Eu am multe defecte. Atât de multe defecte încât repartizate cumva aş obţine încă două persoane pe plus în domeniu. Există însă o problemă şi nu am idee dacă e defect sau calitate. Dacă ar fi calitate la moarte m-aş transforma direct în moaşte căci aş fi sfântă, dar dacă e defect atunci nu-mi rămâne decât sa lucrez la „nu mă pot supăra pe alţii, mă supăr numai pe mine”.

Mi s-a întâmplat deseori să fiu călcată în picioare, să mi se spună în faţă nesimţiri adevărate, să fiu consumată, minţită şi cu toate astea nu m-am putut supăra decât aproximativ cateva minute pe persoana respectivă – şi chiar şi aşa i-am zâmbit cu modestie. De obicei mă supăr pe mine şi sufăr calm, chinuit. Îmi reproşez infinităţi şi îmi cer iertare, îmi strig regretele şi fac promisiuni de parcă m-aş certa nu cu mine ci cu viitoarea mea soţie –  şi mă enervează la culme, mă oboseşte şi de două ori pe lună îmi dă depresie. Nu cer raport din partea nimănui şi consider că nu am niciun drept să reproşez cuiva că a ales să facă ce era mai bine pentru sine.

Dar aşa sunt eu. Mi-au furat bani, au râs de mine, m-au criticat, am fost pe rând grasă, ochelaristă, tocilară şi nu m-am supărat. M-am supărat pe mine că nu am făcut mai mult şi că nu m-am descurcat mai bine, că am tolerat. Uneori e ca şi cum stai tu cu tine, faţă în faţă. – De ce, Irina, de ce? – Păi ştii că eu… am vrut să… – Ce ai vrut tu măh??!! – Domnule, doamnă…am vrut să, ştiţi, domnule…mă scuzaţi, doamnă… – Te bâlbâi şi părul îţi stă ca naiba!! Zece ture de teren cu un limax în nas, marş!!

Alteori ajung la o împăcare. Un armistiţiu, o promisiune solemnă că ies din depresie şi o să pun iarăşi umor în 90% din ceea ce fac dar ştiu bine că peste puţin timp iar mă deprim şi mă supăr pe mine şi în loc să fiu rea cu alţii sunt rea cu mine.

Astfel sufăr un exil pe un atol plin de defectele mele, mă lupt cu ele şi pe zidul supărărilor mai bifez încă un mort. Iartă-mă…

Anunțuri