Căutare

Zid de gânduri

Aştept ca muzele să renască din propria cenuşă.

Press the button

Zilele trecute prin articolele lumii  tot dădeai peste top10-uri cu new year’s resolution din toate timpurile. Ai zice că e un semn că oamenii încă nu au depăşit situaţiile de ordinul sinelui – asimilează unităţi spirituale corpului şi cred că dacă au făcut sex în 3 cineva a intrat în sufletul lor cu bocancii şi a lăsat urme de alea urâte, adânci.

A propos de regrete…

 La fiecare sfârşit de an ai vrea să-ţi cânte în surdina nebuniei tale piesa lui Edith Piaf dar paharul din mână îţi povesteşte cum s-a stricat butonul de play –  ăsta nu e semn că trebuie să pleci de aici ci că ceea ce ai făcut e atât de intens încât a avut ecou, consecinţe, rumoare – ştii tu.

Te încearcă un dor de mamă, o oboseală, o durere de spate, un gând şi te ridici cu precauţie – ca din reflex îi dai play lui Jagger şi speri ca, dacă  Dumnezeu i-a dat lui totul, ţie să îţi dea măcar jumătate de tot sau un sfert sau…o bucată.

Ai nopţi când te trezeşti şi rămâi aşa mult timp. Zic de nopţile alea grele când trebuie să deschizi laptopul ca să nu te mai simţi singur. Prinzi răsăritul şi tragi draperia peste el pentru că ce simţi tu nu cere decât pupile dilatate.

Şi chiar ai cam pleca. Ţi-ai cam băga picioarele pentru că alea 21 de grame pe care le poartă corpul tău nu se simt bine într-o agitaţie în care, când ai verificat tu ultima dată, lumea avea valorile cu susul în jos.

Noaptea lucrezi pentru că nu dormi, ziua e noaptea minţii, mâncarea e la pachet cu amintiri care te fac să o refuzi, ai agenda plină de nuli şi nule, nu ştii cum să combini o mască de somn cu nişte căşti on-ear şi ochelari de cal, şi te întrebi cum se zice la „depresie” în franceză.

Ca şi cum ar conta!!! Ca şi cum orice fir al gândurilor se strânge intr-un ghem ce-ţi aduce succes în faţa altcuiva decât a ta. Ca şi cum tu cu crampele tale sufleteşti ai rezolva top3 probleme mondiale şi ai pune vâsc la fiecare uşă din sectorul 5 de Anul Nou. Come on! Abia acum se vede partea plină a paharului.

Începi să apreciezi viaţa după ce ai văzut o rochie-manifest iar acum nu mai poţi privi la fel o faţă de masă; după ce ai urcat până în vârful unei scări elicoidale doar ca să faci poză de sus; după ce ai învins chiar şi cu privirea persoana care te intimida cel mai mult, după ce ai pus semnificaţie reală în ceva doar ca să îi dai viaţă…

Ştii că mai ai multe de făcut şi nu trebuie să le iei în ordine ci doar să reuşeşti să ai poveşti de profesionist la bătrâneţe. Abia atunci afli că dacă apeşi next auzi „I’ve had the time of my life”.

Anunțuri

Dar te iubesc!

Într-o zi voi întâlni bărbatul perfect şi mă voi duce la el şi îi voi spune „Vreau să ne despărţim”. Îţi dai seama că în momentul ăla nu va şti cum să reacţioneze în faţa unei nebune inoportune cu tupeu.

 

Aş face asta doar ca să dau skip la tot ce ar fi posibil între noi dar s-ar termina pentru că dragostea consumată nu mai cristalizează. În mod normal ne vedem prima dată din întâmplare şi îmi spun că e sexy şi că merită puţină cercetare. El mă vede singură şi brusc interesantă gândind că între toţi normalii de acolo noi împărţim o normalitate neconvenţională. Şi ne apropiem simultan şi râdem că e ca un răspuns la întrebarea lui Fergie Can you meet me halfway…?. Prima discuţie e la fel de seacă şi formală ca cea dintre doi oameni care se cunosc de-o viaţă dar nu s-au mai văzut de mult şi nu se pot plictisi unul de celălalt. Înţelegi?Amândoi urâm clişeele, credem că proteinele sunt baza, că generaţiile sunt tot mai proaste şi că degeaba există excepţii dacă oricum ele sunt sufocate de masă, că nu se numeşte muzică decât atunci când faci dragoste cu chitara şi mai credem că ar trebui să ne sărutăm cât mai repede – înainte un colaps planetar cauzat de atâta tensiune.

