Stăteam la balcon, la etajul 10, fumând o ţigară medicinală cu aromă de vişine şi ciment de plombe în timp ce fredonam Killing me softly de la The Fugees. Era o seară de semi primăvară-vară, genul acela de îmbâcseală călduţă cu claxoane, copii pe role, păsări, mame cu îngheţată, puberi cu berea drept prelungire naturală a mâinii la scara blocului – la altă scară decât a lor. Îmi plăcea. Vedeam zidari cu crustă de var, gagici în rochiţe uşoare, câini destrăbălaţi, copii ce veneau de la baschet şi toată atmosfera asta nu mă atingea deloc, de parcă ei erau intr-un glob de sticlă şi eu îl abuream din când în când ca mai apoi să desenez scene absolut macabre din thrillerele bine cunoscute ale lui Ion Creangă. Loveam ţigara după ceafă iar scrumul cădea pe spatele vreunei păsări ce zbura şi mă bufnea râsul născând metafore precum „scrumul prinde aripi” sau „zbor mărunt de scrum”. În fine…şi cum râdeam eu de tot ce vedeam pe jos şi îmi imaginam tâmpenii, văd cum un beţiv pe bicicletă loveşte o domnişoară. Duduia sare ofuscată şi începe să strige piţigăiat, beţivul îi dă un capac prieteneşte şi îi spune râzând alcoolic ” Păi dacă eşti căscată…”. Băi şi exclam ” Ce proşti!”. Băi şi deodată aud o voce de goblin „Poţi să o mai spui o dată..!”. Mă uit spre balconul din stânga – un goblin. Muzica s-a oprit, apa şi-a schimbat molecula, iudeii aşteptau a doua venire a lui Iisus – iar eu m-am apropiat de marginea balconului  cu textul ” ‘sup dog? Ce cauţi aici?”. Nu, doar o secundă am fost uimită, după aceea am râs în mine de penibilul situaţiei. Şi îmi spune „Beau un ceai la balcon şi m-a bufnit râsul de prostia ălora de jos…dacă ai şti tu când a început totul…”

Şi glanda mea de curiozitate îşi avea receptorii în urechea internă, a ajuns stimulul la talamus iar răspunsul a fost o secreţie de curiozitate cu creştere spontană. Deci ploua torenţial cu curiozitate, dar nu puteam să mă trădez şi am zis doar „Nu ştiu şi vreau să aflu. Ajută-mă în sensul ăsta”. Nu ştiu dacă aţi văzut vreodată un goblin sărind dintr-un balcon în altul dar tot ce pot spune e că sentimentul este de… Harry Potter. Îşi ia o ţigară din pachetul meu, îşi ia o doză de Pepsi din minibar şi se aşează pe pragul dintre camera mea şi balcon. Eu mă simţeam în plus – deja. Adică puteam să plec, Cedric (aşa îl chema), goblinul, jumătate de buletin,  era ca la el acasă; eu aveam să mă intorc în rol de musafir şi să îl intreb unde e baia sau să uit in ce parte se deschid uşile. Avea aerul acela de om ce răscoleşte în amintiri de cu trei generaţii în urmă şi îşi caută cuvintele cât pentru a începe o propoziţie. Eu împietrisem, eram deja plină de excremente de porumbel de la atâta aşteptare şi tăcere. Dar deodată spune …

VA URMA…

Anunțuri