negăsindu-le au numit-o Elwira. A trecut prin diverse ipostaze de Eliwira Muta, Elwira Băloasa etc. și toate datorită feței ce exprima o veșnică nemulțumire. Arăta ca o femeie adevărată: râs fals, păr fin pe antebrațe, păr blond cu rădăcini negre, sâni depărtați.

Când am început încălzirea mi-am cunoscut colegele de echipă. Una din ele avea față de Luminița. Părea așa ruptă de lume și bătută de soartă. Avea chip de fată de casă, presupun că tăia și găini și hrănea oile. Purta aparat dentar cu brackets verzi de parcă veșnicul borș de legume îi rămânea la păstrare între dinți – nu era greu să observi asta pentru că nu râdea ci își țuguia periodic buzele ca un cimpazeu plictisit. Purta teniși dați cu praf de cretă ca să pară albi, șosete cu danteluță, pantaloni 3/4 și gogoșari cu dungă atât de groasă încât dacă îi dădeai o palmă la fund ii scoteai cu patentul de acolo. Avea părul prins cu coroniță și avea șuvițe blonde de la banchetul din clasa a 8a. O alta arăta ca o bucătareasă de cantină: un chip cu râs de femeie cu 8 clase și liceu la seral, trunchi cu bust normal și niște șolduri plus picioare cât o săptămână de post, adică mari și greu de îndurat.

Mă uitam în jurul meu și am spus „Jesus, de ce a trebuit să aduci asemenea maneliste în jurul meu?”  Brusc imi sună telefonul – era Jesus, foloseam hands free. Toți ochii erau pe mine.  Îmi spune „Îmi cer scuze dar cea care trebuia să fie în locul tău își dă examenul de latină și nu a putut fi prezentă. Tu erai singura persoană care nu avea nimic de făcut astăzi și am zis că în loc să freci menta mai bine te amuzi și tu.” Eu zic  „Păi bine și ce am făcut ca să merit asta?”. El raspunde ” În principiu nimic dar acum sunt prea ocupat ca să schimb ceva. Hai că mă duc la un BlackJack – mă așteaptă Filofteea.”. Închide, mă scutur de ochi și mă uit în jurul meu.

Nu cred în destin dar se pare că așa trebuia să fie. Cât timp vorbeam eu cu Jesus am pierdut realitatea momentului și nu mi-am dat seama că eu făceam notă discordantă cu tot ceea ce era în jurul meu, pe teren, zic. Aveam dread-uri roșii, jeans negri, skater shoes roșii și un tricou verde pe care era un disc alb, sub el scria „Punct de vedere” – amprente dadaiste. De obicei nu mă laud cu tatuajele mele exemplare de pe antebrațe și zona cervicala a coloanei vertebrale dar căldura mă împiedica să port straturi de lână și denim cu căptușeală ca eschimoșii moderni. Prezența mea era vădit remarcabilă dar mai un fapt notabil nu erau colegele mele de echipe ori adversarele periculos de ridicole ci arbitrul, domnul Mârțoagă.

Avea în jur de 45 de ani, chelie și păr lung, dinți de fumător și cearcăne de jucător de poker. Arbitrul era singurul profesor multifuncțional al liceului: el arbitra, umfla mingi, era băiat de mingi, băiat de prosoape, mâncător de semințe, cizmar, maseur profesionist, secretară și, nu în ultimul rând, profesor de educație fizică și sport – toate part time pentru că în restul timpului se ocupa de medierea conflictelor interumane și anihilarea fenomenului de bârfă la clasele V – VIII. Soția lui murise la naștere, când l-a născut pe unicul moștenitor al său, Sorin Mârțoagă; arăta ca un artist eșuat și cânta la strană.

Încălzirea s-a desfășurat pe modelul servici – out – recuperare de minge – servici ș.a.m.d. dar meciul trebuia să înceapă, lumea era deja la a doua pungă de semințe, liliputanii se înecau în coji iar ţiganii  se dezhidratau de la atâta rasism. Meciul a rulat pe același sistem la început dar majoreții le-au făcut pe fete să se mobilizeze și să joace pe modelul servici – două pase – a treia peste plasă – preluare – pasă – peste plasă – punct – servici – … ș.a.m.d.  Cred că tot Jesus era de vină când s-a schimbat situația și jocul a început să devină joc. Mă mișcam eroic pe teren, venea mingea spre mine, scoteam din buzunare colțuri de masă ca să lovesc mingea și să înscriu, Luminița îmi pasa și apoi înscriam ca un zeu. Elwira își creștea sictirul absolut exponențial iar eu sesizând i-am spus să ia niște pietre să-și astupe gaura din mână ca să mai ricoșeze și din ea mingea din când în când, iar duduia s-a enervat și a lovit-o cu capul atât de tare încât atunci când am preluat-o m-am lovit. M-am lovit atât de tare încât am crezut că nu mai pot face copii. Am căzut. Mulțimea a tăcut, muzica s-a oprit și a început un pasaj din Ameno, ca atunci când a murit papa. Eram în genunchi, trăiam scena din Troia, urma să mi se taie capul, presupun, dar nu! m-am ridicat în toată gloria mea și mulțimea a intrat în extaz, a început Whiskey in the jar de la Metallica și reîncepe jocul. Adrian Păunescu îmi zâmbea din primul rând, de lângă Olga Tudorache.

