Ieri, calendaristic a fost prima zi de toamnă. Damn, yes! A fost exact cum trebuia să fie: mohorâtă, umedă, grade aproape de zero, soare mascat de nori gri-şoarece, vânt la sol agitând ochiuri de apă, câini îndoiţi de frig, bătrâni cu haine roase-n coate de al doilea război mondial, adulţi fumând la balcoane, copii alergând cu mingea în mână. Frumos, frumos…

Nu vreau să calculez dar cam peste două săptămâni o să înceapă chinul trezirii la 6:30am. O să salut oraşul încă de dimineaţă şi o să împrăştii aroma cafelei matinale în toată scara blocului, o să păşesc printre blocuri încercând să nu trezesc patrupedele, o să mă doară fruntea de la multe ore de matematică şi o să vreau pauză la sfârşit de răsărit.

Abia aştept să-mi bucur ochii cu marea galbenă coborâtă din înălţimea teilor în roua firului de iarbă. Abia aştept să mă prindă noaptea pe o cladire părăsită, în bătaia vântului, în sunet de căşti, în prezenţă vicioasă, aşteptând ceva linişte asurzitoare bruiată de castane ce cad la răstimpuri pe acoperişuri. Dimineaţa patiserii o să umple gogoşi cu gem şi voi trece pe lângă ele pentru că nu îmi place dulceaţa de căpşuni; şi o să plouă, o să îmi intoarcă umbrela pe dos iar în penumbră vărtejuri de frunze măcinate îşi vor spune cuvântul.

Dar vor fi şi seri umplute cu solitudine zâmbitoare când privind la o lună amară voi uita degetele pe cana înfierbântată de ceai şi voi ţipa în mine de durere, apoi îmi va trece şi voi chema chitara la mine, voi trezi un vecin, doi şi voi râde că ei nu mă pot opri căci interfonul nu are taste şi voi adormi cu o carte pe piept.

Vor fi zile pierdute prin gară, privind la un ceas stat, trasând linie după linie pe hârtie în căutarea unor forme, încercând să dau viaţă unui tren pe hârtie de xerox. Vor fi zile pierdute într-un parc pustiu cu o sticlă de apă plată şi plasturi pe degetele mâinii stângi.

Şi nu, nu sunt melancolică. Vara ce a trecut a fost mai plină decât precedenta iar dacă mă gândesc la toamnă pot spune că sunt fericită.

Anunțuri