M-au întrebat de ce nu mai scriu şi le-am răspuns că nu sunt nici prea ocupată şi nici bântuită de boli rare. M-a părăsit Calliope. M-am trezit într-o dimineaţă şi am auzit tocurile muzei mele stingându-se încet după ce a trântit uşa. Am rămas cu ochii aţintiţi în tavan şi s-a deschis o trapă imensă din care au căzut nişte revelaţii – erau ale mele, dar le-am gândit la un metru distanţă ca să nu fie periculoase pentru ten. Am început să desenez, să cânt, să devin din cinefilă o cinefagă. Mi-am dat seama că singura tragedie a vieţii este ziua cu 24 de ore şi nu am ştiut cum să mă bucur mai mult. Prima idee care mi-a venit a fost şi cea mai bună de până acum – nu am mai răstignit ceasuri preţioase pe altarul somnului, ci le-am trăit. Da, blogule, te-am vizitat la nocturnă şi nu am putut să scriu; am încercat vizite diurne şi nu a mers – aşa am renunţat o vreme. Acum mă bucur de vecinii mei lăutari şi bătăile de la non-stopul din colţ, cafea de trei ori pe zi, pauze în afara liceului, orice lucru mărunt pe care nu l-am înţeles în farmecul lui.

Uneori mi-e dor de familie şi de muza mea care vine şi pleacă. De fapt vin pe rând şi trântesc uşi, mă slujesc fie minute, fie zile, iar apoi dispar. Rămâne mereu  Morpheus cu mine…

Anunțuri