Faptul că nu fac nimic la şcoală mă epuizează grav şi astăzi am avut o tentativă de somn aproape eşuată, desigur. Acest moment a adus influenţe murphyce şi când îmi doream să dorm telefonul nu înceta să sune, contrar momentelor în care îmi doresc să fiu căutată şi sfârşesc prin a fi uitată. Era prea multă lumină în cameră. M-am ridicat, am căutat o bandană prin tot maldărul de eşarfe şi fulare. Am luat bandana şi am calculat nişte secţiuni – ideea era să formez o chestie pe care să mi-o leg la ochi şi prin care nu voiam sa treacă lumina. Mi-am legat-o dar nu mai ştiam cum să ajung în pat aşa că am dat-o jos, m-am aşezat în pat şi am legat-o la loc. Mă simţeam ca la eclipsă: 3 ziua dar întuneric beznă. Păcat că eclipsele nu opresc motoarele maşinilor sau nu omoară copiii mici. Am vrut să îi omor. Ţipau din toate părţile şi parcă o făceau intenţionat. Au trecut pe rând un ţăran cu manele, ambulanţa, poliţia, pompierii, Shakira, un OZN, Doctor Oz, un car roman, o sanie cu roţi, un tramvai, Bob Marley, Sfânta Ecaterina ş.a. Mă simţeam ca la Carnavalul de la Rio de Janeiro. Am început să mă gândesc la ceva adevărat şi să las marsupialele, paricopitatele şi alte mamifere deoparte; am început să mă gândesc la călătoriile mele cu trenul care întotdeauna m-au încărcat spiritual. Mersul cu trenul nu e pentru oricine de aceea e mirifică diferenţa dintre felul în care unii înţeleg esenţa călătoriei şi felul în care unii nu înţeleg nimic. Aici e o problemă de percepţie pe care eu, cu bandana pe ochi, chinuindu-mă să mă abţin din a arunca cu mobila pe geam, nu aveam cum să o rezolv. Mersul cu trenul mă linişteşte şi îmi provoacă revelaţii. Muzica devine mai bună – nu e valabil şi pentru Fuego sau Andra , nasc noi idei şi le reconsider pe cele vechi. În tren am planuri de viitor. Mersul cu trenul e ca o întoarcere în timp, e ca momentul în care Heidi s-a întors la bunicul său pe munte, e ca Schimbarea la Faţă, găsirea oii pierdute, e ca „Revedere” a lui Ştefan Octavian Iosif. Vecinii de jos ascultau muzică la TV, chiar românească şi chiar de aia proastă. Vecina de sus dădea cu aspiratorul în felul ei unic şi greu de plagiat – doar în colţuri, altfel nu îmi explic de unde acelaşi zgomot la fiecare 1,33 secunde. M-am ridicat şi am scos bandana de pe ochi – aş fi putut ţipa ca un Tarzan şi apoi să prind o liană dar nu mai puteam nici măcar să omor o fetiţă HannahMontanafilă când lumina de la 6 dupăamiaza m-a gumă de mestecat cu lichid mentolat orbit pentru o treime de minut. Mă simţeam ca Prometeu când vulturul lui Zeus îi mânca ficatul. Nu se putea ceva mai adevărat de atât. Din momentul în care m-am desprins de pat nu m-a mai sunat nici măcar Jesus. Au încetat toate zgomotele, s-a înserat apoi înnoptat, s-au aprins felinarele şi ochii pisicilor. Acum stau turceşte pe scaunul de bambus şi manânc gogoşi cu lapte – nu ţin post. Bucuraţi-vă că m-am intors, muritorilor…

Anunțuri