Pregăteam un joc de volei. Tot liceul era agitat. Direcțiunea a mobilizat diverse televiziuni locale precum Zero TV pentru a transmite meciul in toată splendoarea sa. Nimeni nu știa cine cu cine joacă, de ce, pentru ce. Toți știau când și unde și au avut grijă să vină cu intreaga multitudine de proști pentru a forma mulțimea în delir. Eu m-am trezit răpită și plantată pe un teren de volei. Două tipe se chinuiau să pună plasa in timp ce fredonau Bamby – de ce pana poetului național și proaspăt decedat Adrian Păunescu ai vrea să îți plângi durerea în adidași pe zgură și pe „…și nu știam că plâng de dorul looooOooOorrr… „?

Una din ele, despre care nu am știu dacă era colegă de echipă sau un inamic redundant, era sictirită la pătrat. Era atât de sictirită incât pentru ea s-au căutat superlative speciale dar negăsindu-le au numit-o Elwira. A trecut prin diverse ipostaze de Eliwira Muta, Elwira Băloasa etc. și toate datorită feței ce exprima o veșnică nemulțumire. Arăta ca o femeie adevărată: râs fals, păr fin pe antebrațe, păr blond cu rădăcini negre, sâni depărtați.

Când am început încălzirea mi-am cunoscut colegele de echipă. Una din ele avea față de Luminița. Părea așa ruptă de lume și bătută de soartă. Avea chip de fată de casă, presupun că tăia și găini și hrănea oile. Purta aparat dentar cu brackets verzi de parcă veșnicul borș de legume îi rămânea la păstrare între dinți – nu era greu să observi asta pentru că nu râdea ci își țuguia periodic buzele ca un cimpazeu plictisit. Purta teniși dați cu praf de cretă ca să pară albi, șosete cu danteluță, pantaloni 3/4 și gogoșari cu dungă atât de groasă încât dacă îi dădeai o palmă la fund ii scoteai cu patentul de acolo. Avea părul prins cu coroniță și avea șuvițe blonde de la banchetul din clasa a 8a. O alta arăta ca o bucătareasă de cantină: un chip cu râs de femeie cu 8 clase și liceu la seral, trunchi cu bust normal și niște șolduri plus picioare cât o săptămână de post, adică mari și greu de îndurat.

Mă uitam în jurul meu și am spus „Jesus, de ce a trebuit să aduci asemenea maneliste în jurul meu?”  Brusc imi sună telefonul – era Jesus, foloseam hands free. Toți ochii erau pe mine.  Îmi spune „Îmi cer scuze dar cea care trebuia să fie în locul tău își dă examenul de latină și nu a putut fi prezentă. Tu erai singura persoană care nu avea nimic de făcut astăzi și am zis că în loc să freci menta mai bine te amuzi și tu.” Eu zic  „Păi bine și ce am făcut ca să merit asta?”. El raspunde ” În principiu nimic dar acum sunt prea ocupat ca să schimb ceva. Hai că mă duc la un BlackJack – mă așteaptă Filofteea.”. Închide, mă scutur de ochi și mă uit în jurul meu.

Nu cred în destin dar se pare că așa trebuia să fie. Cât timp vorbeam eu cu Jesus am pierdut realitatea momentului și nu mi-am dat seama că eu făceam notă discordantă cu tot ceea ce era în jurul meu, pe teren, zic. Aveam dread-uri roșii, jeans negri, skater shoes roșii și un tricou verde pe care era un disc alb, sub el scria „Punct de vedere” – amprente dadaiste. De obicei nu mă laud cu tatuajele mele exemplare de pe antebrațe și zona cervicala a coloanei vertebrale dar căldura mă împiedica să port straturi de lână și denim cu căptușeală ca eschimoșii moderni. Prezența mea era vădit remarcabilă dar mai un fapt notabil nu erau colegele mele de echipe ori adversarele periculos de ridicole ci arbitrul, domnul Mârțoagă.

Avea în jur de 45 de ani, chelie și păr lung, dinți de fumător și cearcăne de jucător de poker. Arbitrul era singurul profesor multifuncțional al liceului: el arbitra, umfla mingi, era băiat de mingi, băiat de prosoape, mâncător de semințe, cizmar, maseur profesionist, secretară și, nu în ultimul rând, profesor de educație fizică și sport – toate part time pentru că în restul timpului se ocupa de medierea conflictelor interumane și anihilarea fenomenului de bârfă la clasele V – VIII. Soția lui murise la naștere, când l-a născut pe unicul moștenitor al său, Sorin Mârțoagă; arăta ca un artist eșuat și cânta la strană.

Încălzirea s-a desfășurat pe modelul servici – out – recuperare de minge – servici ș.a.m.d. dar meciul trebuia să înceapă, lumea era deja la a doua pungă de semințe, liliputanii se înecau în coji iar ţiganii  se dezhidratau de la atâta rasism. Meciul a rulat pe același sistem la început dar majoreții le-au făcut pe fete să se mobilizeze și să joace pe modelul servici – două pase – a treia peste plasă – preluare – pasă – peste plasă – punct – servici – … ș.a.m.d.  Cred că tot Jesus era de vină când s-a schimbat situația și jocul a început să devină joc. Mă mișcam eroic pe teren, venea mingea spre mine, scoteam din buzunare colțuri de masă ca să lovesc mingea și să înscriu, Luminița îmi pasa și apoi înscriam ca un zeu. Elwira își creștea sictirul absolut exponențial iar eu sesizând i-am spus să ia niște pietre să-și astupe gaura din mână ca să mai ricoșeze și din ea mingea din când în când, iar duduia s-a enervat și a lovit-o cu capul atât de tare încât atunci când am preluat-o m-am lovit. M-am lovit atât de tare încât am crezut că nu mai pot face copii. Am căzut. Mulțimea a tăcut, muzica s-a oprit și a început un pasaj din Ameno, ca atunci când a murit papa. Eram în genunchi, trăiam scena din Troia, urma să mi se taie capul, presupun, dar nu! m-am ridicat în toată gloria mea și mulțimea a intrat în extaz, a început Whiskey in the jar de la Metallica și reîncepe jocul. Adrian Păunescu îmi zâmbea din primul rând, de lângă Olga Tudorache.

Primesc o pasă, urma să dau peste plasă. O văd, sar, mă întorc la 180 de grade, mă mișc fără defazaj, întind mâna, crește suspansul și…

…îmi sună telefonul – era alarma cu Lost song de la Cat Empire. 5:30am – aveam prima oră fizica.

Anunțuri