Căutare

Zid de gânduri

Aştept ca muzele să renască din propria cenuşă.

luna

Octombrie 2009

Despre petrecerea de Halloween

…la care nu am fost nu am ce să scriu.

E clar că americanii, în lipsă de istorie, s-au gândit să aibă şi ei trei chestii numai ale lor: Valentine’s Day, Thanksgiving Day şi Halloween. Astfel au devenit celebri, mai celebri, chiar, când toate ţările jenante, inclusiv România, s-au apucat să le copieze sărbătorile.

Apreciez atmosfera autumnală cu copaci semi-golaşi, frunze deshidratate din gama galben-maro, vânt crepuscular fluturând crengi şi tufe în lumina felinarelor din dovleac din orăşelele pline de copii americani vânând dulciuri cu „trick or treat”-ul lor. Îmi plac creativitatea revărsată peste costume şi costumele în sine, tonele de dovleci sculptaţi şi agitaţia din seara de Halloween dar îmi plac acolo, unde ar trebui să fie.

Halloween-ul nu îşi are rostul într-un liceu cu două etaje şi parter mirosind a toaletă, într-o bibliotecă cu cărţi scrise de medici nutriţionişti şi tablouri cu critici literari. Desenele faciale nu-şi găsesc locul pe feţe de încă-manelişti sau close minded ever care până mai ieri se pierdeau în prejudecăţi şi se considerau trend setters ai liceului. Un chip bleg cu împrăştieri de linii ale unui creion kajal de la Avon nu transmite nimic.

Nu vreau să văd profesoare sâsâite invitând elevi la o petrecere eşuată începând de la invitaţiile prost realizate şi terminând cu măşti de duzină ori dovleci de hârtie.

Dar  dacă asta a fost cândva o sărbătoare a irlandezilor, fie ei ajunşi în America, iată că acum e atât de comercială încât ajungi să îţi dai seama că nu vei vrea să sărbătoreşti aşa ceva niciodată în viaţa asta ori în următoarea.

Ca fapt divers mărturisesc că data viitoare când e Halloween sau Valentine s Day nu mă duc la şcoală.

Anunțuri

Legile lui Murphy în viaţa particulară

Se spune că dacă ceva rău se poate întâmpla, atunci se va întâmpla cu siguranţă. Pe de altă parte, majoritatea accidentelor stupide şi aparent uşoare au loc în casă. Punem acoladă şi avem un sistem de două ecuaţii, ambele fiind adevărate simultan (din cauza sistemului, desigur).

Deşi sunt de cele mai multe ori de o nesimţire crasă, presată de circumstanţe, am ales să fac curat în casă. Mai pe scurt să şterg praful care mai avea puţin şi devenea sol fertil. Dar iată, lăsate în voia lor lucrurile au tendinţa de a merge din rău în mai rău şi desigur, dacă vă simţiţi bine cu ideea asta, eu zic să nu vă îngrijoraţi, vă va trece. Revenind; ştergeam praful ca orice om normal care şterge praful. Chiar mă acomodasem cu ideea, uitasem că suma inteligenţei pe planetă este constantă dar că  populaţia se află intr-o continuă creştere.şi lucram cu responsabilitate (un cuvânt ce rareori poate fi pus în aceeaşi propoziţie cu numele meu).

Ştiu că secretul de a fi plicticos constă în a spune absolut totul, dar risc să provoc valuri de plictiseală prin următoarea mărturisire: tubul de spray pentru mobilă ce mi-a căzut peste unghia degetului mare de la piciorul stâng a fost făcut special pentru asta, şi simt că am plătit pentru toate păcatele de până acum căci aproape am intrat în moarte clinică de durere după ce mi-a strivit degetul când a căzut de pe pat (lungă frază…)

Într-adevăr, nici o problemă nu este atât de mare încât să nu poată fi încadrată undeva. Mă simt stupid, dar încă mă mai doare degetul…şi, ştie toată lumea, pe Pământ doar două lucruri sunt omniprezente: hidrogenul şi proştii.

M-am născut pe Planeta Fraierilor şi când mă uit în oglindă îmi amintesc de casă (mai ales după întâmplarea cu spray-ul).

P.S. Ştiu că e blogul meu şi că ar trebui să fiu zeiţă pe aici, cu o părere extraordinar de bună despre mine,  dar să îţi dai cu un tub peste unghie e de tot râsul…

Extraordinarele aventuri ale lui Dorel, cocoşul metrosexual, în Ţara-Brânzei-care-pute partea III

PARTEA I

PARTEA II

…ru fiica sa.  Un peruş (Era fiica adoptivă a împăratului şi nu era găină, ci papagal. Era fiica lui, oricum) alb cu moţ galben pai şi ochi mici, negri şi rotunzi asemănători cu ocelii unui polichete. Pe întreaga planetă era vestită pentru frumuseţea ei izbitoare şi pentru faptul că făcea farmece şi vrăji.

Fata (Numele ei era Nuţa dar prietenii şi familia îi spuneau Băh sau Măh): Tată, am o propunere extraordinară. Lasă-mă pe mine să îi dau nişte probe acestui semi-mascul.

Împăratul Gri-Jegos:Bine, Măh, dacă ţii neapărat …spune-mi ce idei ai. (iar ea se apropie şi ii şopteşte ceva la ureche)

* * *

De data aceasta Dorel şi fetele…a…şi căinele se plictiseau cumplit. Mureau de plictiseală, se dizolvau, se topeau, se măcinau, se scurgeau de plictiseală. Tragic.( Dacă ar mai fi continuat în aşa hal plictiseala lor nu ar mai fi existat final la scursura aceasta de poveste şi presupun că amicul Creangă ar fi strâmbat din nas) Dar iată că imediat văd că primesc un buzz pe iPhone-ul lui Dorel. Erau aşteptaţi la intrarea principală, în faţa web cam-ului pentru noi ordine.

