Nu te naşti cu optimismul în sânge, îl naşti tu în schimb. Am reflectat asupra acestui aspect şi am întors problema ca pe un cub – şase feţe. Mi-am inventat antidotul pentru pesimism; chiar atunci când simt toată instabilitatea din lume pulsându-mi în încheieturi ceva mă determină să trag aer în piept şi să merg mai departe zâmbind. S-ar numi autosugestie, poate. M-am întrebat care este motivul pentru care eu, o depresivă, aş alege să consider orice eşec încă o experienţă absolut încântătoare şi să vreau să merg mai departe. Am găsit un cuvânt şi deocamdată mă mulţumesc: curiozitate. Te doare şi vrei să afli cum se vindecă –  aşa funcţionează.

De-o viaţă sunt condiţionată de persoane şi împrejurări, de prea multe ori a trebuit să port hainele pe care nu le-am dorit şi să mă comport pe lângă mine – şi am făcut-o fără să încrunt sprâncene pentru că presimţeam soarele de după furtună.

Acum scriu din mâhnire şi se pare că are efecte revoltător de interesante asupra inspiraţiei mele căci după mult timp, scriu cu plăcere. Tzutzule, îţi dai seama câte mi s-au întâmplat şi cât sunt de sensibilă dar puternică îndeajuns pentru a fi optimistă? Am primit mai mult insultări decât complimente, am primit reproşuri şi mi-au fost violate intimitatea şi libertatea; am pierdut persoane dragi şi am pierdut în faţa altora  – nu m-am răzbunat. E cauză – efect, se rezolvă de la sine.

Am impresia că atunci când nu îmi pasă e de fapt altă formă de optimism. L-am construit cu măiestrie…

Anunțuri