Căutare

Zid de gânduri

Aştept ca muzele să renască din propria cenuşă.

Astăzi

Se ştie că eu locuiesc într-o grotă şi că e la ordinea zilei călătoria de 2×50 minute pe frumoasele drumuri ale patriei, în limbaj simplu – fac naveta. Acuma vă daţi seama ce plăcere se ascunde în spatele acestei banale activităţi. E o explozie de senzaţii ce încântă simţurile până la…oripilare – şi sunt serioasă. De la exterior bus-urile sunt nişte mijloace comode de transport în comun, curate, încălzite şi aerisite unde lumea gustă din plăceri mici, cotidiene. Dar interiorul? :)) Astăzi mi s-a întâmplat să mi se blocheze creierul din cauza unor personaje şi situaţii născute de ele.

Am aşteptat liniştită la coadă, am urcat prezentând un abonament de om modest  şi am început un marş lent spre un loc sperat a fi liber. Singurul loc liber de care m-am lovit a fost cel de lângă un bătrân aparent paşnic şi în regulă, modelul acela de bunic la 80+ care încă se descurcă cu…viaţa, să zicem. Iau loc şi nici nu apuc să îmi pun căştile când aud nişte propoziţii fragmentate – mă întorc şi ii spun politicos că acum nu pot discuta cu el pentru că nu il aud pentru că ascult muzică pentru că asta fac eu de obicei. La naiba! Muzică la maximum şi tot auzeam bagatelele lui. Stăteam cu spatele la el dar deodată mă trăsneşte un miros de ceva, o secreţie învechită, o salivă de împuţea prima jumătate a autobuzului (cred că asta e cheia accidentelor cauzate de alcool fără ca şoferul să fi consumat substanţa). M-am ascuns după geacă, eşarfă, o revistă, rucsacul pe care îl ţineam în braţe, căşti când deodată observ iminenta ciocnire cu…o planetă. Bine, bine, o planetă dar nu orice fel de planetă ci neagră şi cu mustaţă. Da, vere, ditamai ţiganu’ bomba autobuzul pe unde trecea, dizolva banchetele cu ploaia acidă produsă de trecerea precipitaţiilor la vorbire prin norul de miros din jurul său. Ca să ne înţelegem – ne-a desfigurat pe toţi în drumul său după care s-a plantat undeva în spate. Eu mi-am pierdut 3 vieţi în timpul ăsta şi am zis că gata, s-a terminat. Prostii! De data asta venea moartea în pulover ros de molii. Între nas şi gură avea o nurcă dar aveţi idee ce avea între buze? – cioburi. Şi râdea fără jenă cu focarul acela de infecţie printre călătorii aflaţi în picioare, niciun stres.

Partea frumoasă e exact în dreptul scaunului meu unde îl întâlneşte pe bătrânul din stânga. Conversaţiile dintre băieţi cu ţuică în creier sunt delicioase prin umorul rezultat din încrucişările alea de limbă.

În 5 minute m-au făcut varză. Am început să râd şi să am ticuri nervoase de la blocajul creierului. Nu mai ştiu ce a urmat…

Anunțuri

De sezon

Eram pregătită: vopsea de război, bandana pusă pe cap model Rambo, bocanci strânşi pe gambă, pantaloni army infipţi în încălţări de formează un metru cub de spaţiu gol până la picior – tot setul. Eram, practic, un simbol al destoiniciei umane, nu? 007, Wanted, SALT, Die Hard,  – pe acolo. Mi-am dat seama că pentru asemenea operaţiune nu e suficient să ai la dispoziţie un CV din acelea micuţe de 7SQRT2 cm grosime, trebuie să fie ceva serios, ceva în plus pe lângă studii de doctorat, colegii, internship-uri, student exchange-uri, voluntariat şi alte chestiuni.

Am ales să suport o ascensiune pe scara dezvoltării spirituale personale, să ating cote inimaginabile în domenii de la  ezoterism, misticism, cunoaştere, viaţă, moarte,  ş.a. până la unghii cu gel, măşti faciale, Horia Brenciu, shaorma –cu-de-toate ş.a.m.d.

M-am ras în cap şi am părăsit universul laic, m-am retras în ceaţa munţilor locuiţi de călugării budişti. Am descoperit tainele reîncarnării şi am cunoscut dimensiuni ascunse până atunci. Am măturat fiecare potecă pe care păşeam – doar nu voiam să omor vreun polichete sau whatever în care s-ar fi putut reîncarna străbunicul sau Lincoln. Am locuit în biblioteci vechi studiind filosofia de la Socrate până la Nietzsche şi am şoptit „Eurika!” la fiecare nouă revelaţie – la bibliotecă e interzisă orice formă de zgomot. Şi nu era suficient.