Făcând întocmai, Dorel şi debilii, află că de data aceasta avea să fie o întrecere între câinele lui Dorel şi pisica fetei lui Gri-Jegos (E dureros să ştii că o papagaliţă îi poate fi stăpână şi nu cină ori gustare unei pisici…).

Măh/Băh: Trebuie să mergeţi să adunaţi trei capcane de Dionaea Muscipula şi câte 3 ampule de stea de mare. Toate culese în şpagat pe două scaune ţinând un cuţit cu un pahar pe el între dinţi.

E uşor de imaginat că în clipa în care s-a dat startul pisica a fugit glonţ pe când câinele încă se mai lega la şireturi. Dar iată că acesta din urmă nu era prost tot timpul şi se aşeză într-un loc, la o ţigară, pilindu-şi unghiile (exact ca la desenele fraţilor Warner). Când pisica s-a întors în cea mai mare grabă, câinele o opri şi cu o mutră care cerea un pumn îi spuse: „Splendidă felină, nu ai vrea să îmi dai mie dioneea şi picioruşele de stea de mare? Eu sunt bătrând iar tu eşti tânără şi zveltă iar de te vei duce să aduni iarăşi acestea te vei întoarce cu mult înaintea mea.”. Aici apăru dovada că pisicile nu sunt mereu isteţe, ci pot fi chiar fraierite. Astfel, îi dădu câinelui cele culese şi se duse după altele. Bineînţeles că acesta din urmă a minţit pisica şi în trei minute (Da, trei minute. Aşa se face în basme. Chiar şi în cele modern- semi-debile) fu la curtea împăratului cu cele trebuincioase.

Chiar dacă Gri-Jegos aproape făcu atac de cord când văzu câinele pe role, alergând cu o pungă de supermarket în dinţi. Fata îşi dădu seama că a lăsat-o imaginaţia şi în cele din urmă a acceptat să plece cu Dorel şi grupul purtător de sindrom Down.

Pe drum, evident, Fetiţele NoPowerPuff au jucat non-stop FFP. Dar nu asta contează. Cel mai important este că Toate drumurile duc la…dragoste şi că dincolo de aparenţe există în fiecare dintre noi un suflet gata să primească şi să dea căldură şi dragoste indiferent de cât e cursul euro, chiria aparamentului sau factura la gaze. Astfel Dorel şi-a dat seama că o iubeşte pe Măh şi , spre norocul său, sentimentul era reciproc; iar fetele şi-au dat seama că e un prieten bun câinele lui Dorel şi au decis să rămână împreună, schimbându-şi numele din Fetiţele NoPowerPuff în Gaşca FFP.

* * *

Ajunşi în Ţara Brânzei-care-pute Spânul îl decapitează de urgenţă pe Dorel în speranţa că va rămâne cu fata. Dar Măh era, după cum am spus, tătic în chimie-biologie şi farmece-vrăji. Luă capcanele de Dionaea muscipula şi ampulele de stea de mare, le făcu ceai şi turnă peste cadavrul lui Dorel. Acesta îşi reveni brusc lăsându-i pe ceilalţi şocaţi: Avea penele lucioase, o faţă ce nu mai inspira milă, Converse în picioare, cravată slim cu nod elegant şi jachetă de piele. Practic era un nou Dorel şi, fiindcă murise şi înviase apoi jurământul făcut către Spân se rupse. Astfel urmă un monolog:

Doamnelor şi domnilor, mă aflu în această zi aici doar datorită bunilor zei şi iubitei mele Nuţa care a avut grijă ca eu să mă pot învia şi să rup jurământul de care voi, dragilor, nu ştiţi nimic. Da, cândva i-am jurat Spânului credinţă eternă pentru a-mi salva viaţa. Cu alte cuvinte nu el e nepotul tău, împărate, eu sunt acela. Da, tatăl meu e Împăratul Alb iar voi, fetelor, sunteţi verişoarele mele. Mulţumesc prietenilor mei pentru susţinere şi ajutor şi…am emoţii dar, scumpă Nuţa, vrei să fii soţia mea?”

Se ştie că ea a acceptat, căci altfel nu ar mai fi basm pseudo-cult. Şi, da, ca în orice basm, Spânul a fost răpus de furia Găştii FFP. A fost călcat în picioare de 1,2,3 şi Câine. Nunta celor doi a durat trei zile şi trei nopţi, şi normal şi probabil încă se mai ceartă de la banii câştigaţi şi de la faptul că Împăratul Roşu a dat mai mulţi bani la organizarea nunţii decât Împăratul Gri-Jegos.

Sfârşit





Portret: Adrian Pescariu

E foarte greu să îţi dai seama cine e Adrian Pescariu.  Acum ceva timp am descoperit iadul, în varianta mea: cinic, îngreţoşător, chinuitor, Adrian Pescariu. Eu cu el în aceeaşi cameră jucând jocul cu scaune pe melodii Inna, Play&Win, Radu Ile şi Aurel Moldovan. De fiecare dată când muzica se opreşte el îşi aşează funduleţul de damă pe singurul scaun şi râde cu vocea sa de artist-wanna be.

