E greu cu maturizarea. În câţiva ani trebuie să depăşeşti perioada în care te întreţin părinţii şi să începi să te gândeşti la cum să ajungi să nu te mai întreţină ei. Nu îţi trebuie viziune în timp şi spaţiu, îţi trebuie doar cap pe umeri – dar ce te faci când mintea ta pluteşte? A te maturiza înseamnă să mori mai repede decât e cazul, e o serie de compromisuri, apoi o grămadă de adulţi care te absorb şi îţi inoculează prejudecăţile lor stupide.

Uiţi de talente, uiţi cum e să pierzi nopţi şi zile, să te plimbi prin ploaie, să lipseşti de la ore pentru încă 50 de minute de ispite laice ce se perindă în jurul tău. Ajungi să crezi că timpul e pierdut şi preferi să te uiţi la TV decât să citeşti o carte, adopţi aceleaşi clişee ca ceilalţi adulţi, uiţi de trecutul tău şi te enervează politicienii.

E important să poţi gândi dar nu e esenţial să fii încuiat. Totul devine complicat când trebuie să faci trecerea. Au toţi pretenţii de la tine şi ţi se pune în braţe un teanc de responsabilităţi, trebuie să alegi facultatea pe care vreo să o urmezi şi să îţi argumentezi alegerea, trebuie să fii atent la relaţiile interpersonale.

Dacă eşti considerat pre-adult e o ruşine să cânţi la chitară, să ai piercing, să vrei să te duci la actorie, să te culci seara târziu şi să pierzi dimineţile ascultând muzică, să râzi de oameni pe stradă – chiar dacă eşti un competent.

Să ne lase…”Când te maturizezi să mă anunţi şi pe mine.” – Da, sigur. O să mori aşteptând.

Anunțuri