Am ales să călătoresc şi să descopăr civilizaţii, mentalităţi, istorii. Am trecut de la o religie la alta, de la un climat la altul, de la un meridian la altul. Şi nu a fost suficient.

Am mers la înţelepţi, la brahmani, la babe vrăjitoare în căutarea răspunsului.

O viaţă de chin. Fiecare secundă mă ducea si mai aproape de scopul meu. O viaţă de chin şi totul ca să înţeleg…

La final m-am întorc în umila mea bucătărie, am semnat protectia muncii, mi-am reluat costumul de Rambo, am ridicat maceta, m-am concentrat şi am putut taia gutuia.

P.S. Serios, e mai uşor să desfaci o nucă de cocos.

Am treabă

Dacă cineva interoghează la răstimpuri universul, în legătură cu mine, aş vrea să afle că mă trezesc în fiecare zi la 5 ca să plec la 6 ca să fiu la 7 la şcoală, ca după aia să pierd nişte ore pe linia de ordonată zero a curbei de efort. Viaţa mea gravitează în jurul pătrimii de zi petrecută la şcoală, celor 2 ore petrecute pe drum de ţară şi altora dedicate orarului de studiu impus de subconştient. Încerc să mă regăsesc pentru că eu nu înţeleg unde mă aflu în toată istoria asta. Adica timpul meu e pentru câte ceva şi pentru alţii dar niciodată pentru mine. Îmi lipseşte o listă medie plină de piesele acelea de puzzle care mă formau. A rămas doar conturul şi deocamdată aştept până când se va umple cu ceva nou.

Mă enervează cei care gestionează atât de bine timpul dintr-o zi încât reuşesc să se gândească la iubiri pierdute, regăsite, freze noi, cărţi şi filme, sporturi şi călătorii, vrăjeli şi abjecţii. Într-o zi o să descopăr formula pentru a da cu piciorul tentaţiilor mici şi celor ce au nevoie de ajutor, pentru a scăpa de cei ce au mereu întrebări şi pentru a calcula unităţile de egoism necesare ca  vitamina C.

Da, o s-o aflu şi atunci o să am timp să râd de cloaca aceea în care gândeşte o domnişoară (de lasă comentarii conform cărora eu sunt o curvă ipocrită ce ii lucrează pe alţii pe la spate) care demonstrează că e tare şi directă din moment ce lasă comentarii anonime. O să scriu despre ce vreau eu exact când o să vreau fără să mai ascult opinia unora despre egalitate şi lipsa dreptului de a judeca etc. etc.

Deocamdată am treabă.

 

Papagal fiind bloguri spamam…

Chestia asta mi-a făcut ziua. De când mă ştiu există o încurajare idioată: „Eşti unic” – da, normal, ca toţi ceilalţi. Deci oamenii care au impresia că nu există tipare şi fiecare e special şi diferit faţă de ceilalţi, au un singur lucru asociat cu „unic”: neuron. Problema este că  acest gen de exprimare se foloseşte în situaţii speciale. Astfel băgăm mâna în sacul cu tipologii şi o scoatem pe cea numită: blogger-şi’atât.

E omul  acela născut la 7 luni, demineralizat, inferior din punct de vedere fizic şi intelectual. El a fost mereu stricat de educaţia mamei sufocante. Ieşea în faţa blocului să se joace cu ceilalţi copii, se împiedica, se lovea, ieşea două seri afară şi a treia răcea, nu avea nicio abilitate, mingea ricoşa din el ca din colţul mesei, nu putea dansa, se ruşina, vorbea prea încet şi de-a lungul timpului din inert din punct de vedere social a devenit invizibil. A descoperit internetul şi de atunci nu i-a mai păsat că el nu exista pentru cei din real life, era fericit că a găsit grupuri în care să se integreze, grupuri de alea de unici extraordinari în comunităţile virtuale dar albi brânză, graşi, nesplălaţi şi acneici în viaţa reală. Vorbea numai în limbaj Lineage şi Travian, făcea glume proaste şi se credea troll pe forumuri ş.a.m.d. La şcoală stătea non-stop pe net pentru că avea telefon de unic şi acasă dădea refresh din 3 în 3 secunde să vadă câţi alţi unici au împărtăşit ideile lui originale şi unice. Niciodată nu reuşea să fie băgat în seamă de cei mari, să fie apreciat, iubit, celebru, controversat, era mereu cel mult sub medie. Astfel el nu ştia să facă altceva, milita pentru recunoaşterea bloggingului ca meserie ca să poată rânji dinţii lui galbeni atunci când era întrebat ce lucrează. E cantitate neglijabilă raportat la orice sistem din viaţa noastră de oameni normali cu activitate socială. De aceea e doar blogger, un blogger-şi’atât.