Se pare că acest nu demult anonim este un semi-zeu în pluripotenţa sa. Presa îl ridică la rang de nemuritor aka geniu pe motiv că A.P. şi-a început cariera undeva pe la 15 ani. Practic e un artist complet, împlinit şi etern prin definiţie. E mai mult decît Napoleon, căpătând astfel titluri de make-up artist, designer şi hair-stylist.

În şcoala generală era cel care făcea parte din decor. Practic decorul clasei era livrat cu tot cu el. Nu putea avea prieteni decât atunci când aducea minge de fotbal şi, oricum, nu îl alegea nimeni în echipă, la sfârşit rămâneau el şi mingea. Unii credeau că nici nu ştie să vorbească. Mai târziu, când a învăţat cum se foloseşte telecomanda, a aflat de la TV de lifestyle&beauty şi chiar dacă nu ştia cum se pronunţă l-a captivat pe viaţă.

Nimeni în afară de el nu ştia că era printre puţinii care puteau să deseneze, să facă haine pentru păpuşi si să le coafeze. După ce a terminat gimnaziala a ajuns – sau nu- la liceu. Nu ştim ce a făcut acolo dar mai mult ca sigur a avut loc un fenomen care avea să schimbe soarta lumii mai puternic decât „Evrika!” lui Arhimede. Şi-a dat seama că el poate, că vrea, că e mai bun decât ceilalţi şi că in fact nu e atât de idiot precum pare. A învăţat să machieze şi să dea design-ul outfit-urilor. (Mai mult ca sigur a practicat pe propria persoană la început…)

E mai rău decât Elena Gheorghe lăudându-se că e virgină. E o manea a vieţii, e o manea a adevăratei arte.

Din fericire nu a ajuns încă la stadiul de vedetă, ceea ce e o cheie spre Nirvana pentru mine, personal.

El e acel „creator de modă” care nu creează nimic. Are o voce de domnişoară virgină şi colecţii de opresc copiii din creştere. Nu îţi inspiră nimic, are o freză gay like motiv pentru care pozează şi în ipostaze ce provoacă milă. Nu mai poţi avea aşteptări de el căci deja el, chiar şi prin nume, e jenant şi hopeless.

Nu a durat mult până ce am realizat că suntem binecuvântaţi (a se citi „blestemaţi”) cu Adrian Pescariu, chiar dacă e inofensiv ca un pudel în cămaşă de forţă. A trebuit să îmi sacrific neuroni pentru a urmări câteva emisiuni tv cu şi despre A.P. Practic am căzut de pe scaun când am văzut „viziunea artistului asupra realităţii şi feminităţii”. Practic am rămas 😐 . Colecţii cu nume banale gen Summer Nude şi FlowerPower sunt de-a dreptul non-creative, ca să nu mai spunem că lucrările sale sunt lipsite de farmec.

După ce am riscat cu preţul vieţii am ajuns la concluzia că A.P. NU EXISTĂ!! Există doar un puşti cu voce de personaj de desene animate pe care nu îl urăsc fiindcă s-a născut ci pentru că noi doi coexistăm pe planetă.

Mi-a luat cuvintele…

Extraordinarele aventuri ale lui Dorel, cocoşul metrosexual, în Ţara-Brânzei-care-pute partea II

[[[Începusem cu     Extraordinarele aventuri ale lui Dorel, cocoşul metrosexual, în Ţara Brânzei-care-pute partea I

Continuăm cu…]]]

După cum se pare, e prea uşor de anticipat ceea ce a urmat: Dorel, acompaniat de regimentul fătucilor fără degete, şi-a urmat calea. În mod normal ar fi trebuit să se întâlnească şi cu ceilalţi, precum Gerilă, Fomilă, Păsări-lăţi-lungilă dar chiar când era în mijlocul întrebărilor existenţiale a primit un SMS de la Setilă. În SMS scria:

Impresarul nostru şi-a luat o vacanţă şi nu mai putem să venim să ne jucăm rolurile, mai ales că după ce ne-a folosit Creangă nici măcar nu ne-a plătit. Am aflat că te vor ajuta NoPowerPuff Girls. Nu aş vrea să fiu în locul tău… Setilă.

* * *

Dorel păşea lent, niciodată punând piciorul acolo unde trebuia. (Părea beat şi într-un moment cu exces de artistic&boem ar fi spus că aşa îşi găseşte el inspiraţia -dar nu sunt aici ca să scriu despre asta.) Fătucile erau trei la număr (am impresia că mă repet) şi nu păreau deloc nişte super-eroine, în condiţiile în care aveau ochii cât cepele, degete fără mâini şi nu aveau nas. Ele nu aveau nume din litere, ci din cifre. Practic, se numeau 1, 2 şi 3. Iar asta e dureros, cumplit, asupritor ş.a.m.d.

Drumul fu mereu plin de diverse obstacole, mai ales datorită faptului că cei…(1 Dorel+ 1 câine perfect viteaz + 3 fătuci = 5 fraieri) 5 eroi neînfricaţi erau probabil corigenţi la organizare. Nu există sincronizare şi organizare mai proastă decât a lor, şi, bineînţeles, la fel de greu de combătut este şi faptul că ei nici măcar nu îşi dădeau seama de imensul lor gol:

Dorel: Şi…voi cum vă daţi seama care e 1, care e 2 , şi care e 3?

1: Ceapa, gladiola şi laleaua sunt asemănătoare dar nu identice.

Dorel: Tu ai impresia că ceapa seamănă cu laleaua?

1: Chiar şi între alb şi negru există o asemănare.

Dorel: De ce vorbeşti mereu codificat?

1: Misterul este trecut, prezent şi viitor al întregii omeniri din trecut, în prezent şi până în viitor.

