Ultima zi de vara din anul asta incepe neasteptat de…prost – daca vreti o fraza subiectiva. Inca din primele minute universul a avut grija ca eu sa tarai o patura prin toata casa si sa dorm pe canapea, ca un sot pedepsit. La ora 5 eram cu ochii fixati pe tavan, fara ochelari, analizandu-mi insomnia.

Mă enervează faptul că sunt exilată aici, aflându-mă in imposibilitatea de a naşte un plan de evadare; găsesc Prozac in desenul zilnic şi iesirea de la crepuscul cand mă furisez printre guri bârfitoare spre un loc unde imi permit câte un brainstorming cu prietenii din copilărie. Imi revin frustrări din clasa divergenţelor de opinie cu colegii de domiciliu şi a „de ce?” căci am ajuns la concluzia că unul din noi are cel puţin o problemă.

Uneori stau şi mă gândesc mai mult decat de obicei la unii copii care au starea dupa care toti tânjim in tacere – lipsiţi de griji, puţin spre deloc bombardaţi de violenţă şi pornografie, suficient de mult detaşaţi de lumea noastră cat să poată fi adoptaţi de o lume creată de ei inşişi. Nu e minunat să ai parte de linişte interioară doar pentru că nu cunosti opusul ei? Recent am invăţat că dacă ceva nu poate fi schimbat ar trebui macar descris sa fie.

Incepe numărătoarea inversă, urmează un inceput de nebunie cu tot ceea ce include ultimul an de liceu. Aud aceeaşi intrebare la 5 din 10 persoane şi toţi spun „dai bacul anul asta” sau „ai grijă, e foarte greu la facultatea aia”. In vara asta mi-am mai demonstrat o dată că nu ar trebui să avem incredere decât in propria noastră persoană, nu merităm să avem încredere în persoane odioase&co.  – chiar dacă ştim cu toţii cât de frumoase ar fi relaţiile acelea utopice bazate pe un pachet de virtuţi şi legi morale.

Blogul asta ar putea fi un gen de guestbook în care aş putea să imi scriu impresiile referitoare la vara ce in cateva ore se termina – aşa, calendaristic – dar cum aceasta din urmă a fost mai saracă decât altele, prefer să nu.

Anunțuri