Căutare

Zid de gânduri

Aştept ca muzele să renască din propria cenuşă.

luna

Martie 2010

Portret: Ea

O cunosc de aproape 2 ani şi parcă ne ştim de-o viaţă – parcă plimbam dinozaurii cu lesa împreună, în tinereţe. Are două prenume cu care nu se face de ruşine: Mădălina şi Mirela ( – bun de pus pe portativ) şi cu toate astea puţini sunt cei ce înţeleg de ce eu o numesc Trelea. Într-un fel sau altul o reprezintă – dar nu despre numele ei voiam eu sa scriu…

Din încercarea de a nu-i repeta pe alţii poate că aş reuşi să îi fac un portret moral înainte de cel fizic dar de ce să nu creez suspans în aşteptarea savurosului moment de splendide dezvăluiri?

E înaltă, atletică. O vezi şi îţi place mersul ei. Are mâini frumoase, cu degete lungi şi drepte – ştie că îmi plac. Dar lăsând deoparte tenul ei alb, uniform şi radios, zâmbetul ei proaspăt şi nasul mic, părul veşnic rebel, colorat în umbre, mă văd scriind despre ochii Treliei : armonios curbaţi, cu suficiente gene uşor blonde – ei o trădează cu totul pe purtătoare prin verdele atât de verde. E culoarea ei, e spiritul său verde, proaspăt, are sclipirea pe care ţi-o doreşti. Oriunde şi din orice unghi ei sunt verzi. Nişte umbre maronii pe pleoape dau dinamism şi lasă pomeţii în prim plan. La o distanţă ideală găseşti buzele destul de voluptoase, în linii ascuţite, însă. Au un roz frumos ce contrastează cu pielea uniform albă.

Singura problemă după toată chestia asta este că de cele mai multe ori Trelia nu e conştientă de ce are şi ce poate. Recunosc, e greu să îi explici zi de zi cuiva, pas cu pas, că e frumoasă şi că îţi place atât de mult naturaleţea sa încât uneori egoismul te poate împinge la fapte „istorice” – gen să o păstrezi doar pentru tine.

E interesant cum e atât de foarte împăcată cu ea, pare mulţumită. E etern plină de energie şi umor. Da, acestea o definesc cu o sută de procente căci altfel ar rămâne un mister cum ea reuşeşte să depăşească momente dificile, să-şi facă mereu prieteni noi, să se împartă între multe activităţi şi să le facă şi bine.

Are temperament sangvinic. Vorbeşte mult, e liberă în exprimare şi greu de oprit, adesea imposibil. E expresivă, ingenioasă, veşnic în căutarea originalităţii şi dotată cu simţ al penibilului suficient de bine dezvoltat cât să nu se facă de ruşine niciodată – nici măcar când se „transformă” în public.  Dar mie nu îmi pasă de faptul că joacă nebun de bine baschet sau că râgâie lejer mai puternic decât mulţi, că iese din belele oricum sau că ştie să şi piardă şi să câştige. Mie îmi pasă de faptul că are un suflet mai mare decât îşi închipuie mulţi. Judecă sănătos (e a naibii de deşteaptă) şi simte profund, e capabilă de sentimente rare.

E o fire puternică şi ştiu că aici s-ar părea că scriu un imn dar de mult îmi doream să îi dedic un articol pentru că ştiu că o să fie atinsă când va citi asta. Ştie că ţin la ea, îi arăt asta cu fiecare glumă nouă, de fiecare dată când batem palma pentru încă o chestie tare, când bem, când dansăm, când o cert pentru cât de proastă e că nu acceptă să fie cu T. , când ascultăm D’n’B în căşti şi ne zâmbim a complot, când trimitem bileţele în ore, când chiulim, când ne ajutăm cum putem.

De aceea scriu : Trelea, ştiu că vei citi asta, vei zâmbi dulce şi poate vei râde, iar când mă vei întâlni din nou o să mă pupi pe frunte şi o să mă strângi în braţe – tipic ţie. Ce altceva mi-aş mai dori?

Anunțuri

Anunţ

Azi i-am spart buza soră-mii. Mi-e rău de la atâta râs.

Degradare

E interesant cum reuşesc deseori să dezamăgesc tot ce e în jurul meu. E ceva cu totul şi cu totul special faptul că din impresia de obicei bună pe care şi-o fac mulţi despre mine, eu reuşesc să fac una cât de poate de proastă.

Când am vrut să fac ce-mi place a trebuit să lipsesc de la şcoală şi am fost egoistă, m-am gândit doar la mine fără să îmi amintesc de profesorii care nu mai au cu cine vorbi daca eu plec din clasă. Am vrut să mă simt bine, am riscat, am sacrificat multe, am făcut ce mi-a plăcut şi cu toate astea încă nu e bine…

Am în cap numai vicii şi sufăr o dulce degradare. Profesoara de română e perfect supărată pe mine; cea de engleză s-a prezentat la şedinţa cu părinţii unde a avut grijă să emită o exclamaţie cuprinzând numele meu, un oftat adânc şi aprecierea „…copil excepţional dar care se pierde…”. Eu, care nu am mai plâns de 2 luni – şi atunci a fost la un film, am reuşit să plâng cât să se vadă chiar şi a doua zi din cauza savuroaselor certuri cu părinţii.

De parcă profesorii, părinţii sau colegii nu m-au dezamăgit niciodată…

Devin din ce în ce mai nesimţită, un american ce consumă intens. Ceva frumos…

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com. Tema: Baskerville de Anders Noren.

SUS ↑