Dorel, se enervă şi vru să o tragă de urechi pe 1. Dar 2 interveni:

2: Tinere, se pare că ai creierul atât de neted încât ne-am putea oglindi în el. Sincer, e oare atât de greu să diferenţiezi roz de verde şi albastru?

Dorel: Ce-i cu asta?

Practic urmă 3, care în timp ce îi infigea ba un pumn in gură, ba un picior în nas ori un cot în coaste, îi explică: „Cap sec ce eşti! Mă scoţi – pumn– din sărite – pumn– ce e aşa- picior– de greu – cot– să îţi dai seama – pumn– că eu sunt verde- cot– 1 e albastră – picior-picior-cot-pumn– iar- altă serie de pumni– 2 e roz?!!!”.

După ce 3 se calmă Dorel s-a ridicat ca o victimă nevinovată pentru prostia sa şi aranjându-şi creasta bleagă şi penele ciufulite îşi reluă starea de absent din univers şi îi îndemnă să continue drumul.

* * *

În sfârşit au ajuns la castelul împăratului Roşu. Când veni majordomnul să îi întâmpine nu găsi decât un cocoş aproape jumulit, o corcitură cu carii şi trei fete cu ochi coloraţi care jucau foaie-foarfece-piatra fără să aibă vreo urmă de degete la mâini (mister total, s-ar spune…). Nici măcar nu au fost lăsaţi să păşească în impresionanta şi igienica sală imperială, motiv pentru care a trebuit să se înghesuiască toţi într-un webcam pentru a-i explica împăratului că ei vor să o ia pe fiica măriei sale pentru Spân.

Regele strâmbă din nas, dar ca un diplomat impecabil nu spuse nici „da” şi nici „nu”, şi ca un politician veritabil i-a minţit frumos promiţându-le un apartament generos pentru a-şi odihni imitaţiile de corp şi pentru a-şi rezolva problemele fiziologice. Majordomnul, purtând un cleşte de rufe prins de nas pentru a evita mirosul de cadavru a lui Dorel, îi conduse pe cei cinci undeva într-o casă aparent comfortabilă. Când intrară toţi au început să plângă în cel mai jalnic mod posibil până când şi-au dat seama că era o capcană cu ceapă. De fapt pereţii erau îmbibaţi într-un suc greţos şi libidinos de ceapă.

Nu ştiură ce să facă dar brusc se auziră nişte clefăieli groaznice. Un sunet de noroi căzând peste alt noroi, apoi o piatră căzută în noroi încât sărea noroi pe toate geamurile din lume şi le împroşca cu noroi de cea mai lipicioasă calitate; 1 mesteca gumă mentolată. Mesteca serios, s-ar fi părut că adunase toată guma de sub băncile tuturor şcolilor şi după ce şi-a umplut pieptul cu aer suflă peste întreaga casă încât mirosul de ceapă se transformă în ceva gen Bref WC + Orbit Professional.

A doua zi majordomnul se aştepta să îi găsească dezhidrataţi de la plâns dar când văzu şi pe cei doi rataţi în viaţă şi pe tripletele ciudate jucând disperat FFP s-a enervato-mirat. I-a povestit împăratului şi, după ce au jucat o partidă de table, câştigătorul a trebuit să aleagă următoarea probă pe care trebuia să o treacă „cei cinci”. ( :> ) Mai mult decât evident este că împăratul a câştigat, proba având să consiste în alegerea grăuncioarelor de polen dintr-o grămadă de pilitură de fier.

Dorel, văzând aceasta, îşi suflecă mânecile şi se apucă să se chiompăcească cu polenul şi pilitura respectivă ore întregi. Fetele de la NoPowerPuff aproape că obosiseră stând degeaba. 3 s-a enervat cumplit şi izbind câteva bucăţi în faţa lui Dorel îl desfiinţă pe acesta. Apoi, ca o fată cu creierul creţ, luă un magnet şi separă polenul de fier.

3: Vezi …era şi greu, creier de găină!

Dorel: Nu ai umor. Să ştii că mă doare cumpliiiiitttt…

3 (dându-i o castană): Taci acolo!

Împăratul văzu că nu există nicio posibilitate de a-i trimite acasă pe lacheii respectivi. Astfel a decis să îi mai dea o şansă geniului său malefic şi concepu un plan simplu: unul dintre cei cinci trebuia să mănânce 200 de stridii, midii şi scoici. Toată lumea ştie că dacă mănânci 5 te apucă o greaţă demonică dar nimeni nu ştia că 2 are un as în mânecă. Nu mai mâncase de vreo doi ani şi îi fu foarte uşor să devoreze moluştele.

* * *

Împăratul fierbea disperat şi chiar când era în pană de idei apă…

Va urma…



Ghid util: Musafir la rude

Cum unii spun că e de dorit să fii musafir mai des, pe motiv că eşti bine tratat şi mai rar refuzat, am scremut o idee referitoare la acestea. Cu alte cuvinte prezenta scriere e un ghid al musafirului, ghid menit să ajute în toate cazurile unde este nevoie de o intervenţie.

E firesc să fii musafir de cel puţin câteva ori în viaţă, nu e însă la fel de firesc să îţi şi placă. E normal să vrei să fii musafirul lui Bill Gates pe propria-i insulă, sau măcar musafirul unor prieteni buni. Nu e, însă, la fel de normal să vrei să fii musafirul rudelor tale de la ţară pe care nici măcar nu le cunoşti, al bunicilor ce locuiesc în sate de negăsit pe hartă; în principiu înţeleg (sau înţelegem) că nu e neapărat normal să fii musafir la rude.

