Într-o zi voi întâlni bărbatul perfect şi mă voi duce la el şi îi voi spune „Vreau să ne despărţim”. Îţi dai seama că în momentul ăla nu va şti cum să reacţioneze în faţa unei nebune inoportune cu tupeu.

 

Aş face asta doar ca să dau skip la tot ce ar fi posibil între noi dar s-ar termina pentru că dragostea consumată nu mai cristalizează. În mod normal ne vedem prima dată din întâmplare şi îmi spun că e sexy şi că merită puţină cercetare. El mă vede singură şi brusc interesantă gândind că între toţi normalii de acolo noi împărţim o normalitate neconvenţională. Şi ne apropiem simultan şi râdem că e ca un răspuns la întrebarea lui Fergie Can you meet me halfway…?. Prima discuţie e la fel de seacă şi formală ca cea dintre doi oameni care se cunosc de-o viaţă dar nu s-au mai văzut de mult şi nu se pot plictisi unul de celălalt. Înţelegi?Amândoi urâm clişeele, credem că proteinele sunt baza, că generaţiile sunt tot mai proaste şi că degeaba există excepţii dacă oricum ele sunt sufocate de masă, că nu se numeşte muzică decât atunci când faci dragoste cu chitara şi mai credem că ar trebui să ne sărutăm cât mai repede – înainte un colaps planetar cauzat de atâta tensiune.

Şi mergem la mine sau la el şi nu punem niciun film pentru că oricum ştim că nici nu va trece de intro când noi vom fi trecut deja de „poţi cu o singură mână?!”. Şi nu ne futem, nu facem sex şi nici dragoste ci ne sărbătorim – ne bucurăm şi ne mirăm că suntem. Aşa ar trece zile întregi – gătim împreună, sex, facem duş, sex, dormim, sex, ne dăm mesaje cu miedordetine simie teasteptpelamine tiampregatitosurpriza, sex. La un moment dat unul din noi se mută temporar la celălalt şi se simte perfect pentru că aşa şi este. Eu ne colorez viaţa cu murale şi mâncare picantă, el umple golurile cu solo-uri acute în chiloţi, dimineaţa. Ajungem să ne înţelegem din priviri, să îi explic că m-aş înscrie la Hogwarts oricând şi sigur mă duc la Ravenclaw. El îmi spune că nu înţelege toată sfârâiala cu băiatul ala, Harry Potter, dar că şi-ar lua un arc şi s-ar apuca de Elvish. Face cafea pentru amândoi – eu lucrez la o machetă iar el la solidaritate. Calc tricouri pentru amândoi – aşa îi stă bine publicului unui concert.

La un moment dat ne dăm seama că ne iubim sau ceva. Şi poate chiar aşa e. Ne-am sacrifica unul pentru celălalt şi am face-o fără dubii doar pentru că plecăm de la premisa unei transparenţe uniforme pe care o punem pe noi de fiecare dată când suntem împreună. Dar la un moment dat unul dintre noi o uită în cuier. Ori îl refuz pe el şi ies cu nişte prieteni vechi, ori el se întoarce cu spatele la mine şi stinge lumina fără să spună noaptebună. Aici apar dubiile, momentele de tăcere, intrarea în rutină, discuţiile la telefon cu prietena la care te plângi, prietenul care e şocat că în sfârşit apare şi nebunuldupapizda la o bere – fără ea!, prietena căreia îi spui că poate te-ai înşelat cu privire la el. Reproşuri, certuri.

A propos…ştii ce face o ceartă? Scoate ce e mai rău din tine, toate gândurile alea accentuate de furie şi transformate din simple observaţii în convingeri unse cu hidroxid de sodiu – ca să ardă. Dai replici din ce în ce mai agresive doar ca să te asiguri că ai câştigat în faţa persoanei pe care mai devreme o iubeai, gen. O ceartă produce atâta mizerie încât nici nu cele mai bune scuze, iertări şi rugăminţi nu o cureţi.

Şi teoretic ne împăcăm, facem sex şi ajungem să ne certăm doar pentru împăcare dar nici aia nu mai e fun. Ieşim separat, adormim separaţi, ne schimbăm, apare o tipă nouă, apare un tip nou, trecem peste ei, credem că ne revenim până când ajunge la el acasă şi trânteşte bagajele după care trânteşte sticla goală de vodka. Până când îmi aprind o ţigară şi Eva îmi spune „…parcă te lăsai…” iar eu îi spun că nu mai am motiv acum.

 

El nu va înţelege ideea  şi văzând tona de confuzie de pe perfect îi voi spune „It s not you – it s me” şi voi pleca la fel cum am venit. El va povesti la prieteni dar în maximum 3 ore va uita pentru că e om şi când eşti om faci asta.

Anunțuri