Şi mergem la mine sau la el şi nu punem niciun film pentru că oricum ştim că nici nu va trece de intro când noi vom fi trecut deja de „poţi cu o singură mână?!”. Şi nu ne futem, nu facem sex şi nici dragoste ci ne sărbătorim – ne bucurăm şi ne mirăm că suntem. Aşa ar trece zile întregi – gătim împreună, sex, facem duş, sex, dormim, sex, ne dăm mesaje cu miedordetine simie teasteptpelamine tiampregatitosurpriza, sex. La un moment dat unul din noi se mută temporar la celălalt şi se simte perfect pentru că aşa şi este. Eu ne colorez viaţa cu murale şi mâncare picantă, el umple golurile cu solo-uri acute în chiloţi, dimineaţa. Ajungem să ne înţelegem din priviri, să îi explic că m-aş înscrie la Hogwarts oricând şi sigur mă duc la Ravenclaw. El îmi spune că nu înţelege toată sfârâiala cu băiatul ala, Harry Potter, dar că şi-ar lua un arc şi s-ar apuca de Elvish. Face cafea pentru amândoi – eu lucrez la o machetă iar el la solidaritate. Calc tricouri pentru amândoi – aşa îi stă bine publicului unui concert.

La un moment dat ne dăm seama că ne iubim sau ceva. Şi poate chiar aşa e. Ne-am sacrifica unul pentru celălalt şi am face-o fără dubii doar pentru că plecăm de la premisa unei transparenţe uniforme pe care o punem pe noi de fiecare dată când suntem împreună. Dar la un moment dat unul dintre noi o uită în cuier. Ori îl refuz pe el şi ies cu nişte prieteni vechi, ori el se întoarce cu spatele la mine şi stinge lumina fără să spună noaptebună. Aici apar dubiile, momentele de tăcere, intrarea în rutină, discuţiile la telefon cu prietena la care te plângi, prietenul care e şocat că în sfârşit apare şi nebunuldupapizda la o bere – fără ea!, prietena căreia îi spui că poate te-ai înşelat cu privire la el. Reproşuri, certuri.

A propos…ştii ce face o ceartă? Scoate ce e mai rău din tine, toate gândurile alea accentuate de furie şi transformate din simple observaţii în convingeri unse cu hidroxid de sodiu – ca să ardă. Dai replici din ce în ce mai agresive doar ca să te asiguri că ai câştigat în faţa persoanei pe care mai devreme o iubeai, gen. O ceartă produce atâta mizerie încât nici nu cele mai bune scuze, iertări şi rugăminţi nu o cureţi.

Şi teoretic ne împăcăm, facem sex şi ajungem să ne certăm doar pentru împăcare dar nici aia nu mai e fun. Ieşim separat, adormim separaţi, ne schimbăm, apare o tipă nouă, apare un tip nou, trecem peste ei, credem că ne revenim până când ajunge la el acasă şi trânteşte bagajele după care trânteşte sticla goală de vodka. Până când îmi aprind o ţigară şi Eva îmi spune „…parcă te lăsai…” iar eu îi spun că nu mai am motiv acum.

 

El nu va înţelege ideea  şi văzând tona de confuzie de pe perfect îi voi spune „It s not you – it s me” şi voi pleca la fel cum am venit. El va povesti la prieteni dar în maximum 3 ore va uita pentru că e om şi când eşti om faci asta.

Mişto

Chiar dacă vacanţa de vară ne îndobitoceşte pe toţi e mişto acasă – te trezeşti într-o realitate pentru care nu ţi-ai dat acordul şi oricum nu prea îţi pasă, te-ai obişnuit deja, păţeşti asta zilnic din exces de somn; te târâi prin casă căutând mâncare şi internet şi încerci să le faci pe toate în acelaşi timp ca să nu te ridici de prea multe ori din pat; stai în pijamale până te pierzi în timeline şi ieri devine astăzi.

E mişto acasă pentru că şi-aşa nu ai altceva mai bun de făcut. Cel mai mişto e când eşti singur – începi să auzi voci şi în mod curios nu te sperii, ba chiar îţi sunt familiare. Asta e primul semn că pe aeroportul din mintea ta s-au întors gândurile. Gânduri adevărate, de om cu probleme. Gândurile alea pentru care unii te credeau creativ sau deştept sau doar serios.