Când  ai vârsta mea, gen 15-16 ani, există riscul de a nu putea alege în viaţă şi să fii obligat să îţi urmezi părinţii ca un câine ce încă n-a învăţat să ridice piciorul la copac. În cazul acesta ştii că de obicei se merge la rude. Ei sunt baza. Nu îi cunoşti sau îi vezi prea rar dar ei sunt baza. După un drum către capătul lumii ajungi undeva la o cvasi-fermă.Astfel sugerez următoarele:

1. Nu îţi lua cele mai bune încălţări ale tale [ E de dorit, chiar, să le porţi pe cele mai proaste( Oricum vecinilor cărora le curg balele după maşina voastră le vor curge şi după tenişii tăi răpciugoşi şi cu şireturi diferite.).], acolo e noroi mai rău ca într-o plantaţie de orez.

OBS: Nu îţi lua nici cele mai bune haine. Jeanşii nespălaţi şi tricoul pătat vor fi de cincizeci de ori mai curate decât hainele oamenilor din Satul-care-nu-e-pe-hartă. Acolo e noroi şi în aer.

OBS 2: Dacă vrei să fii penibil şi bârfit mai bine decât Petre Roman poţi să îţi arăţi tatuajele, piercing-urile, latura ta rock, personalitatea ta artistică reflectată de aparatul de fotografiat de ultimă generaţie, talentul tău ascuns dezvăluit suav printr-o chitară clasică.

2. Nu e cazul să îţi faci familia de ruşine (chiar dacă ea te face pe tine) şi vei îndura şi ritualul pupăturilor de la întâlnire şi de la plecare. Buze ţuguiate strategic peste dinţi cariaţi plini de sedimente mămăligoase se vor îndrepta spre tine emanând arome pescăreşti ori miasme menite să-ţi amintească de interminabili bulbi de ceapă ori incomparabile role de brânză puturoasă. Stomacul, ficatul, întreaga ta fiinţă se va tăvăli în chinuri şi o stare de vomă te va încerca cumplit dar tu, icoana destoiniciei umane, vei învinge greaţa. Şi da, într-un final vei pupa pe fiecare. Te vei lăsa lăudat şi admirat cu privire la înălţime, roşu în obraji, strat adipos de pe burtică.

Aici nu există soluţie decât să fugi de colo-colo ca un bezmetic dar iar dai în penibil şi te vor bârfi toţi. O ameliorare a situaţiei ar fi să încerci să scapi repede pupându-i pe toţi fugitiv pe câte un obraz.

3. Grădina şi casa rudelor sunt un fel de cutia Pandorei.

Dacă e vară nu e şansă de a intra în casă. Nu ar fi problemă, aerul de la ţară pare curat şi sănătos. PARE!!! căci la unele colţuri cazi din picioare de mult ce curat e mirosul de vacă iar la altele capeţi deviaţie de sept nazal de bucuria întâlnirii unicului miros sănătos de porc. Viaţa la ţară e un vacarm cu toate găinile şi ouăle lor, câinii ce latră la alţi câini care latră la alţi câini ş.a.m.d. , oile ce fac sex fără perdea şi neprotejat etc.

Nu îţi lua o mască de gaze şi nici dopuri de urechi. Mergi undeva în fundul grădinii, acolo unde nu există nici veceu, nici porci, cîini, vaci , limbrici etc. şi arată-te boem ascultând muzica la maximum.

Dacă eşti născut ghinionist dar ai dubii în legătură cu asta vei fi convins că eşti într-adevăr odată cu vizita de iarnă.Vei fi învitat în casă. Soba cu plită, lemnele sfârâind sălbatic în vatră, cartofii copţi în cuptor şi încărcaţi cu unt ce se topeşte prelingându-se incet. Rustic şi sursă de deosebită plăcere. La care se adaugă şosetele pline de balegă de vacă uitate la piciorul patului, mirosul intens de babă etc.

În asemenea cazuri propun să stai în banca ta. Urcă-te în mijlocul patului –  ai grijă cum mergi căci de multe ori lipsesc arcuri sau salteaua are găuri, nu te băga în nicio conversaţie şi ai grijă să fii evitat. Nu atinge nimic din casă. Niciun pahar nu trebuie mişcat din locul lui căci nu se ştie ce proteză dentară a stat pe acolo. Nu deschide niciun sertar – casa lor e cutia Pandorei, remember? Nu mirosi florile artificiale fiindcă de obicei sunt date cu spray ce miroase mai rău ca cel de muşte şi au două degete de praf pe fiecare petală. Cu puţină matematică avem

2 degete praf per petală x 10 petale = o tonă de praf bun de-o alergie.

OBS: De asemenea şi mâncarea e de evitat. Ştii tu…nu mănânci piftie fiindcă îţi face rău, nu mănânci plăcintă fiindcă ai glicemia mare, vin nu bei fiindcă nu bei, carne nu mănânci fiindcă ţii post etc.

Cu siguranţă am omis ceva esenţial. Mi-e tipic. Nu promit să revin cu editări. Închei prin a îţi ura ţie, cititor trăitor boem şi chinuit, multă imaginaţie şi spontaneitate de a scăpa de corvoadele muncii de membru al familiei în cadrul vizitelor la rude.


Extraordinarele aventuri ale lui Dorel, cocoşul metrosexual, în Ţara Brânzei-care-pute

A fost odată ca niciodată ( şi chiar dacă nu ar fi fost tot s-ar fi povestit fiindcă e prea tare) o fermă (fermă e numele de cod).