Dacă traficul  se măsoară în unici/zi în textul din imagine mă întreb cum arată cel care spamează în halul asta pe bloguri…

Alma Mater, mai mult alma

Mi-am dat seama că eu nu mai pot scrie plin de emoţie din cauza ultimului episod de maximă intensitate ce mi-a murdărit existenţa. A fost o poveste în care am umilit nişte personaje, s-au inflamat altele, am ridicat praful de pe podeaua controverselor până când povestea şi-a găsit un final pe modelul Alma Mater, mai mult alma pentru că, a fost un final frumos – în ceea ce mă priveşte. Am făcut abstracţie de ameninţările dintre cele mai nefondate, de sentimentele de natură umanitară, de vocile astea ale voastre care şopteau că exagerez&co. Băi deci eu sunt Maica Tereza în materie de toleranţă, calm, răbdare, sensibilitate, dragoste şi tot setul şi durează foarte mult până când mi se umple paharul dar de obicei există o singură modalitate de a-l goli – şi nu o să-mi cer scuze pentru asta.

Se dau teste iniţiale şi sunt Zen de când am aflat asta pentru că nu mă afectează deloc schimbările dar pe mine mă îngrijorează altceva. Elevii din anii terminali sunt condamnaţi să dea cvasi-examenele alea în laboratoarele noastre de info cu computere magice care fac surprize şi profesorii îşi tonifică musculatura grăbind procesul de copiere a subiectelor în fiecare zi diferite. Nu, nu asta mă îngrijorează. Immediate effects do! La testarea vieţii de la TIC – nu fac nicio traducere, găsiţi pe Google – am asistat la ochi disperaţi şi minţi goale în acelaşi timp şiiii…brusc am gândit aşa…larg.

Eu dacă m-aş raporta la tehnici esenţiale de supravieţuire în medii neîmblânzite m-aş situa undeva la nivelul ăla de aprinzi focul şi gata – atât de pregătită mă simt eu în ceea ce priveşte bagajul meu de cunoştinţe sau, dacă vreţi, CV-ul meu. Vreau să spun că există nişte persoane din contingent care vor să dea la academii de poliţie şi ce pălăria mea mai există, medicină veterinară şi de alte creaturi precum cele umane, drepturi, bănci, arhitectură, psihologie, toate limbile străine, dar săracele au carenţe grave serios în domeniul de aplicaţie.

Eu nu mai înţeleg nimic. Bine că demonstrăm jeguri de idei nimănui cu Let’s do it, Romania! şi alte bagatele şi nu ne putem concentra pe propria noastră persoană. Îmi imaginam că aş încheia un articol cu o frază gen „Data viitoare voi scrie despre Noscete ipsum et nosces universum et deos” dar nu o să fac asta.

P.S. Am răcit.

 

 

 

 

 

Păduchele şcolar – new version

Am spus mai demult că nu cunosc ura şi este adevărat, dar aici nu este vorba despre ură sau antipatie – e vorba despre milă. Există un personaj care, sub forma tragică a expresiei, reuşeşte să modifice spre „groaznic” curba vieţii mie şi multor altor persoane cu care interacţionează, fie chiar şi asimptotic. Nu vreau să îl fac celebru, aşa că pentru binele meu şi al celor menţionaţi mai sus, voi folosi un pseudonim sugestiv: C.

Dacă într-un vechi articol l-am numit Păduche Şcolar, tind să cred că el a ieşit nu recent de sub umbra normelor de încadrare în rasa umană. Mi-e milă când îl văd mai ieftin decât o pereche de testicule de raton călcat de tir.

Amice, dacă vrei să redevii om încearcă să îţi aminteşti de unde ai plecat, adică vremurile acelea când un leu era mult şi strângeai din buci la gândul că o vină cineva să te lase fără curent pentru că nu aveai bani să plăteşti factura, când plecai de acasă sub pretexul că te plictiseai şi te plimbai prin vecini fără să le spui că faci de 48h pauză de la mâncare. Când vezi că toată lumea râde când apari tu, nu te gândi că te plac din cauza stilului tău ci încearcă să auzi tona de glume care se fac pe seama ta. Nu te mai întreba de ce ai fost dat afară de la petreceri şi întruniri de nenumărate ori; întreabă-te de ce persoanele care vin la tine acasă trec pragul uşii doar când ai bani, mâncare şi băutură – adică rar.