Când eşti acasă cel mai mişto e să îţi aminteşti chestii. După ce îl locuieşti o vreme Bucureştiul devine un cadru bun pentru răsturnatul amintirilor. Nu vezi trenuri şi nici măcar în gară ele nu par reale. Străzile lui sunt şi mici, şi mari. Uneori chiar şi dacă trece un singur om strada pare aglomerată. E din cauza lui. Are faţa aia de tip între două vârste cu zero la sfârşit, fizic mediocru şi o aroganţă de două degete pe faţă – ca să acopere suferinţa. Ea l-a părăsit, el a urât-o, le-a urât pe toate, le-a futut fără să se uite la ele, a băut cu simţ al răspunderii  – cât să poată merge ajutându-se doar de un gard şi s-a trezit că nu mai vrea aşa. Dar femeile nu caută bărbaţi la outlet-uri. Ar da orice pentru puţină afecţiune dar când te incrunţi la el ridică nasul de parcă ar fi prea bun pentru tine. O să meargă acasă – e singur acolo şi s-a obişnuit aşa. Rămâne la amintirile din studenţie…

Alteori străzile sunt goale chiar dacă toată lumea se loveşte de tine. Sunt pline de femei nule. Femeile alea care abia aşteaptă să vadă un film trist ca să mintă că e impresionant şi să plângă pentru că ele s-au regăsit acolo de fapt. Femeile alea care construiesc polish-uri în jurul lor doar ca să păstreze aparenţele – ele încă sunt frumoase, deştepte, iubite, dorite, respectate, admirate, nepătate, intangibile, zâne deci. Merg cu capul sus şi cu spatele drept de parcă nu ne-am prins toţi că-şi plâng de milă în fiecare zi, în baie când se fac frumoase, deştepte, iubite, dorite…

Uneori e ceaţă pe străzi – şi zgomot. Sunt tinerii care nu se pot abţine. Adolescenţii aia care-şi critică părinţii şi jură că nu vor ajunge niciodată ca ei. Ăia din provincie care cred că dacă te comporţi ca un retard cu fiţe pe stradă e mişto pentru că nu zice nimeni nimic. Sunt hipsterii care sunt doar nişte copii care aplică Freud pe ursuleţi de pluş, care încă au roţi ajutătoare la bicicleta din capul lor. Cei care au o impresie de sine prea bună, cei care se urăsc de mici, viitoarele prostituate, viitorii peşti, curvele deştepte, băieţii de nota zece la bază, copiii care ar vrea şi nu pot şi cei care pot şi nu îşi dau seama că vor, ţigani cu tupeu care fac doar zgomot, puşti care cred că se iubesc, tocilare care susţin lesbianismul şi nu recunosc limbile din baie cu colega.

E mişto când îţi aminteşti  că la metrou stai coastă-n coastă cu altul şi aproape că ai vrea să sari pe el şi să dai orice ca să afli ce gândea despre tine înainte să-i faci o biopsie neconvenţională. Şi vânzătoarea de la parter care încă nu ştie că intre faţa ei şi a ta e doar un zambet simpatic postat de tine – în mintea ta ai un scenariu despre o răpire şi sechestru încheiat cu teză la limba română. Şi vecina surdă care-şi cere scuze de fiecare dată crezând că ai salutat-o fără să primeşti răspund. Şi vecinul care zâmbeşte draguţ deşi în mintea lui te judecă pentru cele 3 ţigări pe care le-ai fumat de când vorbeşti la telefon pe scară. Şi băiatul care întră în scară şi care te surprinde că încă stă pe picioare de la atâtea fiţe. Şi tu…şi camera ta în care probabil s-a depus deja praf pe patul care scârţâia prea tare în noaptea aia…

Cel mai mişto e când te crezi singur şi chiar când te întrebi cum loveşte depresia (gradually then suddenly, of course) îţi sună telefonul – un prieten bun. Ăla cu care nu te-ai mai văzut de la ziua ta, ăla la care te interesează cum funcţionează creierul de reuşeşte să vorbească sexy chiar şi când îţi spune despre cum a futut-o pe alta. Prietenul ala care spune că eşti o gagică mişto dar te crede un băiat de treabă. Prietenul ăla pe care nu îl suni când ai o problemă ci care te sună să-ţi spună „…mi-era dor de tine…”…

Bitchin’

Pisi, ultima dată am scris pentru că în mintea mea eram îndrăgostită. Ameninţam subtil că devin hotărât lesbiană dacă avea sa mi se termine povestea. Evident că s-a terminat iar acum că tu ştii asta începi să te întrebi cam câte, cum, de câte ori şi cât durează. Înainte să crezi în intrebările astea află că încă nu am ales acele nici măcar conversaţii plictisitoare despre bărbaţi ori despre lucruri mărunte pe care le ştiu deja.