Undeva, într-o zonă ferită de agitaţia pseudo-urbană a fermei, într-o coteneaţă veche, păduchioasă şi căptuşită cu pânză de păianjen îşi avea domiciliul un împărat din familia Galinaceae, pe nume Împăratul Alb . Ei bine şi acest împărat avea el trei copii: două fete şi un băiat. Şi-ar fi dorit el trei băieţi ca în orice basm dar deh…nu te pui cu ouăle.

Într-o zi a primit un e-mail de la fratele fratelui său, Împăratul Gri-Jegos, prin care era înştiinţat de lombosciatica de care suferea acesta, boală pe care o ducea cu greu şi care îi adusese numai necazuri începând cu căderea penelor, continuând cu colorarea pliscului în roz şi până la strabism. Era obez, fomist convins fără şanse de supravieţuire, astfel îşi ruga fratele să trimită pe unul din copiii săi ca să îl urmeze la tron, că el oricum era hermafrodit şi nu putea face copii căci nu se atingea niciun cocoş de el (Cocoşii nu sunt niciodată gay, au şi ei orgoliul lor).

Citind acestea Împăratul Alb le-a dat copiilor săi câte un beep şi astfel în 10 minute erau toţi patru, tată şi copii, strânşi în jurul unei mese. Le-a explicat faptul că Împăratul Gri-Jegos vrea un succesor la tron.  Fetele au strâmbat din nas (sau cioc, ce-or avea ele…) şi au zis că nu au chef să-şi murdărească ghearele mergând până la capătul fermei pentru un biet unchi gay obez. Unicul băiat al împăratului, şi mezinul totodată, s-a văzut între ciocan şi nicovală sau între vulpe şi secure, aşa că nu a avut de ales. A trebuit să se sacrifice, oricum, avea să primească o împărăţie.

Mezinul, simţindu-se ca o fecioară la ananghie, a mers de urgenţă afară şi a început să plângă căci niciodată nu mai plecase de acasă, nici măcar în tabere şcolare (nu-l lăsau părinţii fiindcă avea rău de maşină). Şi cum stătea el pe o creangă numai ce aude nişte bătăi de aripi şi deodată se trezeşte cu o biată curcă ce se chinuise o grămadă să urce cei 20 cm fiindcă liftul nu mergea.  Aceasta, cu o tentă de tuberculoză în glas, şi cu ceva osteoporoză în gesturi îi cere să împartă mâncarea lui cu ea.

-Distins fiu de împărat, mirobolant chockoflender ce eşti…Nu ai vrea să împarţi seminţele Nutline cu mine?

-Sigur, femeie! Vrei şi bere? Mai am două cutii puse la rece…

-Oh…nu-i bai…E suficient şi atât. Eiii…şi?

-?

– De ce eşti aşa de trist de parcă ai fi ejaculat precoce?

-Ce proastă eşti…Mă vezi tu pe mine impotent? Sunt supărat din cauză că… (şi i-a povestit tot cu lux de amănunte, cu virgulă şi cratimă).

-Apoi…eu nu am decât o idee. Du-te la tatăl tău şi roagă-l să îţi dea Converse-urile pe care i-a avut el când a fost mire, cravata de atunci şi sabia lui. Apoi mergi în fermă şi caută cel mai bun câine de călărit. O să-l recunoşti în felul următor: iei un colţ de pâine şi îl ţii în mână, câinele care va veni şi îţi va lua mâna cu totul înseamnă că e cel ales.

* * *

Făcu prinţul nostru aşa cum spuse curca bătrână şi spre seară fură toate gata. Converşii curăţaţi, cravata cu nod dublu, şi câinele cu zgardă anti-purici.

Singura problemă e că seara se apropia cu paşi repezi şi vânt greoi. Atunci, fiul împăratului îşi luă rămas bun de la familie înainte de  a pleca în Ţara Brânzei-care-pute, ţara unde domnea unchiul său, Împăratul Gri-Jegos. Chiar când cobora scările palatului (a se citi coteneţei) Împăratul Alb îi şopti să aibă grijă cu cine intră în anturaj şi să nu se împrietenească cu Spânul, cocoşul cu gâtul gol.

Era o noapte cumplită. Cea mai noapte noapte dintre toate nopţile. Vântul bătea atât cât să te poţi zbate în chinuri sub propriile idei şi cu gândul la spirite. Luna părea că te urmăreşte de undeva din spate căci ori de câte ori te întorceai ea dispărea între nori hidoşi, negri şi grei ce parcă apăsau peste pădure. Nu îţi trebuia prea multă imaginaţie ca să aproximezi cele câteva specii de păianjeni, şerpi şi lilieci ce păreau a se ascunde după fiecare piatră, în fiecare tufiş precum un violator în serie ce te aşteaptă exact pe tine să îi treci prin faţă.

Singura problemă e că fiul împăratului nu a putut evita asta. Tremura tot şi pielea i se făcuse de găină (mai de găină decât era deja) de frică. Câinele său, bravul lui soldat vietnamez tip sânge pur de corcitură maidanezo-pudel, uda fiecare copac în cale şi nu fiindcă marca teritorii ci fiindcă pur şi simplu asta faci când ţi-e frică.

În fine. Noaptea trecu şi zorii zilei îi prinseră îmbrăţişaţi sub o tufă.

Porniră la drum şi la un moment dat se întâlnesc cu o arătare gen pene pestriţe de la Chanel şi creastă Versace, şi gât gol. Atunci în mintea mono-neuronală a prinţului născu un gând scurt „Acesta e Spânul”. Îl apucă plânsul căci i se făcu frică chiar dacă tipul nu părea prea periculos. Apoi cu lacrimi în ochii îi spuse Spânului:

-Dar tu eşti spân!!