Primesc o pasă, urma să dau peste plasă. O văd, sar, mă întorc la 180 de grade, mă mișc fără defazaj, întind mâna, crește suspansul și…

…îmi sună telefonul – era alarma cu Lost song de la Cat Empire. 5:30am – aveam prima oră fizica.

De ce iar nu am putut să dorm

Meditam aşa cum numai eu pot medita; camera era cu susul în jos. Ba nu, de fapt eu măturam podeaua cu părul, stăteam pe canapea, cu picioarele pe perete. Motanul torcea pe burta mea. Ascultam Iluzia unei insule cântată de Valeriu Sterian. Prin cameră se perindau gândurile mele. Eu câştigând Oscarul, Santana luând lecţii de chitară de la mine, o fermă de hamsteri şi dihori, eu dansând împreună cu iubirea mea imposibilă, suicidul meu, lume plângând, petrecere in cinstea mea, eu singură bucurându-mă de o ţigară, râuri de vodka, Dumnezeu, lacrimi, pisici alergând în jurul sarcofagelor egiptene, frunze de tei câzând pe alei de toamnă, baloane cu apă, Cenuşăreasa cu pantofi cu şireturi ca să nu îi mai piardă, carnaval la Rio, gondolier fără cap, Johnny Depp fumând iarbă, eu pictând flori de cireş, tatuaje zburând în aer. Toate semănau cu un fum, fantasme, iluzii, vise şi toate erau cu susul în jos şi se mişcau haotic. Năşteam atât de multe idei încât se aglomerase încăperea, mă agita şi se observa în gândurile mele căci toate personajele nou apărute deveneau sociopate, psihopate – situaţia scăpa de sub control. M-am încruntat şi am ţipat „Gata! Ajunge!”. Toate gândurile mele s-au blocat şi se uitau la mine. Brusc au început să se dezintegreze şi să îmi intre înapoi în cap. Motanul s-a trezit şi mă privea confuz. M-am ridicat şi m-am aşezat cât de cât uman pe canapea, camera şi-a pus josul jos şi susul sus. Am răsuflat uşurată. Mă uitam iar în jurul meu, un gând a vrut să iasă. I-am văzut capul, era un copil murdar de ciocolată pe faţă. M-am uitat urât la el şi s-a retras. Am mormăit „Gânduri neserioase…nu ar trebui să le las atâta libertate…”. Motanul a sărit de lângă mine şi s-a dus jos să mânânce. În timp ce el spărgea granule cu peşte eu mi-am aprins o ţigară şi am început să fac cerculeţe, apoi cerculeţe trecând prin cercuri, corabie cu piraţi somalezi – am scuturat capul, mi-am spus „Nu, nu…ăsta e alt gând”. Era aiurea. Melodia deja se schimbase, era Velvet Underground – Sunday Morning. Am început să fredonez. „Sunday morning, praise the dawning…WTF?! E duminică?!” Era imposibil să fie duminică şi cu toate astea era duminică pentru că melodia aceea era în playlist – ul pentru duminică şi indubitabil, era duminică. Înnebuneam!! M-am ridicat, am început să mă agit prin cameră. Motanul se uita la mine curios. Eu târâiam după mine o gaşcă de pitici – cică mergeau la adunat de provizii pentru iarnă. Mă enervau, m-am uitat afară şi erau numai frunze de tei pe jos, o mare galbenă – ceva de vis. O carte se transforma în hârtie igienică pe masă. Mă trezesc cu Hamlet lângă mine şi îmi arăta un ceas. Îi dau un capac după ceafă şi mă opresc brusc, în mijlocul camerei. Deci muzica a stat, scrumul a căzut din ţigară, şerifii s-au sinucis, frunzele s-au oprit în aer, vinul nu mai fermenta, mie mi-a apărut un beculeţ aprins la tâmplă şi am strigat către mine „E duminică! Bineînţeles că e duminică. Ieri a fost sâmbătă, mâine e luni…” Am inspirat şi am expirat adânc, m-am aşezat pe canapea şi a venit şi motanul. Torcea şi se alinta. L-am întrebat „Ne iubim sau ce?” şi aşteptam răspunsul.


A trântit uşa şi a înjurat că a întârziat cu două minute peste 8:30. A lăsat o urmă de parfum atât de densă încât devenea 6D. Era tata. Urăsc zilele de luni…

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com. Tema: Baskerville de Anders Noren.

SUS ↑