Să revenim; am rupt vraja, peste două zile am dat admiterea la arhitectură la Iaşi, peste 5 zile am aflat că eram a patra în clasament şi restul verii a insemnat pregătire pentru admiterea de la Bucureşti cu mici momente de bere, filme şi discuţii pe pervaz în aşteptarea răsăritului. Acum sunt studentă la Mincu şi nu o să dau detalii că sunt mulţi care caută pe google despre cum e viaţa în facultatea de arhitectură – să mă întrebe peste vreo doi ani! Acum ai undă verde să înţelegi de ce nu am mai scris, zic…

Miezul articolului ăsta e că stăteam eu liniştită dar mai mult mă gândeam la clişeele ce ţin loc de biblie în capul multora şi mi-am amintit de o conversaţie în care eu aveam nişte convingeri perfect incompatibile cu ale unei tipe. Eu ziceam că într-un fel sunt pregătită pentru a locui singură într-un asemenea oraş şi pentru a mă obişnui cu viaţa de acolo; gagica râdea şi cu un aer de vizionar susţinea că, fără dubii, eu voi cădea în capcanele întinse de tentaţiile ce se află la tot pasul în acest oraş. Pe lângă clişeul cu tentaţiile oraşului il tot repeta pe cel cu libertatea absolută din primul an.

Ok, hunny, recunosc – nu am contrazis-o pentru că nici măcar la şah nu prevăd mutările. Dar acum am ajuns aici şi a trecut un semestru şi mă întreb unde e libertatea despre care vorbeşte toată lumea, unde-s tentaţiile din care nu mai poţi ieşi, capcanele în care poţi cădea cu uşurinţă? Alcoolul şi tutunul sunt la fel şi aici,  cluburile nu au cum să schimbe decât viaţa celor care au una fără cluburi. Apoi mi-a picat mie fisa. Nu am cum să cad in capcane pentru ca la şcoală nu există, înţelegi? Am tot căutat dar ce să faci cu atâtea proiecte, predări, lucrări, foame tot mai intensă când avansezi cu 10cm pe secundă în pasajul de la Unirii în drum spre casă, somnolenţă de adormi îmbrăcat – nici nu mai ai chef de tentaţii.

In fine…tu ce faci de revelion? Probabil o să te distrezi ca mare parte din populaţie. E un moment frumos pentru că toţi sunt plini de speranţe stupide şi se mint în faţă fără să îşi dea seama. De-abia aştept. Black dress and red nails.

M-am întors, da? Rawr.

Different

Ok…De când ai apărut mi-ai amestecat cubul Rubik si acum, in loc sa il refac, îl reinventez. Prinzi ideea? Uite încă una: înainte de tine în mintea mea se derula un fel de…Psycho iar acum am o nebunie, am Avatar, Harry Potter – think of the special effects. Problema e că mă inspiri şi nu e problema mea, e problema altora pentru că sunt a naibii de tare. I pop, sparkle and buzz electric. Vin idei la secundă şi entuziasmul meu bate recorduri.

Când am semnat asta am ştiut sigur că în subsolul paginii unei poveşti frumoase există şi menţiuni cu privire la durere de creier şi spirit. Nu e niciun compromis, Tibbs – era singura posibilitate. De obicei mă mişc şi gândesc dar când stau şi meditez ajung  la un film sinistru în care tu mă părăseşti iar eu mai zgârii o linie pe perete – lângă celelalte 5, cred. Astfel planul B va fi ceva măreţ: în caz că se întâmplă „minunea” eu devin lesbiană oficial, distrug psihic orice bărbat cu care interactionez şi vânez femei până la refuz. La un moment dat şi ele o să spargă iluzia că poţi trăi natural cu cineva, pe fundament erotic. Şi atunci, baby,  Jean Grey se transformă, iese Lestat din mormânt, se derivează ex sau nu. Sau poate doar devin singură, dorită şi fatal de imposibilă. Or să scrie cărţi şi or să facă filme, se vor înghesui la uşa ta acuzându-te sau acordându-ţi credit.