-Şi? ( 😐 )

-Păi şi tata a zis să nu mă împrietenesc cu tine…

-Stai calm. Nu sunt singurul, aici sunt o grămadă ca mine. Şi oricum…presupun că ai nevoie de un ghid. Jungla asta e foarte ostilă.

-Aşa e…ştii …eu nu am plecat niciodată de acasă şi tare mă simt ciudat şi singur pe aici.

(Câinele, fără să poată vorbi – chiar dacă e basm- gândi că probabil prinţul nici nu şi-a dat seama că e şi el pe acolo.)

În orice caz, spuse Spânul, te însoţesc eu fiindu-ţi slugă.

Învoirea se făcu rapid şi mergeau de parcă se ştiau de o viaţă şi nu de cinci minute. La un moment dat ajung la o fântână şi cum nu mai aveau apă Spânul coboară undeva la subsol şi îl anunţă pe prinţ că acolo jos e nemaipomenit, excelent, minunat de bine.  După ce ieşi el îl convinse să coboare dar naiv, prinţul nu îşi dădu seama că poate fi o capcană.

Cinci minute mai târziu prinţul se ruga de Spân să îi dea sfoara să urce. Acesta din urmă profită de situaţie şi îl obligă pe prinţ să jure că din clipa aceea, calculată după ora de vară, va uita de statutul nobiliar pe care îl avea, îi va da hainele sale Spânului şi va deveni slugă până la moarte acestuia şi totodată nu va spune nimănui de originile sale. Ba mai mult (ştiu, e plictisitor…) îi dădu un nume magnific: Dorel.

Se îndreptau spre Împăratul Gri-Jegos. Ajunşi la curtea acestuia Spânul se dă drept nepotul împăratului. Verişoarele lui îşi antrenară tacticos al şaselea simţ pe el şi gândiră – cu mintea lor de găină – că nu se poate ca bădărania întruchipată, stupiditatea în persoană, lăcomia şi prostul gust de-o jenă tristă să fie verişorul lor.

Dorel nu se putea arăta Măriei Sale căci nu mai purta nici Converse şi nici cravată de hipster. Cu alte cuvinte stătea mereu lângă cuşca câinelui plângând şi smiorcăindu-se. Înăuntru Spânul devora lipsit de orice bune maniere nişte broccoli. I se păru genial şi îl rugă pe „unchiul” său să îi dea mai multe detalii. Acesta îi explică de unde poate lua broccoli ca acela şi Spânul îl chemă de urgenţă pe Dorel.Sluga veni cu ochii roşii de la plâns şi se arătă cât se putu de supus dar stăpânul său, cu o nesimţire crasă îl trimise ca pe ultima vomă a societăţii să culeagă broccoli:

– Te mişti în clipa asta şi nu ştiu cum faci dar vreau să mănânc broccoli! Vei merge în Grădina Elefantului de urgenţă! Haide! Mişcă, slugă proastă!

Dorel  îşi luă câinele de lesă şi mergea abătut şi trist regretând amarnic clipa în care îl desconsideră pe tatăl său, Împăratul Alb. Cum mergeau ei doi pe o cărare de pădure, căutând Grădina Elefantului , la un moment dat cade dintr-un copac o chestie. Mică, rufoasă, spălăcită şi cheală. Aceeaşi curcă din copacul de acasă. Când îl văzu pe Dorel se ridică eroic şi schiţă un zâmbet ştirb. Îşi scutură penele expirate şi apropiindu-se timid şi penibil de câine şi cocoş le spuse:

-Ştiu unde mergeţi şi vreau să vă ajut.

-Dar tu nici măcar pe tine nu te poţi ajuta…What the fuck?!

– Lol. Eu sunt Sfânta Miercuri (Miercuri venind de la faptul că e zi de post, zi fără carne deci. Cu alte cuvinte păsările sărbătoresc ziua în care riscul de a muri scade.) şi presupun că sub creasta ta bleagă nu se ascund chiar secretele cu care poţi adormi elefantul pentru a fura broccoli.

– Wow! Păi ce mai aştepţi? Ajută-ne!

-Hai, leneşilor! Mişcaţi.vă!

Ajunseră la un fel de grădină. Garduri normale, copaci normali, totul normal. Curca scoase din buzunar o sticluţă cu nişte muci albaştri şi zbură până la fântâna de unde se adăpa de obicei elefantul. Turnă mucii în apă şi se întoarse lângă Dorel şuşotind, cu zâmbetul de mulţumire pe care o ai atunci când faci şi tu ceva ce nu ai mai făcut de o viaţă şi îţi iese bine.

După nici treizeci de secunde se arătă o chestie care nu era nici pe departe ceea ce se aştepta Dorel să fie. Un elefant negru păşea de se cutremura pământul pe iarba ce putea să îşi ia adio de la o nouă răsărire. Era atât de negru încat rimelul de la Rimmel London e zero pe lângă el şi dacă mai punem şi faptul că îşi călca trompa în formă de drujbă deja ne înfiorăm prea tare. Dar imaginaţi-vă cum se simţea Dorel (sau mai bine nu…). În sfârşit…s-a dus elefantul la fântână şi în timp ce bea apă l-a apucat un somn cumplit. Dormind dus puteai să joci WOW şi să asculţi Metallica lângă el căci nu avea să se trezească nicicum.

Văzând aceasta, Dorel s-a grăbit să adune broccoli din Grădină şi apoi, după ce i-a mulţumit curcii, s-a întors la palat. Spânul fierbea de ciudă şi dezamăgire că planul său de a-l omorî pe Dorel se ruină.