Băiete, tu numeşti pe oricine „prieten” dar ştii ce esti tu pentru cei pe care îi însoţeşti (?) – un papagal mergător cu râs de idiot, care poate răspunde la întrebări simple şi a cărui companie e gratis. Tu o să rămâi un virgin pe viaţă pentru că în afară de aroganţa şi prostia pe care le-ai primit, mama ta a uitat să îţi transmită abc-ul legat de comportamentul cu o fată. Tu te vezi direct în pat cu două dar, vorba lui Burcea, ca să faci sex în 3 trebuie să treci de faza „sex în 1”. Şi ştii ce? Cu corpul tău de somalez alb şi gesturile de cocălar palmat nu poţi face nimic.

Băi cap de ţelină, îmi pare rău pentru toţi cei care te-au ajutat vreodată. Săracii…ei nu ştiau că tu nu eşti decât un oportunist care ar face multiple felaţii ca să devină preferatul şansei şi să câştige cât mai mult de la cât mai mulţi ca apoi să se întoarcă cu c…rul la ei. Tu cu glumele tale ce se repetă  obsesiv câte un semetru întreg. Mucegaiule, nimeni nu merită să îţi vadă faţa tâmp-prietenoasă şi să îţi audă vocea mizerabilă la telefon când ceri bani cu împrumut ca în scurt timp să moară auzind aroganţele tale de flămând.

Ratatule, tu ştii de ce scriu asta în loc să îmi scriu pensee-urile mele emoţionante de toamnă?  Pentru că toamna vine mai devreme când apari tu – moare totul, pentru că bate vântul imediat ce apari de repede ce dispare lumea, pentru că după ce ţi-am înghiţit atâtea grosolănii am ajuns la momentul în care nu mai pot. Da, aş scrie aici o veşnicie despre cât de degradant e să coexistăm pentru că există material, întâmplări şi martori ce pot susţine la orice oră că esti prostul proştilor. Deci tu îţi dai seama în ce hal eşti dacă ai ajuns să cheltui banii munciţi de părinţii tăi  pe o petrecere cu băieţii ca după aceea să lipseşti de la şcoală şi să mănânci piele de încălţăminte?  Mă excit la gândul că te-aş vedea intr-o zi tăvălindu-te în chinuri drept payback pentru toată viaţa ta de parazit undercover.

Leşinatule, eşti singurul care a reuşit să mănânce căcat fără să moară şi mă macină cumplit acest lucru. Cred că o să inventez o teoremă uşor de demonstrat oricând:

Fie n≥2 un număr natural de persoane de orice vârstă, rasă, sex, religie, culoare etc. şi   C =1. În orice punct de pe această planetă, cele n persoane fiind grupate sub orice formă geometrică într-un perimetru ce îl conţine şi pe C, vor face probabilitatea ca C  să fie ţinta tuturor glumelor, să atingă cota de 100% iar în concluzie C să fie un rahat cu ochi.

De final

Ultima zi de vara din anul asta incepe neasteptat de…prost – daca vreti o fraza subiectiva. Inca din primele minute universul a avut grija ca eu sa tarai o patura prin toata casa si sa dorm pe canapea, ca un sot pedepsit. La ora 5 eram cu ochii fixati pe tavan, fara ochelari, analizandu-mi insomnia.

Mă enervează faptul că sunt exilată aici, aflându-mă in imposibilitatea de a naşte un plan de evadare; găsesc Prozac in desenul zilnic şi iesirea de la crepuscul cand mă furisez printre guri bârfitoare spre un loc unde imi permit câte un brainstorming cu prietenii din copilărie. Imi revin frustrări din clasa divergenţelor de opinie cu colegii de domiciliu şi a „de ce?” căci am ajuns la concluzia că unul din noi are cel puţin o problemă.

Uneori stau şi mă gândesc mai mult decat de obicei la unii copii care au starea dupa care toti tânjim in tacere – lipsiţi de griji, puţin spre deloc bombardaţi de violenţă şi pornografie, suficient de mult detaşaţi de lumea noastră cat să poată fi adoptaţi de o lume creată de ei inşişi. Nu e minunat să ai parte de linişte interioară doar pentru că nu cunosti opusul ei? Recent am invăţat că dacă ceva nu poate fi schimbat ar trebui macar descris sa fie.