Iar tu o sa fii cu călcâiul lovit şi o să tânjeşti după ce ai avut iar atunci o să primeşti un apel. Răspunzi în dulcele-ţi stil clasic, îţi pică faţa şi închizi. Până să o aduni de pe jos mai sună o dată şi recunoşti numărul ăla şi în alfabetul Braille şi apeşi pe verde fără să scoţi vreun sunet. Te cheamă la apus, pe acoperişul unui bloc părăsit. Îţi cere nuditate sufletească şi o ţigară.

Ai veni…?

Scurt

E tare de tot perioada asta. Merit un loc pe randul din fata la spectacolul societatii. Toti au emotii. Unii pentru ca s-ar putea sa iasa din functie si ei nu au o meserie reala, altii pentru ca stiu ca daca aia ies din functie nu vor mai putea castiga banii stand degeaba; unii  pentru ca ar suna rusinos sa nu mai zici la facultate „tata e primar”, altii pentru ca se intreaba daca vor intra la facultate anul acesta – sau daca vor lua bacul.

E momentul acela cand as vrea sa stau pe acoperisul unui bloc si sa ii vad pe toti, sa imi imaginez povesti cu ei si apoi sa ii visez in viitor. Ii vad zilnic. Habar n-au! Se ineaca in confuzie dar cad in genunchi sa-si sustina punctele de vedere – de regula aberante – si devine penibil.

 

Ma grabesc

In seara aceasta se va intampla. Trebuie sa se intample. Am aflat ca e normal sa fie asa. Ma refer la minunea de petrecere de revelion cand toata lumea bea si urla. Asa va fi. Vom racni toti, vom dansa, vom rade, vom bloca reteaua si toata lumea o sa fie zen si o sa isi ureze unul altuia tot felul de chestii pe care o sa le regrete la sfarsitul anului. Acum toti scriu concluzii. Eu nu vreau – imi plac constatarile. Laptopul asta nu are diacritice. Nu ma pot intelege cu copiii mici, cu animalele si cu batranii. Astazi am fost la bunicii lui Madda si e clar – sunt praf la capitolul asta. Am fost la bunicii mei – dovada vie ca sunt jalnica. Ideile mele referitoare la ce urmeaza suna modest. Nu ma cac pe mine cu dorinte de dezaxati – no sense. Mi-a placut sa merg prin oras si sa ii vad pe toti agitati, gagici iesind de la salon, Kaufland inchis, bucati de LasVegas la fiecare casa cu beculete. Acuma lumea isi aranjeaza meniul, hainele si fizicul; se parfumeaza si zambesc.

Nu imi doresc decat sa supravietuiesc si sa mai adun povesti. Intr o zi o sa scriu o carte. Cum a facut si Kaos…

Boring

Dacă încerci să schimbi un om e ca şi cum ai face alchimie. Dacă oamenii se schimbă atunci o fac de unii singuri dar dacă nu se schimbă rămân la fel. De aia există oameni plictisiori ca tine şi oameni interesanţi. Că veni vorba. Eram în bus şi mă întreabă un fost coleg ce mai fac şi îl întreb de ce ar trebui să îi spun lui şi mi-a răspuns cu „pentru că ai o viaţă interesantă, tu mereu faci ceva”. La faza asta m-a făcut să gândesc puţin mai mult şi să ii răspund evaziv cu „eih..nu aş zice”. Dar în mintea mea i-am spus „idiotule, normal că am o viaţă interesantă. cel puţin mai interesantă decât a ta care nu ştii decât să simplifici viaţa atât de mult încât devine o silabă, un episod din Rebelde, o dudă”.