* * *

În aceeaşi seară Spânul, pseudo-unchiul său şi non-verişoarele sale stăteau undeva în sufragerie mâncând un desert cu căpşuni. La un moment dat Spânul simţi ceva între dinţi şi când scuipă văzu un rubin uriaş ce sclipea superb. Împăratul, văzându-i mirarea, îi spuse că pietrele acelea sunt unicate în lume şi că se găsesc numai încrustate în blana unui cerb din Codrii Saftei. Atunci în mintea Spânului născu un plan diabolico-schizofrenic şi chemându-l pe Dorel îi porunci, ca de obicei, vorbind cât se poate de murdar, să meargă şi nu contează cum dar să îi aducă pielea cerbului cu tot cu cap. Ba mai mult, nicio piatră nu trebuia mişcată din locul ei căci Dorel avea să fie pedepsit crud.

Indignat şi resemnat cu trista-i soartă îşi luă câinele de lesă şi plecă în căutarea cerbului preţios. Câinele său nu avea nicio putere specială, avea doar mulţi  purici şi-i iubea căci erau ai săi. Dar să nu deviem de la subiect căci Sfânta Miercuri apăru aşa cum o făcea de câte ori avea nevoie Dorel de ea.  Aproape-eroul nostru se bucură cumva şi îi povesti misiunea ce o primise.  Curca îşi puse penele în cap când auzi…Nu îi mirosea prea bine chestia asta dar nu îl putea lăsa singur pe Dorel.

Astfel merseră împreună în Codrii Saftei, o pădure deasă cu un luminiş încântător în centru. Ajunşi acolo se grăbiră să sape o groapă în care Dorel avea să se ascundă până când cerbul venea să bea apă. În clipa aceea era unica şansă dată lui Dorel să îşi scoată sabia laser şi să îi taie capul; dar nu aici se termina aventura căci după aceea capul cerbului mai ţipa până la asfinţit când puteai considera că e mort pe bune. Condiţia era ca masculul feroce să nu iasă din groapă când cerbul îl striga pe nume pentru că cerbul avea puterea de a împietri orice fiinţă la care se uita (Se pare că cerbul era un fel de Medusa zoo şi el e singurul personaj care are puteri supranaturale. Mă gândesc la bietul câine care se tăvăleşte de fericire de fiecare dată când îşi aminteşte de cerb şi de cum a murit acesta…).

Când Dorel auzi cerbul apropiindu-se şi bând apă din fântână ieşi cât de rapid putu el, scoase sabia laser când era în aer, şi dintr-o singură mişcare îi tăie capul patrupedului. Se aruncă eroic în groapă şi se tăvălea de râs comparând moartea căprioarei cu ce făcu el. Singura problemă e că cerbul nu se opri din zbierat decat după ce se întunecă afară şi mai mult, cât timp a fost în viaţă se repeta pasajul:

– Dorel, mirobolantule, ieşi afară!

-Pentru?

– Vreau să văd şi eu cine a fost minunatul care m-a ucis!

– Da, da…şi vrei să te cred…

– Haide, amice! Te rog!

– Taci acolo…mori o dată!

La final Dorel ridică sfecla cerbului şi o puse într-o pungă de la Metro (alea erau mai mari) şi, desfăcând cu grijă fermoire-ul de la blana patrupedului i-o înşfăcă artistic.

* * *

Într-un final a ajuns şi la curtea împăratului unde până şi Spânul a rămas perplex văzând ce comoară de mascul feroce, tenace şi rapace e Dorel. În acea seară în salonul principal s-a sărbătorit cu mâncare multă şi băutură specială onoarea de a-l avea pe nepotul împăratului la masă cu rudele sale. Şi chiar când le era lumea mai dragă tuturor la geam apare o pasăre gen peruş şi strigă disperată cu tente tuberculozice în corzi vocale:

– Ha! Puteţi prinde voi orice dar numai pe fiica Împăratului Roşu nu o puteţi avea!!

Apoi se făcu nevăzută lăsând în urma ei larmă şi rumori incontrolabile. Babe şi moşnegi spuneau tot felul de mituri cum că fiica împăratului Roşu e o vrăjitoare şi că nimeni nu e destul de bun pentru ea.

Spânul s-a enervat şi l-a chemat pe Dorel de urgenţă poruncindu-i să facă orice ştie el numai să o aducă pe prinţesă la el.

* * *

Dorel mergea împreună cu câinele său în dreapta. Era abătut şi din cand în când îşi amintea de superba lui cravată cu vaci care fac sex şi de Converse şi vărsa câte o lacrimă rătăcitor ascunsă pentru a nu se face de râs. La un moment dat merge şi se întâlneşte cu nişte creaturi ciudate. Trei fetiţe mici, fără degete, jucând foaie-foarfece-piatră. Atunci Dorel izbucni într-un râs cretin încât fetele, cu o privire compătimitor-batjocoritoare, îi spuseră în cor „Ha-ha! Râzi cât vrei, amice dar nu credem că tu te vei descurca fără noi mai ales în condiţiile în care sub creasta ta bleagă nu se ascund decât gânduri cu tenişi şi cravată.” Apoi Dorel, mut de uimire, răspunse „Păi şi voi cine #¤%& mea sunteţi?„. Ele, deloc ofensate de tâmpenia lui nevinovată spuseră (tot în cor): „Suntem  Fetiţele NoPowerPuff”.

Va urma…

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com. Tema: Baskerville de Anders Noren.

SUS ↑