Anul 2010 a fost anul în care am trecut de nenumărate ori de la agonie la extaz în miimi de secundă, anul în care am schimbat stare după stare şi am cunoscut eşecuri sub noi oportunităţi ce au venit atunci când simţeam startul ratat. Am făcut cam ce face orice om normal într-un an: am învăţat, m-am distrat, am cunoscut oameni noi. Dar mă bucur că am reuşit să găsesc un echilibru între vechile experienţe şi cele noi. Am jucat pe scene improvizate sau mici, cu public şcolit sau nu. Am învăţat să cânt la chitară şi am progresat. Am mai citit câte ceva şi am avut milioane de conflicte. Multe s-au incheiat imediat ce am găsit o soluţie, unele s-au stins fără a avea nevoie de soluţii, altele încă mă mai urmăresc şi cred că asta e singura mea speranţă în ceea ce priveşte 2011, să se rezolve aceste conflicte interioare.

Vreau să ajung în ziua în care să spun că am o familie care mă acceptă aşa cum sunt, un prieten pe care mă pot baza oricând în legătură cu orice şi că am găsit persoana ce întoarce capul când şoptesc „dragostea mea”. Dar ce ar fi 2011 dacă nu m-aş gândi la carieră (?). Sunt într-o stare asemănătoare cu beţia cruntă sau cu cea de după beţie, sunt confuză şi încă nu îmi pot da seama ce vreau sau ce ar trebui să vreau. Îmi doresc să găsesc liniştea aceea care să mă inspire.

Vreau să mă trezesc dimineaţa pe întuneric şi să aburesc geamurile balconului cu cafea, să merg la şcoală şi să simt că fac ce trebuie iar apoi să plec şi să fac ce vreau, să mă simt eliberată de poveri atunci când cânt, scriu, desenez, alerg sau dorm.

Nu ştiu dacă 2010 a fost bun sau rău aşa cum nu ştiu dacă vreau ca 2011 să fie în vreun fel. Nu vreau planuri, de data asta sunt zmeu – mă las purtată.

Anunțuri