Într-o seară ieşisem în oraş şi aşa cum fac eu de obicei am dat naştere unei discuţii cu un x care în 15 minute a reuşit să mă enerveze. La 23 de ani ni se adresa tuturor cu „copii” şi aproape că avea erecţie când menţiona întâmplări sau concepte strâns legate de persoana sa. Ce mi-a plăcut a fost faptul că răcnea de nu mai putea că el e narcisist. Îi explic că…”măi băiete, nu merge aşa…narcisismul nu e ceea ce faci tu aici. tu nu ai atitudinea aia de ce-frumos-sunt ci ai atitudinea de sunt-atât-de-important-şi-atât-de-măreţ-şi-nu-îmi-pasă-de-voi-atâta-timp-cât-EU-exist-şi-am dreptate. no…acuma iartă-mi îndrăzneala da’ asta e un fel de egocentrism…” şi m-am oprit pentru că aş fi continuat cu „amestecat cu prostie”. El  ţinea la ideea lui cu dinţii, se comporta de parcă stătea cu curul pe DEX şi avea după el un fel de bestfriendforever sau ceva că la fiecare frază de 3 enunţuri omul îl striga pe ala ca să îi ceară confirmarea. Ca şi cum eu ardeam de nevoia unei confirmări sau ca si cum argumentele lui deveneau mai solide dacă ăla confirma spusele ăstuia de vreme ce el nu zicea niciodată ceva concret ci pur şi simplu poveşti despre unde a fost el, ce a făcut el, cum i s-a părut lui, fapte pe care oricum eu nu le puteam proba. El spunea că lucrează în informatică şi că nu a avut succes nu din cauză că fuma nasoale, bea şi uita să doarmă sau să ajungă pe acasă. Spunea că nu a avut succes din cauză că englezii sunt foarte reci când vine vorba de români. Facultatea o făcuse în România şi a fost cea mai mare deziluzie a lui pentru că nu era aşa cum se aştepta el să fie. De parcă informatica nu e la fel sau nu se face la fel peste tot sau…cine ştie ce gândea el. Vorbeam două minute, totul părea ok apoi se făcea linişte şi spunea „dă-mi voie să te contrazic”. Singura problemă e că omul era plictisitor – tare. De aia nu e bine să fii politicos – merita să mă ridic şi să îi spun că nu e decât un ţăran care nu a primit destulă apreciere când era mic şi apoi să plec şi să-l las să-mi plătească nota.

Altă dată s-a întâmplat să asist la creiere prăjite, la minţi în cur ş.a. La un moment dat geniilor nu le e suficientă doar hrana spirituală aşa că mă duc sa imi aduc ceva de mâncare.

Idei

S-a întâmplat să-mi moară muzele. Nu mai am acces la inspirație. Nu am mai scris de câteva luni dar mă doare în părți în economia situaţiei acesteia – oricum este prea complicat pentru un om care nu se prea bucură de lucruri mărunte. Uneori mă uit la TV dar alte ori am fost pe stradă, printre hedoniştii cu fericire la pungă. Asta s-a întâmplat ieri. Fericirea lor e simplă, ia forme de brad, de dulciuri şi jucării; mesaje cu acelaşi refren ipocrit ce leagă „Crăciun” şi „fericit” într-o sintagmă; băuturi comune şi haine curate. La mine fericirea e ca un EKG – în salturi.

Astăzi e ziua lui Jesus – iar. Nu prea reuşesc să mă bucur de ziua lui, a fost mai frumos de ziua mea – normal, eu am fost miezul.

Atunci m-am simţit echilibrat de bine – unii au spus că am devenit legală, alţii m-au întrebat cum e să fiu egală în drepturi cu adulţii dar eu m-am simţit departe, detaşată. S-a întâmplat după reţeta mea. Nici măcar nu am stat acasă – am plecat să-mi construiesc un drum. Am făcut ceea ce unii îşi doresc frecvent – puzzle din responsabilitate, satisfacţie, libertate, devotament, ambiţie, plăcere şi nebunie. Pe scurt am îmbinat utilul cu placutul, cum le place clişeicilor să spună. Niciodată nu mi-au lipsit oamenii frumoşi din jurul meu şi lucrurile cu valori fixate în mod subiectiv – cu atât mai puţin de ziua mea. Aici voiam să ajung. E un un fel de reacţie în lanţ când vine vorba de fericire. Dau curs unui eveniment sau unei activităţi, mă ambiţionez să termin, găsesc persoanele potrivite, mă concentrez pe calitate, am satisfacţia unei realizări şi deodată apare încântarea, fericirea – nu ştiu cum să-i spun.

Nu-mi plac decât surprizele adevărate – cele de calitate. Şi la cât de rafinat gândesc uneori prefer să-mi fac singură cadouri aşa că mi-am luat o carte de ziua mea. Acum nu mă duc nici la baie fără ea – scade riscul de sevraj de lectură. Acuma o să se trezească autorul cu tot cu buna impresie de sine. Right, Nic?

Dar să nu intrăm în detalii…Mie îmi place ce se întâmplă. Câtă vreme ei sunt obsedaţi de televizor şi mâncare şi…şi…bullshit-ul lor, eu mă pot juca cu liniile normalităţii mele. Îmi convine.

 

 

 

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com. Tema: Baskerville de Anders Noren.

SUS ↑