Incepe numărătoarea inversă, urmează un inceput de nebunie cu tot ceea ce include ultimul an de liceu. Aud aceeaşi intrebare la 5 din 10 persoane şi toţi spun „dai bacul anul asta” sau „ai grijă, e foarte greu la facultatea aia”. In vara asta mi-am mai demonstrat o dată că nu ar trebui să avem incredere decât in propria noastră persoană, nu merităm să avem încredere în persoane odioase&co.  – chiar dacă ştim cu toţii cât de frumoase ar fi relaţiile acelea utopice bazate pe un pachet de virtuţi şi legi morale.

Blogul asta ar putea fi un gen de guestbook în care aş putea să imi scriu impresiile referitoare la vara ce in cateva ore se termina – aşa, calendaristic – dar cum aceasta din urmă a fost mai saracă decât altele, prefer să nu.

La o cafea

Abia am ajuns acasă.

Pentru mine locul ăsta este Hometree-ul din Avatar – aici vin goală şi mă încarc, vin murdară şi mă curăţ, vin B&W şi mă colorez. Cred că vara asta nu a trecut inutil pentru că simt că am construit ceva în mine şi de data asta nu e un castel din nisip. Am călătorit cu trenul mai mult decât mi-aş fi imaginat, am cunoscut oameni noi şi locuri noi. Am fost la Summerwell şi m-am simţit bine între hipsteri. După fiecare călătorie m-am întors acasă, mi-am refăcut bagajul şi am zburat.  Recent au aflat părinţii mei că fumez – nu ştiu ce să fac în privinţa asta.

Deja vreau să plec iar…

Înainte să nu mai dorm…

Nu ştiu în ce an eram dar ştiu clar că viaţa mea nu era plictisitoare deloc. Lumea era intr-un conflict continuu şi numai cei puternici şi abili reuşeau să fugă de forţele răului care strănutau germeni de malefic, ură între fraţi, blah blah şi blah şi bl…Ideea e că nu contează care era ideea din moment ce eu aveam un subsol inteligent pentru casa mea. Aceasta din urmă era un zâmbet luminos şi un pat cald îmbibat în miros de cafea dimineaţa, o explozie de culoare şi energie ziua, o petrecere vie noaptea; dar subsolul…subsolul era magic. Nu ştia nimeni de existenţa lui – era plin cu…costume. În fiecare zi mă îmbrăcam diferit, de la brutar, cioban, secretară, Britney Spears, copil cu acadea, supererou până la medic, Harry Potter, fotbalist, majoretă, bătrână cu pisică ş.a. Era forma mea de a trece neobservată, ca un…smooth criminal.

Într-o zi m-am îmbrăcat în cerşetor. Bine, de fapt m-am dezbrăcat în cerşetor renunţând la haine impunătoare şi ţinuta ireproşabilă a fiecărui personaj interpretat. Am ales să port o rochie lungă şi mâncată de molii, un sacou ros în coate şi o pălărie cu boruri largi şi căzute.

Mergând prin oraş am început să văd lumea altfel. Mă mulţumeam cu un covrig simplu şi o portocală căzută din sacoşa unei cucoane, mergeam cântând pe stradă şi când ploua călcam în fiecare baltă stropind în jurul meu, mă jucam cu câinii şi nu ştiu, gustam plăceri mici pe care nu le-aş fi avut dacă aveam costumul de femeie de afaceri sau de dansatoare de cabaret.

În acelaşi mod am putut observa cât de răi sunt oamenii. Când esti om de afaceri, bancher, profesoară sau te simţi greu din cauza funcţiei pe care o ocupi nici nu te poţi uita în jurul tău, abia păşeşti, abia vorbeşti, practic te simţi străin într-o lume de mediocri (NU?!) dar eu eram cerşetoare şi vedeam lumea de jos, puteam să observ suferinţa altora, lipsa de pregătire a celor ce pretind respect pentru poziţia ocupată, ipocrizia şi aroganţa celor din familiile tip nouveau-riche.

Din ziua aceea am încetat să mai port tot felul de costume. Forţele răului nu erau interesate de o cerşetoare nebună. Într-o zi a venit în oraş un circ şi am îndrăznit să mă duc acolo şi să arunc o privire timidă. Eram fascinată de curajul lor de urca la înălţimi, de munca lor pentru fiecare număr şi mi-am dorit atât de mult să fiu cu ei încât am intrat.

Deodată am auzit o voce tânără strigând „Băi nebuno, dă-mi şi mie apa!!”

 

Era sora mea. M-a trezit la 4 dimineaţa ca să îi dau o sticlă cu apă.

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com. Tema: Baskerville de Anders Noren.

SUS ↑